Franz Kafka – ochiul descifrând esența

0
31

Poate nu mulți știu pasiunea, chiar din timpul școlii, a lui Kafka pentru desen. Că a studiat un an de zile artele vizuale într-o vreme când calea în viața sa nu era bine conturată. Quo vadis?

Niciodată calea lui nu a fost cu adevărat conturată, pentru el, în raporturile cu societatea, așa cum se vede din povestirile și romanele sale, căci în timpul vieții nu a reușit să publice decât două povestiri, ceea ce l-a făcut să fie – în lipsa recunoașterii breselei – profund dezamăgit. Atât de dezamăgit, încât l-a rugat pe bunul său prieten Max Brod să-i ardă toate scrierile.

Peter Sragher © foto Adrian Tîrlă
Peter Sragher © foto Adrian Tîrlă

Îmi închipui că – atunci când intuia în figura unui om acea trăsătură profundă a caracterului, a sinelui – nu se putea abține să ia creionul în mână și să încerce să materializeze ceea ce a văzut dincolo de silueta omului, să schițeze un gând, un sentiment, ca să rămână nu numai în sufletul său, ci să se corporalizeze. Sau, poate, erau moment când se desena pe el însuși, obosit, în fața oglinzii, între gratii ? Nu o să știm niciodată.

De o rară sensibilitate, reușea să surprindă în desenele lui reușite – mai puțin în schițele care mai degrabă fixau anumite ipostaze, adesea însoțite de comentarii scurte – în mod ideal, spre pildă, elanul alergătorului (vezi ”Alergătorul”) sau clipa în care un spadasin ajunge în anumite ipostaze să se transforme într-o linie prelungă, în osmoză cu spada sa, spada fiind lansată într-un atac devastator (vezi ”Spadasinul”). Pot spune că aceste desene m-au emoționat, căci am descoperit o altă latură a mișcării ce devine o rară cursivitate în spațiu. Ea umple spațiul cu armonie și un avânt care învinge pesimismul funciar al lui Kafka. Se preface într-o uimire sinceră.

Kafka nu este însă numai emoționat de dimensiunea mișcării care poate transforma, ci și de stază. Nu are nevoie decât de câteva linii ca să creioneze ne-mișcare și să sugereze momentul gândirii (vezi ”Gânditorul”), acolo unde mișcarea se oprește cu totul.

Îl descoperim pe pasionatul de exactitate gata să renunțe la greutatea construcției – în opera lui Kafka se întâlnesc în originalul german și fraze complexe de până la 15 propoziții, dar de o claritate cristalină. El este capabil să reducă realitatea din sfera spațiului vizual la cât mai puține contururi, eliberat de povara cuvântului, la câteva linii care mai degrabă sugerează. Și câtă forță descoperim spre pildă când schițează ”Femeia-șarpe”. Desenul devine idee, fără să-și piardă din armonie. Rotunjimile femeii caracterizează întreg trupul ei, ochii, mâinile cu o rară delicatețe.

Un observator la fel de acut precum în proza sa, Kafka face uneori portrete incredibile, cum ar fi acela al unui bețiv (vezi ”Bețivul sălbatic”) în care pasiunea pentru băutură se transformă în brutalitatea chipului cu totul cuprins de beție. Acest bețiv a pierdut, pare, lupta cu sine însuși. Chipul său este încordat la maximum. Și este gata să răbufnească în orice clipă. Acest portret sugestiv este aidoma unei povestiri in nuce.

Câteodată realitatea pare să se surpe din ochii lui Kafka într-o halucinație vizuală, rupând realului din ceea ce este și-l definește. Așa se face că pare a fi aidoma unui pod care abia reușește să se mai mențină deasupra unei văi în umerii dealului în care a fost construit (vezi ”Podul”). Nu orice pod i-a atras atenția lui Kafka, ci doar acesta care în mintea lui aproape că se prăbușește, iar numai un miracol îl face să dăinuie.

Înțelegem, odată ce descoperim desenele lui Kafka că scrisul nu îi era suficient, ci abia desenul reușea să-l împlinească, chiar dacă nu dădea doi bani pe el, nu îl considera în niciun caz artă, afirmând că de fapt ceea ce schițează el nu este nicidecum ”lumea reală”. Și ce este oare ”lumea reală”, cea concepută de artiștii vizuali cu un realism absolut sau cea interioară, multă mai apropiată sufletului său, care devenea nu rareori una magică. Numai că pe cât de limpede era structura frazei în scrisul său –  producând în mod paradoxal o magie a absurdului rar întâlnită –, pe atât de minimalist este desenul care ieșea din mâinile sale.

Ochiul descifrând esența.

Lasă un răspuns