Încă de la primele expoziții, personale ori de grup, din anii ’90, Adrian Sandu a reușit să imprime recognoscibilitate propriilor lucrări, prin linia ludic-infantilă a desenului și prin modul original în care a relaționat diferitele personaje între ele, folosind ca liant ori graniță inclusiv culoarea, nu doar tangențele sau spațiile albe.
Linia lui are viteză, ce-și poate schimba brusc direcția, ca apoi să accelereze neașteptat și să continue suprinzător conturarea subiectelor și a poveștii lor. Petele colorate au și valoare de accent, mai ales când nuanța uneia sau alteia pare pusă în răspăr. De fapt, și aceste „accente” fac parte dintre atributele originalității compozițiilor.
Artist narativ, pentru care povestea e intrigă a imaginii și, totodată, cea care îi dă portanță și sens, Adrian și-a extins, în timp, aria de exprimare și cercetare vizuală, făcând colaje, pictură, mixând diverse tehnici. Adevărat, nu și-a pierdut atașamentul pentru gravură, iar explorările sale în teritoriile amintite anterior și-au găsit ecouri în gravurile din ultimii ani. Mai mult, acestea îl arată ca pe un artist interesat de social și politic, de actualitatea imediată, dar și de istoria contemporană, devenind reactiv la ceea ce a însemnat și înseamnă violență, război, extremism, dictatură, corupție.
Gravurile sale sunt secvențe dintr-o lume ce se autodevoră, ce se autodistruge, ce nu a învățat nimic din tragediile prin care a trecut și a cărei conștiință e profund mutilată.
Expresive și dure, deloc comode pentru privitor din cauza atmosferei de apocalipsă pe care o degajă, lucrările recente ale lui Adrian Sandu conturează portretul unui artist complex, care este o certitudine în arta românească de azi.
