Dacă cineva mi-ar fi spus, la începutul studiilor mele, că voi traduce opere literare din maghiară în română, nu l-aș fi luat în serios. Chiar dacă vorbesc fluent limba română, nu mi-aș fi închipuit niciodată că voi avea posibilitatea să traduc în română pentru că, pur și simplu, am avut impresia că nu am cunoștințe atât de aprofundate despre mecanismele intime ale limbii române. Una e să traduci documente oficiale, și alta e să traduci literatură.
Dar, iată, anul trecut am avut mai multe ocazii să-mi atenuez îndoielile și să fac primii pași spre statutul de traducător literar. Așadar, m-am hotărât să particip, din mai multe motive, la două ateliere de traducere organizate în Ungaria: eram curioasă, voiam să știu dacă am talentul necesar pentru această meserie și, totodată, mi-aș fi dorit să-mi exersez limba română. Știam că am multe de învățat, iar aceste ateliere s-au dovedit a fi terenul meu de probă.
Primul atelier a fost organizat de Cercul József Attila (József Attila Kör), între 9 și 15 octombrie 2017, la Dunabogdány. Acest workshop a fost extrem de plin de viață, cu programe variate și colorate; au fost invitate și multe personalități importante din literatura maghiară contemporană, prozatori (Árpád Kun, László Potozky, Andrea Tompa), poeți (Krisztina Tóth), editori, traducători (Ádám Nádasdy, László Márton). Pentru a participa la acest atelier, organizatorii ne-au cerut să trimitem un scurt CV și o nuvelă sau mai multe poezii traduse în limba-țintă. A existat și o taxă de participare, o sumă simbolică, ce trebuia plătită la sosire.
Sosită în locul unde se desfășura atelierul, am fost uimită de spiritul multicultural și de multilingvismul comunității din care urma să fac parte vreme de o săptămână. Au venit traducători din aproape fiecare colț al lumii: Austria, Egipt, Elveția, Estonia, Italia, Germania, Mare Britanie, Polonia. Toți vorbeau limba maghiară! Sigur, era, la urma urmei, un atelier în care se traducea din maghiară. Și totuși, când vezi cu ochii tăi și auzi cu urechile tale că oameni proveniți din culturi atât de diferite vorbesc aceeași limbă – care nu este o limbă universală, precum engleza sau spaniola –, ai sentimentul că asiști la un fapt uimitor, care stârnește admirație. În acel moment, înțelegi cu adevărat ce înseamnă acea zicală sui-generis conform căreia: „Dumnezeu a amestecat limbile, ca să dea o pâine traducătorilor.” Niciodată până atunci nu avusesem parte de o experiență mai specială, dar, sincer, sper că în viitor voi mai avea posibilitatea să fac parte din astfel de grupuri.
Programul unei zile se derula astfel: după ce luam micul dejun, rămâneam în cantină, fiindcă numărul participanților era mare, și acesta era singurul spațiu în care încăpeam cu toții. Seminariile ținute de domnii Péter Rácz și András Imreh au avut loc tot aici. Lucram un text pe zi, deoarece, pentru a crea o traducere adecvată, trebuia mai întâi să facem o analiză aprofundată a textului-sursă. Analiza parcurgea mai multe etape. În prima fază, aveam un timp stabilit pentru a afla cât mai multe informații despre scriitor sau poet. După aceea, trebuia să facem analiza textului, concentrându-ne asupra contextului istoric, registrului lingvistic și realiilor culturale. După acest pas, puteam începe traducerea. Cu această metodă s-au tradus în atelier texte din Sándor Tar, Zsófia Bán, Péter Nádas, Nándor Gion și László Kálnoky. În timpul seminariilor, nu prea ne puteam ajuta unul pe altul, căci, de fapt, toți traduceau din maghiară în limba lor maternă. În ciuda acestui fapt, se iscau uneori și dispute, în cursul cărora încercam să decodăm textul împreună, pentru a obține sensul cât mai exact al acestuia. Astfel, toți aveam în minte o interpretare a conținutului pe baza căreia puteam realiza traducerea.
Seminariile se terminau, de obicei, la ora prânzului, iar după prânz aveam cam o oră și jumătate de pauză. În acest timp, încercam, de regulă, să ne cunoaștem unul pe altul. Făceam plimbări pe malul Dunării și discutam despre tot ce ne venea în minte.
Prelegerile ținute de personalitățile importante ale literaturii maghiare, prezente acolo, au avut loc mai mereu după pauză, într-o clădire care semăna cu o bucătărie de vară, iar aceste prelegeri au fost urmate de câte o cină bogată și binemeritată, servită în cantină. După cină, aveau loc discuții informale cu prozatorii sau poeții, acestea fiind urmate de programe de consolidare a echipei. În ultima zi a atelierului, am făcut împreună o excursie în pădurea din apropiere – o experiență de neuitat.
Am învățat foarte multe lucruri în cursul acestei săptămâni. Am avut, de asemenea, prilejul să-mi fac și câțiva prieteni noi.
Următorul atelier a fost organizat, între 8 și 14 noiembrie 2017, de Fundația Magyar Fordítóház și a avut loc la Casa Traducătorilor din Balatonfüred. Programul de aici a fost asemănător cu cel din Dunabogdány, însă nu la fel de dinamic, ci mai „așezat“. În timp ce la Dunabogdány nu prea aveam timp să ne odihnim, aici totul a fost – cronobiologic – în concordanță cu ritmul de muncă al participanților. Fiecare dintre noi am avut propria cameră, a mea fiind camera nr. 3, cea în care se caza și marele István Örkény.
Programul zilnic semăna oarecum cu programul de la celălalt atelier: de dimineață până la prânz, ne ocupam cu traduceri. Aici am lucrat pe mai multe tipuri de text: fragmente de roman – Natália Szeifert, Anna T. Szabó –, texte dramatice – Lajos Parti Nagy – și mai multe poezii. Majoritatea seminariilor au fost ținute de domnul Péter Rácz, însă traducerea textului dramatic a fost supervizată de dramaturgul Judit Garai, iar traducerea poeziilor de Lea Kovács.
După seminar, luam masa de prânz, urmată de pauză. În timpul acesteia, ne retrăgeam în camerele noastre, să continuăm traducerile pe care le aveam în lucru. Seara, cinam în oraș, la restaurant; urmau apoi discuții, ca între prieteni, despre traducere, artă, viață – și nu numai.
Echipa noastră a fost alcătuită, de această dată, din traducători sosiți din Bulgaria, Finlanda, Germania, Polonia, România și Statele Unite ale Americii.
În cadrul acestui atelier, am învățat un lucru foarte important, și anume că a traduce înseamnă a citi profund. Programul fiind mai lejer, am avut mai mult timp să ne ocupăm de texte și de traducerea acestora. Totodată, am avut timp să explorăm și localitatea Balatonfüred, un orășel extrem de frumos, nu numai vara, ci și toamna.
Nu cred că ar trebui să trag niște concluzii prea solemne sau impozante. Am învățat foarte multe lucruri despre traducere, despre înțelegerea culturii, despre toleranță, despre multiculturalism și multilingvism. Și… m-am distrat foarte bine în ambele ateliere, am întâlnit oameni remarcabili, care, dintr-un motiv sau altul, au ales să învețe limba maghiară și să traducă opere literare din limba maghiară în limba lor maternă. Totodată, mi-am dat seama, în sfârșit, că-mi place să traduc nu numai din maghiară în română, ci și din română în maghiară sau, mă rog, din engleză în maghiară (sau română). Știu foarte bine că mai am multe de învățat, dar am pornit pe o cale care mi se pare atrăgătoare și, pe viitor, aș dori să-mi dezvolt abilitățile de traducător literar.
Traducerea literaturii maghiare în română cred că este foarte importantă, deoarece, oricum am privi lucrurile, deși există o serie de traduceri literare din română în maghiară și din maghiară în română, raportul dintre cele două direcții arată o lipsă. De aceea, mă bucură orice inițiativă care are scopul de a apropia cele două culturi. Sper că, în viitor, voi avea șansa de a traduce texte din maghiară în română sau viceversa, fiindcă astfel îmi închipui că-mi voi îndeplini datoria pe care o are un traducător de beletristică.
Căci misiunea traducătorului este să construiască punți între culturi diferite, să fie mesagerul, deopotrivă, invizibil și cu chipuri multiple. Și, din momentul în care-și asumă acest rol, va găsi sensul artei traducerii.
