Mimnerm, fragmentul 2 Diehl

0
23

Acest fragment se află la Stobaios, Florilegium IV, 34, 12, p. 827 H. și Bergk 2.

Odată cu Mimnerm, poezia elegiacă greacă începe să se apropie de ideea modernă de elegie; vechile exortații civice și patriotice scrise în distih elegiac sunt înlocuite, într-o perioadă în care cetățile grecești din Asia Mică își pierduseră independența, de poezii cu un lirism pronunțat, meditații pesimiste asupra condiției umane, ce au la bază un fond hedonist; reflecțiile mimnermiene se centrează pe antiteza dintre tinerețea plină de plăceri și frumusețe și bătrânețea cu suita ei de neajunsuri, căreia îi este preferabilă moartea.

†Mariana Băluță-Skultéty
†Mariana Băluță-Skultéty

Într-o astfel de viziune, valoarea vieții rezidă doar în trăirea ce umple prezentul absolut, ieșit din ordinea timpului; scurtimea perioadei în care bucuria tinereții e posibilă este regretată din perspectiva altui moment de viață, cel al bătrâneții, al nefericirii, altfel durata tinereții ar fi lipsită de importanță.

Întreaga poezie cuprinsă în fragmentul 2 Diehl este o tristă meditație în termeni generali, aparent impersonali, ce pun în evidență caracterul sentențios pe care l-au păstrat elegiile în toată epoca arhaică.

Originalitatea fragmentului constă în compararea vieții oamenilor cu cea a frunzelor, prilej și al unor foarte scurte notații privind aspecte din natură. Comparația există și la Homer, Iliada VI, 146–149, dar la el semnifică permanența și prevalența neamului (codrul) în comparație cu generațiile omenești (frunzele),

Cum e cu frunzele, așa-i și cu neamul sărmanilor oameni;
Unele toamna le scutură vântul și cad ofilite,
Altele codrul le naște-nverzind, dacă dă-n primăvară:
Astfel pe lume și valul de oameni se naște și moare.

în timp ce la Mimnerm punctul de vedere se schimbă: din exterior și social reprezintă morala tradițională, în interior și subiectiv reprezintă afectivitatea umană.

1      Ἡμεῖς δ᾿ οἷά τε φύλλα φύει πολυάνθεμος ὥρη
                ἔαρος, ὅτ’ αἶψ’ αὐγῇσ’ αὔξεται ἠελίου,
       τοῖσ’ ἴκελοι πήχυιον ἐπὶ χρόνον ἄνθεσιν ἥβης
                 τερπόμεθα, πρὸς θεῶν εἰδότες οὔτε κακόν
5       οὔτ’ ἀγαθόν﮲ Κῆρες δὲ παρεστήκασι μέλαιναι,
                 ἣ μὲν ἔχουσα τέλος γήραος ἀργαλέου,
        ἡ δ’ ἑτέρη θανάτοιο﮲ μίνυνθα δὲ γίγνεται ἥβης
                 καρπός, ὅσον τ’ ἐπὶ γῆν κίδναται ἠέλιος.
        Αὐτὰρ ἐπὴν δὴ τοῦτο τέλος παραμείψεται ὥρης,
10       αὐτίκα δὴ τεθνάναι βέλτιον ἢ βίοτος﮲
        πολλὰ γὰρ ἐν θυμῷ κακὰ γίγνεται﮲ ἄλλοτε οἶκος
                 τρυχοῦται, πενίης δ’ ἔργ’ ὀδυνηρὰ πέλει﮲
        ἄλλος δ’ ἆυ παίδων ἐπιδεύεται, ὧν τε μάλιστα
                 ἱμείρων κατὰ γῆς ἔρχεται εἰς Ἀΐδην﮲
15        ἄλλος νοῦσον ἔχει θυμοφθόρον. οὐ δέ τίς ἐστιν
                ἀνθρώπων, ᾧ Ζεὺς μὴ κακὰ πολλὰ διδοῖ.
Noi, precum frunzele cărora le dă viață anotimpul plin de flori
             Al primăverii, când pe dată sunt crescute de razele soarelui,
Asemenea lor, de ale tinereții flori vreme de-un cot
             Ne bucurăm, neștiind de la zei nici răul,
Nici binele; întunecatele zeități (ne) stau însă în preajmă,
             Una deținând capătul bătrâneții supărătoare
Cealaltă al morții; puțin durează al tinereții
             Rod, cât se risipește soarele pe pământ.
Dar, după ce sfârșitul acestui anotimp a fost depășit,
             E mai bine să mori îndată decât să trăiești;
Căci multe rele sunt în suflet: într-o parte casa
             Se dărâmă și se desfășoară caznele dureroase ale sărăciei,
Altul, la rândul său, e lipsit de copii, pe care pentru că foarte mult
             îi dorește, pleacă de pe pământ în Hades;
altul are o boală ce-i macină sufletul; și nu există vreun
             om căruia Zeus să nu îi dea multe rele.

Traducere în metru originar:

Noi precum frunzele creștem în vremea-nflorită a vieții,
              În primăvară deplin soarele floarea ne-o dă.
Timp cât e cotul de lung este azi hărăzit tinereții,
               Dar neștiind: de la zei răul sau binele-i dat?
Parcele, negre-ursitoare, tăcut cumpănesc viitorul,
               Grea bătrânețe torcând una, cealaltă curând
Moartea urâtă-o aduce, rotindu-și în grabă fuiorul.
               Dar tinerețea e-n rod raza cât iese pe cer.
Trist e când scurtu-anotimp își arată aproape sfârșitul.
               După ce floarea s-a stins, viața mai bine n-ar fi.
Relele multe și mari se-adună în suflet. Mâhnitul
               Casa și-o vede în drum, rău sărăcită. Și-acum
Fărădelegile multe se nasc; și un altul dorește
               Până la Hades, în van, pruncii ce nu i-a avut.
Sufletul altuia grav e bolnav și oricine primește,
               Greu chinuit de un zeu, răul ce-i este ursit.

Lasă un răspuns