Tomáš Zmeškal, Socrate la Ecuator

0
365
Mirce
Mircea Dan Duță – prezentare și traducere
© foto Peter Sragher

Scriitor ceh de origine ceho-congoleză, s-a născut în 1966 la Praga. A studiat limba și literatura engleză la King College, University of London. A lucrat ca lector universitar la Universitatea Carolină din Praga, precum și ca lector de limbi străine, traducător și interpret. În acest moment, lucrează ca profesor de literatură engleză la un liceu din Cehia. Este membru al PEN Clubului din Cehia și locuiește în Praga.

Deși publicase anterior povestiri scurte, a atras atenția asupra sa, în principal, prin romanul Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă, care descrie dintr-o perspectivă fragmentată, postmodernistă, o jumătate de secol de istorie postbelică a fostei Cehoslovacii și, mai târziu, a Cehiei. Cărțile autorului au fost până acum traduse în polonă, olandeză, maghiară și română. Romanul Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă a fost nominalizat pentru Premiul Magnesia Litera Pentru Proză ​​si Premiul Josef Škvorecký în anul 2009 și recompensat cu Premiul Uniunii Europene pentru literatură în 2011, iar romanul Biografia mielului alb-negru a fost nominalizat pentru Premiul Josef Škvorecký în 2010. Din creația autorului a fost tradus în limba română romanul Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă, care a apărut în 2015 la Editura Curtea Veche.

Acest roman este o piesă de o soliditate și o complexitate puțin întâlnite în prozele postmodernismului ceh. Baleind peste un spectru stilistic imens, pe care îl stăpânește cu egală măiestrie, începând de la dialogurile de un umor sec, trimițând la Hašek, dar și la teatrul absurd al lui Havel din anii ’60, continuând cu pasajele de profundă meditație filosofică sau de sensibilă interiorizare sufletească, trecând prin desfătarea narativ-cronicărească de tip oriental a „poveștii în poveste“, traversând adesea pieziș, aproape „contra curentului“, plăcerea ludică a intertextualității și culminând cu prospețimea pasajelor postmoderne propriu-zise, care combină elementele specific cehești de „sweet horror“ cu agresivitatea mustind de pitoresc a „draculismelor“ de ultimă generație, Zmeškal reușește aici mai mult decât o retrospectivă postmodernă a unei jumătăți de veac postbelice în Cehoslovacia, respectiv Cehia. Scrisoarea de dragoste în scriere cuneiformă este, în aceeași măsură cu Povestașul lui Vargas Llosa, cu povestirile scurte ale lui Naghib Mahfuz sau cu Valul de păsări albe al lui Yasunari Kawabata, un omagiu adus nevoii umane de ficțiune, instinctului atavic de refugiu în imaginar, tendinței primordiale de a fabula, imagina, plăsmui, inventa, crea, visa o lume paralelă, eventual inspirată de aceea definită în mod convențional ca fiind reală, dar în fond atât de (puțin?) deosebită de aceasta.

***

Începuturile căutării

În 2006, se împlineau opt ani de când revenisem la Praga. Alţi unsprezece înaintea lor îi petrecusem la Londra, sub formă de stagiu. În acel moment m-am decis că voi reîncepe să-mi caut tatăl. Ultima dată când încercasem acest lucru mă aflam încă la Londra. Trecuseră zece ani de atunci şi, după două războaie sângeroase în care îşi pierduseră viaţa peste cinci milioane de oameni, situaţia politică şi militară din Congo începea să se liniştească. În anul 2006, în Congo au avut loc alegeri organizate de Naţiunile Unite. A fost cea mai amplă şi cea mai costisitoare operaţiune din istoria Organizaţiei şi toţi cei interesaţi într-un fel sau altul de situaţia din Congo au aşteptat cu sufletul la gură rezultatul alegerilor. În mare, lucrurile au ieşit bine. Ceea ce, într-un context legat de Congo, însemna că statul nu s-a dezintegrat şi că s-a reuşit alegerea parlamentului şi a preşedintelui. Problema era că, dacă s-ar fi ajuns la dezintegrarea ţării sau dacă s-ar fi mers în această direcţie, n-aş fi avut prea multe şanse să-mi regăsesc tatăl. Părinţii mei s-au despărţit pe la sfârşitul anilor ’60, iar la începutul anilor ’70 s-au certat atât de tare, încât mama a întrerupt până şi corespondenţa cu tatăl meu. Cele mai proaspete veşti pe care le aveam cu privire la el proveneau cam din 1974, când locuia şi studia în Franţa. Aşadar, era vorba despre informaţii mai vechi de treizeci de ani. Nu cunoşteam nici motivul pentru care mama încetase să-i mai scrie. Ea nu mi-a vorbit niciodată despre asta.

De fapt, mama nu vorbea deloc despre tata. Nu vorbea, în general, despre lucrurile care nu-i reuşiseră, pe care nu avusese forţa de a le stăpâni. De-abia mai târziu, când am crescut, am constatat cu uimire că mamele colegilor şi ale prietenilor mei vorbeau mult mai mult şi mult mai des, despre orice şi cu oricine. Şi că felul taciturn de a fi al mamei nu constituia o regulă, ci o excepţie. Propriu-zis, mama nu vorbea prea mult despre nimic şi cu nimeni. Existau numai câteva subiecte pe care era capabilă să le dezvolte din când în când, în ciuda caracterului său introvertit până la refuz. De exemplu, îi plăcea să vorbească despre câini, despre flori, despre romane poliţiste, iar, mai târziu, la bătrâneţe, despre romane şi filme ştiinţifico-fantastice, care, spre surprinderea mea, au devenit unul dintre genurile ei preferate. Vorbea cu drag şi despre bărcile cu pânze, însă foarte rar, şi numai când era neobişnuit de binedispusă. Cu ani în urmă, îşi cumpărase chiar şi o mică iolă, dar nu avusese prea mult succes în efortul de a învăţa s-o manevreze. Tata nu apărea niciodată printre subiectele predilecte de conversaţie ale mamei, aşa cum nu apăreau, de exemplu, nici fotbalul sau muzica clasică, teme pe care ea pur şi simplu le ignora.

Ştiam de la bunica, precum şi de la unchi, mătuşi şi alte rubedenii, că tata venise în Cehoslovacia pe la sfârşitul anilor ’50 sau începutul anilor ’60, pentru a studia ştiinţele economice şi că pe la jumătatea celui de-al şaptelea deceniu fusese rechemat în Congo. I-a cerut mamei să-l însoţească împreună cu mine, dar ea a refuzat. N-am ştiut niciodată de ce nu s-au căsătorit. Lumea zicea că tocmai refuzul ei de a se muta în Congo a deschis drumul către despărţirea lor rapidă şi probabil inevitabilă. După aceea, tata nu s-a mai întors niciodată în Cehoslovacia. Ştiam că, la un moment dat, se stabilise în Belgia, apoi, pentru o vreme, în Franţa, după care s-ar fi întors definitiv în Congo ca profesor universitar de ştiinţe economice. De fapt, nu se putea desluşi ce anume era adevărat şi ce nu în toate acestea, întrucât mama, pesonajul principal al poveştii, sălăşluia într-o lume închisă, numai a ei. Dacă s-ar fi născut în zilele noastre, ar fi fost probabil suspectată de sociofobie. În public, angoasele şi starea permanentă de tensiune nu o părăseau niciodată, ceea ce reprezenta, poate, un indiciu în favoarea acestor bănuieli. Din fericire însă, pe vremea aceea comportamentul uman nu era supus unor astfel de evaluări, astfel încât nimănui nu i se părea că mama ar prezenta vreo ciudăţenie.

Clubul „Mlejn“ (2006)

La sfârşitul lui ianuarie, când mi-am trecut situaţia în revistă, eram conştient de faptul că, dacă doream să-mi găsesc tatăl, trebuia să încerc tot ce era posibil. Nu existau prea multe lucruri care puteau fi lăsate deoparte. Multă vreme, n-am avut idee cum aş fi putut să fac cunoştinţă cu vreun congolez la Praga. Pe aici, e greu să dai de africani. Doar Praga nu e Parisul, Bruxellesul sau Londra. Undeva, pe site-ul Ministerului de Interne, al cărui angajat eram atunci, se afla un articol cu evidenţa imigraţiei în Republica Cehă, începând din momentul apariţiei acestui stat. Numărul imigranţilor din Congo menţionat aici era de cincizeci şi opt.

Analizând toate variantele posibile, mi-am amintit că, de vreo câţiva ani, se desfăşura la Praga festivalul „Africa, tărâm al creaţiei“ şi că, fie întâmplător, fie în urma unei decizii deliberate a organizatorilor, tematica ediţiei din anul acela se referea exact la Congo. Fuseseră invitaţi la festival câţiva scriitori şi dramaturgi congolezi, dar, din păcate, toţi erau din Congo Brazzaville, aşadar din Micul Congo, nu din Congo Kinshasa, de unde provenea tata. De-abia aşteptam să înceapă festivalul, fiindcă speram ca la el să participe şi congolezi din ţara tatălui meu. Numai că, la începutul lui martie, m-am îmbolnăvit de gripă, iar festivalul urma să se desfăşoare tocmai între patru şi unsprezece ale lunii. Mă mângâiam cu gândul că în câteva zile aveam să mă vindec, numai că, treptat, gripa mea s-a transformat într-o adevărată supergripă, iar eu am ajuns să fiu mulţumit că eram în stare să parcurg distanţa de câţiva paşi dintre patul în care zăceam şi fierbătorul de ceai din bucătărie. Urmăream neputincios programul festivalului, care se scurta cu fiecare zi. Până atunci, în Cehia subiectul Congo nu interesase pe nimeni într-o asemenea măsură şi era evident că situaţia nu avea să se repete cel puţin timp de câţiva ani. Mă simţeam din ce în ce mai rău. Între timp, a sosit şi ultima zi a festivalului, sâmbătă, unsprezece martie, când ansamblul muzical „Nsango malamu“ urma să concerteze în clubul „Mlejn“ din cartierul Stodůlky.

Descrierea evenimentului suna astfel: Nsango malamu“ (Congo, Angola, Republica Cehă). Concert de muzică sacră africană. Percuţie şi voce. Interpretare în limba lingala. Invitaţi: elevii maestrului percuţionist Jacques Moliba, conducătorul ansamblului. Intrarea 150 sau 100 de coroane.

Din Dejvická până în Stodůlky am mers cu autobuzul. Numai Dumnezeu ştie câte pastile am înghiţit şi la ce au fost bune. Tot ce speram era să nu adorm în autobuz, ca să pot coborî acolo unde trebuia, şi să nu adorm la concert, pentru ca apoi să încerc să leg ceva cunoştinţe.

Niciodată nu m-am priceput să-mi fac relaţii în scopuri pragmatice. Înainte, dădeam vina pe lipsa mea de experienţă, dar această explicaţie nu avea cum să reziste trecerii timpului, aşa că de vreo zece ani încoace am început să dau vina pe propriul meu caracter. Autobuzul înainta cu greu printre nişte câmpuri de pe care încă nu se topise zăpada. Ţineam în mână programul festivalului, din când în când aţipeam şi repetam în gând: „cubul auriu, cubul auriu“. Iar când mă trezeam, între două reprize de microsomn, urmau câteva momente pline de nelinişte, pe parcursul cărora nu-mi mai aminteam ce însemna, de fapt, cubul acela auriu. Atunci îmi cădeau ochii pe programul tipărit, pe care îl mototoleam spasmodic în palmă, îmi adunam gândurile, regăseam chenarul Adrese şi contacte şi reciteam pentru a cine ştie câta oară: Clubul „Mlejn, str. Kovářova. Veţi observa un cub albastru cu o inscripţie aurie. Ocoliţi-l şi intraţi în club.

Speram să pot bea o cafea în clubul „Mlejn“. Altfel, aveam să adorm. Şi, dacă adormeam, aveam să cad de pe scaun. Aşadar, planul de bătaie era următorul: o cafea şi apoi să nu adorm. Într-un final, am zărit din autobuz cubul albastru, m-am ridicat, am acţionat soneria pentru şofer şi am coborât exact unde trebuia. Am apucat chiar să și beau o cafea, apoi a început concertul. Pe parcursul primelor cincisprezece minute, totul a fost minunat. Pe urmă, nu mai ştiu ce s-a întâmplat – m-am aşezat în aşa fel, încât să nu cad de pe scaun, mi-am sprijinit capul de spetează şi am adormit. Din când în când, mă trezeau aplauzele, iar când acestea au devenit suficient de puternice şi de îndelungate, m-au obligat să-mi vin în fire şi, aplaudând la rândul meu, să funcţionez măcar în regim de avarie şi într-o oarecare stare de veghe. După ce concertul a luat sfârşit, am mai băut o cafea, apoi am fost la toaletă şi mi-am ţinut capul sub jetul de apă rece de la robinet. Până la urmă, toate acestea n-au fost în zadar. Încet-încet, publicul începuse să se răspândească, dar membrii corului şi câţiva spectatori rămăseseră pe loc, formând două grupuri care încercau să facă un fel de conversaţie. M-am lipit de unul dintre ele, iar, în momentul când cafeaua a început să-şi facă efectul, am început să laud cu ipocrizie concertul din care ascultasem cel mult un sfert. Printre picături, am plasat informaţia că tatăl meu este originar din Congo. După câteva clipe, mi-a căzut în plasă un congolez înalt şi mustăcios. După ce am schimbat politeţurile de rigoare, am reuşit să pricep că individul se numea Nazaire. După ce mi-a studiat cartea de vizită împodobită cu leuşorul de pe stema de stat şi pe care scria în cehă şi în engleză că eram angajat al Ministerului de Interne, Nazaire a arătat cu mâna către individul cel mai bine îmbrăcat din toată hardughia şi mi-a spus: „Ăsta e consulul din Congo.“ Apoi, a adăugat: „Vezi că tipul nu vorbeşte ceheşte. Numai franţuzeşte.“ Cărţile de vizită de la Interne impresionează întotdeauna. Din fericire, din ceea ce scria pe a mea nu se putea deduce că, de fapt, în minister eram conţopistul cu rangul cel mai mic, că nu puteam ajuta cu nimic pe nimeni, nu aveam niciun fel de influenţă şi nu puteam determina nicio schimbare în favoarea nimănui. „Dar engleză ştie?“, am mai întrebat. „Da, ştie şi engleză“, mi-a răspuns Nazaire. După câteva clipe, i-am adresat consulului câteva fraze în engleză, care nu spuneau nimic, am mai bălmăjit ceva despre taică-meu şi că îi pierdusem urma, iar apoi mi-am scos cartea de vizită. Ce-i drept, individul a reacţionat, mi-a răspuns nu ştiu ce în engleză. Dar apoi, văzând sigla Ministerului de Interne, mi-a adresat o privire cu aproape o jumătate de secundă mai lungă decât cea dinainte, s-a înfoiat în costumul albastru care-i venea ca turnat şi m-a informat: „Câţiva congolezi cam de vârsta tatălui dumneavoastră au studiat în Praga, Brno, Bratislava şi Ostrava.“ Am dat din cap că pricep şi am mai aruncat în dreapta şi-n stânga cu nişte cărţi de vizită. Doar ştiam bine că până şi cel mai la locul lui dintre străini manifestă un respect aproape obligatoriu chiar şi faţă de cel mai netot dintre funcţionarii de la Ministerul de Interne al ţării de adopţie. Îmi aminteam încă foarte bine acest lucru de pe vremea propriului meu sejur în Anglia. După o oră, când am ridicat ancora, aveam cărţi de vizită şi date de contact de la Nazaire, Leon, Dieudonné, Patrick, Jacques, un ataşat de la ambasadă şi Remy. Având în vedere că, după războaiele din anii ’90, din Congo emigraseră în Cehia numai vreo 58 de persoane, pot spune că mă întorceam acasă cu o pradă frumuşică. În autobuz, m-a trezit şoferul când am ajuns la capătul liniei. Nici eu nu mai ştiu cum am ajuns acasă, iar apoi am dormit două zile încheiate. După aceea, în sfârşit, gripa a început să cedeze.

Din când în când, mergeam la bere sau la cină cu câte unul dintre congolezii de la clubul „Mlejn“. În prezenţa mea, vorbeau ceheşte, dar între ei o dădeau pe franceză. Cu câteva săptămâni mai înainte, fusesem la o conferinţă despre Congo care a avut loc la Muzeul Náprstek. Conferenţiarul era Dr. Pavel Mikeš, specialist în studii africane, care lucrase ani întregi la ambasada cehă din Kinshasa, aşadar în adevăratul Congo. Era imposibil să nu-ţi dai seama că iubea Africa. Iar cunoştinţele lui acopereau domenii vaste: stăpânea istoria congoleză, ştia unde se află zăcămintele minerale ale ţării, era capabil să analizeze nu numai cultura, ci şi situaţia din industria naţională. După conferinţă şi o scurtă convorbire cu lectorul, m-am simţit mândru că o personalitate de talia lui a reprezentat Republica Cehă în Congo – din păcate, un sentiment pe care nu l-am cunoscut prea des. Dr. Mikeš mi-a dat adresa de email a unui coleg de-al lui de la ambasadă, căruia i-am scris că îmi căutam tatăl. După câteva săptămâni, am primit din partea diplomatului respectiv un răspuns prin care mă informa că foştii studenţi congolezi din Cehoslovacia se întâlneau o dată pe lună într-un restaurant din Kinshasa, dar că niciunul dintre ei nu-l cunoştea pe tatăl meu. Problema consta în faptul că ei îşi făcuseră studiile în anii ’70, în timp tatăl meu venise în Cehoslovacia în 1959 şi părăsise ţara cu mult înainte ca ei să ajungă acolo. I-am mulţumit consulului pentru încercarea de a mă ajuta şi mi-am continuat căutările, care constau în a întreba pe oricine cu privire la orice aspect legat de Congo. Consemnam toate răspunsurile sub formă de notiţe care conţineau măcar câte-o propoziţie şi pe care le-am adunat într-unul dintre cele două registre destinate acestui scop.

O altă problemă consta în faptul că numărul congolezilor care studiaseră în fosta Cehoslovacie era dezarmant de mic, cel puţin în comparaţie cu acela al angolezilor sau al etiopienilor, de exemplu. Statul Congo Kinshasa, care pe vremea aceea se numea Zair, nu apucase pe calea comunismului, astfel încât puţini dintre cetăţenii săi veneau să studieze în Republica Socialistă Cehoslovacă. Pe scurt, căutările mele au fost multă vreme lipsite de succes, dar, la un moment dat, a avut loc o schimbare esenţială.

Iubita mea Em avea o prietenă numită Lenka. Printr-o cunoştinţă de-a acesteia mi-au parvenit dintr-o arhivă următoarele informaţii:

Numele: Loukoki Joseph

Data naşterii: 15.05.1932, Kinganga

Domiciliul de bază: Leopoldville, Congo Belg.

Domiciliul în R.S.C.: Stará Boleslav – Houška

Studii: liceul

Studii în R.S.C.: M.S.R. 

Limbi cunoscute: kikongo, franceza

Fraţi sau surori: 5

Religia: catolic

Starea civilă: necăsătorit

Numele tatălui: Mavoka Jean

Ocupaţia tatălui: agricultor – decedat

Numele mamei: Mfulu Agnes

Ocupaţia: casnică

Surse de venit: bursă de la Ministerul Învăţământului – 600 coroane

Data sosirii în R.S.C.: 18.11.1959

Tomáš Zmeškal © Ali Ghandtschi

Aici, numele tatei era transcris altfel. În certificatul meu de naştere, era menţionat drept „Lukoki“, în timp ce în documentul din arhivă apărea în forma „Loukoki“. Ştiam acum că tata avusese cinci fraţi sau surori şi aflasem numele bunicilor, pe care până atunci nu le cunoscusem. Deosebit de important era detaliul că tata vorbea limba kikongo, specifică zonei Bas-Congo, ceea ce însemna sudul şi sud-vestul statului. Aceasta limita şi numărul posibilităţilor cu privire la etnia lui, dintre cele patru existente pe teritoriul respectiv. În document, se mai menţiona, pe verso, că tata fusese înscris ca student în primul an la Universitatea de Studii Economice din Praga. Rubricile din dreptul anilor doi, trei, patru şi cinci nu erau completate. Aşadar, un set aproape complet de informaţii din trecut. Din păcate, cu informaţiile din prezent nu stăteam atât de bine. Ce-i drept, l-am vizitat de câteva ori pe consulul congolez, însă acesta era ocupat până peste cap – pregătea ambasada pentru sosirea însărcinatului cu afaceri ad-interim. Reprezentanţa diplomatică avea numai trei angajaţi, iar doi dintre ei erau congolezi care se căsătoriseră în Cehia cu mult timp în urmă, pierzând treptat contactul cu foştii lor concetăţeni. Mai mult, se confruntau cu neprimirea la timp a salariilor. Uneori, acestea le erau trimise din Kinshasa în fiecare lună, alteori, fără nicio explicaţie, întârziau câte trei sau patru luni. Ca atare, angajaţii misiunii diplomatice erau nevoiţi să rezolve probleme legate de achitarea chiriei pentru birouri, a facturilor telefonice sau a energiei electrice. Pe deasupra, după cum se vorbea, nu era clar dacă Ambasada Congoleză din Praga avea să mai existe sau nu. Se auzise că Ministerul Ceh al Afacerilor Externe intenţiona să desfiinţeze ambasada noastră de la Kinshasa. Dacă avea să se întâmple astfel, era evident că şi statul Congo urma să-şi închidă ambasada din Praga. Pe scurt, funcţionarii congolezi de la noi deţineau mai puţine informaţii cu privire la ceea ce se întâmpla la Kinshasa decât consulul ceh aflat în misiune în acest oraş.

Mulţumită congolezilor din clubul „Mlejn“ l-am cunoscut pe Elie, care provenea din aceeaşi regiune ca şi tatăl meu. Elie venise în Cehia în anii ’90 în timpul războaielor din Congo şi menţinea contactul cu familia sa. Dar în rest, despre situaţia actuală din Congo ştia cam cât ştiam şi eu. Numărul mare de etnii şi suprafaţa considerabilă a statului Congo îmi îngreunau foarte mult căutările. Însă, chiar şi în aceste condiţii, nu-mi rămânea decât să merg mai departe – mai mult sau mai puţin – în acelaşi mod ca şi până acum. 


1 Club, cafenea şi bar din cartierul praghez Stodůlky.

2 În original: „Africa creatoare“ sau „Africa creativă“. Pentru evitarea cacofoniei, am propus varianta inclusă în text. Festivalul la care se face referire promovează atât elementul de producţie materială africană, cât şi pe acela artistic.

3 Personaj real, imigrant de origine congoleză, care trăieşte şi lucrează şi astăzi în Republica Cehă.

4 În prezentarea concertelor care se desfăşoară pe teritoriul Cehiei, se menţionează întotdeauna mai întâi preţul obişnuit al biletelor, apoi costul biletelor cu preţ redus.

5 Cartier aflat în apropierea Hradului (Castelului) Praghez.

6 Cartierul Stodůlky, destinaţia eroului, se află la marginea Pragăi, într-o zonă care păstrează încă un intens caracter rural.

7 În Praga, unele staţii de autobuz sunt facultative, iar pentru a coborî acolo, călătorii trebuie să acţioneze o sonerie instalată în autobuz şi destinată avertizării şoferului că este necesar să oprească la staţia respectivă.

8 Leul cu două cozi este unul dintre elementele constitutive ale stemei cehe de stat.

9 Muzeu praghez specializat în prezentarea culturilor africane, asiatice şi americane.

10 Personaj real, africanist şi diplomat ceh.

11 Republica Socialistă Cehoslovacă.

12 Mişcarea Sindicală Revoluţionară – organizaţie care, în timpul socialismului, reunea toate sindicatele din fosta Cehoslovacie, fiind, în acelaşi timp, strict subordonată Partidului Comunist Cehoslovac.

Articolul precedentDiana Cârligeanu aka K. V. Twain, Considerații asupra traducerii în engleză a lui Mihai Eminescu & șase poezii traduse în engleză
Articolul următorTomáš Zmeškal, Îmi aleg mijloacele literare pe care mi le impune povestea

Lasă un răspuns