Tomáš Zmeškal, Îmi aleg mijloacele literare pe care mi le impune povestea

2
808
Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher
Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher

Mircea Dan Duță: Deși ați început prin a publica povestiri scurte, ați atras atenția asupra dumneavoastră mai ales prin romanul de debut, Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă, care în 2011 a fost recompensat cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, iar cu doi ani mai devreme a fost nominalizat la Premiul Magnesia Litera pentru Proză și la Premiul Josef Škvorecký. De asemenea, romanul Biografia mielului alb-negru a fost nominalizat la Premiul Josef Škvorecký în anul 2010. V-ați așteptat ca romanele dumneavoastră să aibă un asemenea succes? Și cum îl explicați?

Nu m-am așteptat, și nici Editura Torst, care mi-a publicat cărțile, nu s-a așteptat. Am fost cu toții surprinși. Dar cred că nu trebuie să-i subestimăm pe cititori. Editurile cehești mai mari susțineau că romanul meu este prea complicat, că au loc prea multe și prea adesea schimbări de stil și că folosește o tehnică literară neobișnuită pentru cititorii cehi. Dar eu n-am schimbat nimic în roman și, într-un final, după cinci ani, după ce a fost respins de toate editurile cehești importante, am convins Editura Torst. Și a fost o reușită și pentru ei: romanul s-a bucurat de mare succes atât la public, cât și din partea criticii.

În ambele romane menționate, vă dovediți un excelent și sensibil cunoscător al istoriei și realităților cehești din a doua jumătate a secolului trecut. Desigur, ați cunoscut în mod direct viața din anii ’70 și ’80, dar cum se explică excelenta cunoaștere a mentalităților și realităților din al șaselea și al șaptelea deceniu, așa cum o dovediți mai ales în Scrisoarea de dragoste și în câteva povestiri?

Nu e atât de dificil. Uitați-vă, de exemplu, îl cunosc perfect pe străbunicul meu. Era un bărbat înalt, destul de mărginit, care a participat până la o vârstă înaintată la exercițiile sportive ale organizației naționale Șoimul. Era amabil cu cei tineri, dar și cam morocănos și niciodată nu s-a împăcat cu dezintegrarea Austro-Ungariei. Era muzician amator, cânta la vioară, îi erau dragi pădurile din jurul castelului Křivoklát, de fapt provenea dintr-un sătuc din regiunea aceea și-i plăcea mult să se plimbe pe acolo, să meargă la cules de ciuperci. Nu l-am cunoscut. A murit cu câțiva ani înainte să mă nasc eu. Dar, ascultând amintirile rudelor, care alcătuiesc un fel de mozaic, și observându-le atitudinea în timp ce povesteau, văzând cum le râdeau ochii, cum anumite detalii din caracterul străbunicului îi enervau sau, dimpotrivă, le impuneau respectul – toate acestea erau adesea mai expresive decât cuvintele. Iată un argument că nu este greu să te întorci în timp cu treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani. Problematică este situația când nu mai există supraviețuitori ai perioadei respective. Dar eu am descris perioade pentru care există supraviețuitori, îi avem atât în familie, cât și în afara ei. Și în această situație este suficient ca autorul să aibă capacitatea de a resimți o anumită empatie. Și de a fi un bun ascultător.

S-a vorbit și s-a scris despre perspectiva dezordonată, de natură postmodernă din care Scrisoarea de dragoste în scriere cuneiformă descrie o jumătate de veac de istorie postbelică a fostei Cehoslovacii și a Cehiei. Vă considerați un scriitor postmodern? Dacă da, care sunt elementele care vă leagă de alți postmoderniști cehi? Dacă nu, ce vă deosebește?

Cred că nu există o prăpastie atât de adâncă între postmoderniști și aceia care scriu în stil „tradițional“. Desigur, am absolvit studii anglo-americane, îi cunosc bine și îi admir pe postmoderniștii englezi și americani, de exemplu pe Thomas Pyncheon. Astăzi, dacă porniți televizorul, vă năpădesc o mulțime de informații „reale și autentice“. În vremea noastră, observăm că anumite guverne știu și pot să schimbe realitatea prin intermediul mass-media. Postmodernismul a înțeles că nu e simplu să descriem ceea ce observăm și că abordarea realist-naturalistă a lucrurilor nu e suficientă, întrucât nu conține ceea ce se petrece cu adevărat în lume, ceea ce observăm noi. De aceea, postmodernismul propune noi abordări literare. În ceea ce mă privește, îmi aleg dintre mijloacele literare pe acelea pe care mi le impune povestea. Scrisoarea de dragoste a utilizat anumite procedee postmoderne, dar Biografia e scrisă în stilul cel mai tradițional. Dintre autorii cehi, îmi plac Petra Hůlová, întrucât fiecare dintre cărțile pe care le scrie este unică în felul ei, Zuzana Brabcová, pentru că este conștientă de dificultatea de a exprima ceva, orice, în mass-media contemporană, precum și Jan Balabán și Karel Milota, autori de povestiri prin excelență.

Tomáš_Zmeškal – Sokrates na rovníku (Socrate la Ecuator, copertă a ediției originale în limba cehă)

Cărțile dumneavoastră au fost traduse până acum în polonă, flamandă și maghiară, iar acum Scrisoarea de dragoste în scriere cuneiformă și în limba română. Ați dori să le transmiteți ceva cititorilor români cu această ocazie? Ați fi interesat ca și alte cărți ale dumneavoastră să fie traduse în română, de exemplu Biografia mielului alb-negru? 

Romanele Scrisoarea de dragoste și Biografia au fost traduse între timp și în lituaniană, bulgară, macedoneană, croată și sârbă. Este gata și traducerea în engleză, iar la anul cartea urmează să apară și în SUA. Cel mai nou contract pe care l-am semnat a fost pentru traducerea în italiană a Scrisorii de dragoste. În ceea ce-i privește pe cititorii români, cred că împărtășim o parte a istoriei comuniste și postcomuniste, iar asta contează, întrucât înseamnă că le va fi ușor să înțeleagă povestea. Totuși, cred că mentalitatea cehă și cea română sunt foarte diferite. Uneori, străinii îi consideră pe cehi ca fiind prea scorțoși și prea încordați, mai ales în public. Vechile generații se comportau cu totul altfel în public și în viața particulară. De fapt, o mare parte a romanului încearcă să analizeze, să răspundă la întrebarea „ce suntem noi, cehii“, ceea ce ar putea fi interesant pentru cititorii români. De fapt, eu însumi continuu să-i „cercetez“, să-i „analizez“ pe cehi. Acțiunea romanului Biografia mielului alb-negru se termină pe malul Mării Negre, chiar dacă nu în România, ci în Bulgaria. De aceea, aș fi încântat dacă acest roman s-ar publica și în limba română. Nu vreau să spun mai mult, ca să nu trădez detalii din intrigă.

Ce părere aveți despre literatura română contemporană?

De vreo câțiva ani, sunt membru în juriile concursurilor literare Magnesia Litera și Josef Škvorecký. Și aceasta, pentru că, după ce am primit Premiul Josef Škvorecký, am obligația de onoare de a face parte din juriu timp de cinci ani. Pentru ediția Magnesia Litera din acest an a trebuit să citesc, să analizez și să evaluez vreo nouăzeci de cărți. Așa că n-am prea avut timp să mă dedic altei literaturi în afară de aceea cehă, motiv pentru care nu cunosc literatura română contemporană. Îi cunosc numai pe clasicii literaturii române recunoscuți ca atare pe plan internațional: Ionescu, Cioran, Eliade și, desigur, pe Tzara, deși am impresia că el a scris mai mult în franceză.


1 Organizație națională întemeiată în timpul Primei Republici (Cehoslovace), în scopul de a stimula practicarea sportului și dezvoltarea armonioasă a organismului.

2 În germană, Puerglitz – castel gotic din Boemia Centrală.

Articolul precedentTomáš Zmeškal, Socrate la Ecuator
Articolul următorO necesară aducere la zi a poeziei maghiare contemporane

2 COMENTARII

  1. (Îmi cer scuze dacă nu e locul potrivit pentru asemenea întrebări.)

    Aș dori să învăț limba slovacă, dar nu știu cum. Nu găsesc resurse în limba română (cursuri fără profesor, dicționare ș.a.) ca pentru limbile mai cunoscute și mai de circulație (engleză, franceză, germană etc.). Cele pe care le-am găsit sînt în limba engleză și sînt foarte sărace.

    Oare m-ați putea ajuta în vreun fel? Vă mulțumesc.

Lasă un răspuns