O necesară aducere la zi a poeziei maghiare contemporane

0
1270
George Volceanov
George Volceanov

Traducerile literare din limba maghiară au luat mare avânt în România în ultimii șapte-opt ani, iar poezia este la loc de cinste între genurile frecventate de traducătorii români. În anii 2000, Ildikó Gábos și Șerban Foarță traduseseră sonetele lui Nádasdy Ádám, universitarul anglist care a adus un suflu nou în traducerile maghiare ale pieselor shakespeariene; regretatul Paul Drumaru popularizase, prin traduceri în volum, poezia lui Visky András și pe cea a lui Markó Béla; acesta din urmă și-a găsit, mai nou, un competent traducător în persoana lui Francisko Kocsis; semnatarul acestui articol publicase, tot în anii 2000, traducerea unui volum de poeme de Zalán Tibor, invitatul din acest an al Festivalului Internațional de Poezie – București.

Traducerea de poezie maghiară, mai ales contemporană, în limba română a luat viteză după 2010. În 2011, au apărut volumele 11 poeți maghiari contemporani – o antologie și Kassák Lajos, Poezii alese (traducere și prefață de George Volceanov) la Editura Paralela 45. Ildikó Gábos, atât singură, cât și împreună cu Șerban Foarță, a tradus mai multe volume ale poetului Balázs F. Attila, după un volum dedicat poetului-politician Kelemen Hunor. Eu însumi am tradus Faust pe mări al poetului clujean Karácsonyi Zsolt. Tânărul poet / traducător Andrei Dósa a publicat volumul Kemény István – O îndepărtată alarmă aeriană (Editura Charmides, 2014), iar apoi ne-a dat remarcabila antologie Liniște, pace, perversiuni, heppiend (o antologie a tinerilor poeți maghiari din Transilvania, Editura Max Blecher, 2016) și poemele lui Szilárd Borbély – Hamlet Berlin (Editura Max Blecher, 2018) în ediție bilingvă. Nu s-a lăsat mai prejos nici Mihók Tamás, un alt talentat poet / traducător, care ne-a dat volume de traduceri din poezia lui Krusovszky Dénes (Când te strici, Editura Charmides, 2017) și Balázs F. Attila (O mie de tentacule și o frânghie, Editura Paralela 45, 2017). Apoi, a coordonat cu succes volumul de traduceri colective din scrierile poeților orădeni contemporani (proiect inițiat de Peter Sragher și FITRALIT, la care au participat Bertóti Johanna, Alexandru Skultéty, Alexandru M. Călin, Fülöp Zsigmond și subsemnatul), apărut în ediție bilingvă, cu titlul De mâine pe azi / Holnapról mára (Fitralit, Várad, 2018).

Nu știu dacă ideea celui mai recent volum de traduceri al lui Mihók Tamás s-a născut din experiența acumulată odată cu îngrijirea antologiei orădene sau este rezultatul unor acumulări succesive,  prin lecturi intensive, dar Către Saturn înot – tineri poeți din Ungaria (Editura Max Blecher, 2021) este o superbă aducere la zi a poeziei maghiare contemporane, pe cât de necesară, pe atât de izbutită din punct de vedere artistic. Și merită subliniată – pe lângă incontestabilul talent al traducătorului – contribuția lui André Ferenc (semnatarul prefeței) și a Ramonei Iacob (ilustrații) la reușita acestui proiect editorial.

André Ferenc, care nu demult a coordonat un atelier de creative writing (în slam poetry) la Institutul Liszt din București, ne amintește criteriile ce stau la baza oricărei antologii („propriile gusturi, traductibilitatea, respectiv limita de întindere [a textelor]“), enumeră alfabetic autorii selectați și ne asigură că „nu e loc de profitori sau eterne tinere speranțe.” Apoi, cu umor bine dozat, ne oferă un „curs intensiv superficial de istoria poeziei maghiare“, în care schițează trăsăturile specifice ale poeziei maghiare din secolul 21 – discursul de-ironizat, autentic, asociat cu concepte precum noua seriozitate, noua sinceritate, noul autenticism; poeticii lexicale și metaforei îi iau acum locul poetica sintactică și comparația. Un merit incontestabil în stabilirea noii paradigme lirice maghiare revine autorilor din Grupul Telep. Noul discurs poetic se regăsește și la o bună parte dintre tinerii poeți maghiari din Transilvania anterior antologați de Andrei Dósa. Interesant este faptul că acest tip de discurs a contaminat și generațiile mai vârstnice, cu ecouri detectabile la Borbély Szilárd, Tóth Krisztina, Markó Béla și Schein Gábor.

Dacă trasarea unor linii-directivă, a unei poetici generaționiste, ne poate pune pe gânduri, sugerându-ne o generație monolitică, cu creații nediferențiate, ei bine, următorul capitol al prefeței, intitulat „omagiu autorilor antologați“, pune în lumină tocmai diferențele specifice dintre poeți. Și iată doar câteva exemple care au avut darul să-mi anuleze anxietatea și, dimpotrivă, să-mi stârnească curiozitatea: Áfra János, de pildă, se distinge prin muzicalitatea accentuată a versurilor sale și prin funcțiile magice ale limbii, prin crearea unei mitologii subiective. Cu totul altceva ne oferă poezia lui Bajtai András, ale cărui poezii sunt thriller-e psihologice softcore, generatoare de o freudiană senzație de unheimlich, cu o elegantă punere în scenă a atacurilor de panică și a paranoiei.

Coperțile cărților după care s-a alcătuit antologia de poezie maghiară contemporană ”Către Saturn, înot”

Autoarea unei poezii cerebrale este Deres Kornélia (pe care, eu unul, o cunoșteam în calitate de expert în adaptările cinematografice ale pieselor shakespeariene), care ne prezintă „spectacolul strident al funcționalității minții“. O altă autoare, Izsó Zita, creează exerciții de empatie gravă, exersând limbajul vulnerabilității și al dezordinii, cu acutizarea monologurilor dramatice.

Korpa Tamás, în schimb, realizează memorabile poeme eco- și, în același timp, recreează în manieră originală istoria Clujului. Krusovszky Dénes, una dintre piesele de rezistență ale antologiei, promovează o lirică intelectuală cu trimiteri de la mitologiile antice până la artele performative contemporane. Nemes Z. Mario, „teoreticianul de serviciu al postumanismului“, convertește, în poezia lui, grandoarea lingvistico-senzorială în hiperbole metaironice. Textele lui, caracterizate de o motricitate necontenită, abordează, cu umor morbid, probleme naționale, culturale și cotidiene într-o antiestetică trash și gore. Și așa mai departe…

În secțiunea simpatic intitulată „postfața unei prefețe”, André Ferenc conchide că, din prezentarea făcută poeților, „reiese caracterul pestriț și divergent al acestui corpus, care nu este, totuși, sărac în trăsături comune.“ Concluzia mea la concluzia prefațatorului este că, realmente, fiecare poet(ă) în parte ar trebui citit(ă) imediat după sau doar după lecturarea paragrafului dedicat lui / ei în prefață. Micro-exegezele lui André Ferenc sunt în chip fericit completate de o amplă Notă a traducătorului (cu considerații estetice, precum o lapidară comparație între poezia din Ungaria și cea din România, și cu detalii de ordin istoric, biografic și autobiografic), precum și de șapourile ce precedă poeziile fiecărui autor în parte.

Mihók Tamás se înscrie, ca un reprezentant de frunte al tinerei generații, în lunga serie a poeților-traducători români și pot să văd în el un demn urmaș al lui Dinu Flămând, al Ioanei Ieronim și al atâtor alți mari condeieri care au îmbinat creația poetică originală cu pasiunea pentru traducerea literară.

La final, să-i dăm cuvântul lui Mihók Tamás: „în grădina botanică, între zece seara și miezul nopții, / se oprește gravitația. / cinci metri pătrați de frunze călcate-n picioare încep atunci să leviteze, / unele pot retrăi chiar beția de a nu mai ateriza“ (Korpa Tamás – Despre imponderabilitate).


P.S. Mi se pare lăudabilă și inițiativa lui Francisko Kocsis, care, de mai multe luni încoace, are, în revista clujeană Steaua, o rubrică permanentă dedicată traducerii de poezie maghiară. Lista lui Kocsis include nume mari ale liricii maghiare din secolul 20 – József Attila, Radnóti Miklós, Kassák Lajos, Ady Endre, Kányádi Sándor, Áprily Lajos, Dsida Jenő, Orbán Ottó – și sper că aceste tălmăciri vor sta la baza unei alte viitoare antologii.

Articolul precedentTomáš Zmeškal, Îmi aleg mijloacele literare pe care mi le impune povestea
Articolul următorDesconsiderarea traducătorului literar

Lasă un răspuns