Literatura universală în limba română nu ar exista fără efortul, fără acribia, fără cultura, tenacitatea, sensibilitatea, inteligența, fără buna cunoaștere a limbii-sursă, fără stăpânirea la cel mai înalt nivel a limbii-țintă, fără inspirația – și nu numai – a traducătorilor literari.
O specie de oameni de cultură de ținută, care prea adesea este trecută sub tăcere, trecută cu vederea în anunțurile apariției unor traduceri literare, care prea adesea nu este menționată – atunci când organizatori de evenimente, dar și critici și istorici literari se bucură de munca traducătorilor literari în cronicile dedicate diferiților scriitor străini ce apar la noi în țară.
Mulți dintre criticii și istoricii literari sus-amintiți uită sau nu dau nicio atenție muncii dificile și istovitoare, pline de capcane a traducătorilor literari – care lucrează câteodată ani buni la o traducere mai dificilă, la câte o operă realizată, bunăoară, cu secole în urmă, practicând astfel ceea ce ne place să numim delicata „arheologie lingvistică“, deopotrivă cu nebănuit de creativa, ingenioasa îmbogățire a acesteia cu semnificații din epoci de multe ori revolute, de pe continente diferite, cu civilizații puțin cunoscute; ba chiar (în cazul unor limbi vorbite cu sute de ani în urmă, cu coloraturi dialectale foarte specifice) unii dintre traducători fac și efortul vrednic de admirat de a se duce în zona unde a fost scrisă cartea, pentru a se informa asupra unor sensuri din categoria realia, pe care niciun dicționar nu le conține; necesitatea cunoașterii culturii și a civilizației unor epoci apuse face din traducătorul de literatură nu numai un lingvist cu vaste cunoștințe, ci și un subtil istoric, etnolog, dialectolog etc., toate informațiile pe care le adună cu dăruire reflectându-se în importante note de subsol, care vin adesea în completarea unei foarte utile note asupra traducerii.
De (cele mai) multe ori, traducătorii de literatură contemporană iau legătura cu autorii înșiși, ca să clarifice anumite cuvinte inexistente ca atare, inventate de aceștia – fenomen tot mai frecvent – și pentru a-și putea, în consecință, da frâu liber propriei fantezii lexical-semantic-sonore în făurirea de cuvinte pe măsură în limba română.
Mulți dintre criticii literarii preferă să se concentreze exclusiv asupra autorului / autoarei opului tradus în limba română, ca și cum respectiva tălmăcire ar fi rezultatul unui soi de generație spontanee sui-generis, ignorând complet această muncă laborioasă. Au învățat la universitate cu două sau trei decenii în urmă despre scriitorul străin și se bucură acum să-l analizeze în profunzime, uitând însă aproape cu desăvârșire că menirea scriitorului străin transpus în limba română n-ar fi fost împlinită fără mijlocirea fundamentală a tălmăcitorului.
Traducătorul literar al unei opere este, de fapt, cel mai bun cunoscător al ei
Se găsesc unii critici literari care amintesc – dar abia en passant – că traducerea a fost realizată de cineva, atunci când dau o notă de natură bibliografică cu numele autorului, titlul lucrării, numele traducătorului, editura, anul apariției. Aflăm astfel – minune! – că volumul are un traducător. Alții fac puțin mai mult și amintesc fugitiv numele traducătorului literar, într-o propoziție scrisă mai degrabă din amabilitate (cine știe?, poate sunt prieteni cu traducătorul/traducătoarea și cred că-i fac un serviciu), care însă nu dă seama de valoarea traducerii. Iar cei mai rari – eventual, la rândul lor, traducători de literatură – se apleacă și asupra traducătorului literar și scot în evidență valențele versiunii românești ale lucrării respective. „Cronica traducerilor“, așa cum apare la noi în revistă, reprezintă, de fapt, excepția.
Există și un altfel de minimalizare, voluntară sau involuntară, a muncii dificile efectuate de traducătorul literar. Văd lumina tiparului cărți în care traducătorul nu mai este o persoană, ci o firmă. S-a ajuns astfel la depersonalizarea traducerii literare. Ne putem, pe bună dreptate, întreba: să se fi schimbat oare o anumită parte a lumii editoriale într-atât, încât să prefere serviciile „oarbe“ ale unui program automat de traducere? Să se disimuleze oare sub denumirea firmei numele colectiv al unui grup de oameni anonimi? Ce hram poartă și cine se ascunde sub numele firmei care figurează pe pagina de gardă a respectivei cărți?!? Oricum, de cele mai multe ori, această găselniță ce-și spune „traducere“ – nerevăzută nici măcar de un redactor de carte ori de un corector – este de (foarte) slabă calitate.
Ce să mai vorbim de faptul că numele traducătorului literar doar rareori apare evidențiat pe coperta exterioară a cărții, laolaltă cu numele autorului însuși – cum se practică de ani de zile în multe țări din Europa. Trebuie observat și că, uneori, traducătorul literar apare cu un corp de literă atât de mic, în afara paginii de gardă, încât abia poți să-l deslușești.
Există edituri care, când organizează lansarea câte unei traduceri la o librărie, chiar edituri de renume – la un târg de carte sau la o librărie ori, în versiune hibridă, online și in praesentia –, „uită“ să-l invite și pe traducătorul literar. Sau, uneori, în invitația scrisă la un eveniment de prezentare a opului, el nici măcar nu este menționat. Aceasta, în condițiile în care – trebuie spus cu tărie – traducătorul literar al unei opere este cel mai bun cunoscător al ei. El dispune de întreaga știință a identificării și punerii în valoare a „vocii“ auctoriale, este purtătorul de făclie al mesajului necontrafăcut al operei tălmăcite.
Traducătorul cu duh.
Traducătorul născut pentru această meserie.
Meserie pe care mulți o minimalizează, o „uită“, n-o bagă în seamă.
Ca și cum n-ar exista.
P.S. Toate aceste gânduri sunt fructul multor discuții cu colegii mei de breaslă – care, adesea, și-au exprimat nemulțumirea pentru faptul că sunt marginalizați, că au apărut firme necunoscute care se substituie fraudulos traducătorului de literatură etc. – dar și al observațiilor noastre, adunate în decursul timpului. De curând, excelenta hispanistă Luminița Voina-Răuț – care este traducătoarea de teatru cu cele mai multe piese puse în scenă din România! – mi-a semnalat că numele i-a fost „uitat“ de două ori: o dată chiar într-un afiș al unui teatru de renume, iar, nu demult, într-o cronică la o piesă de teatru pusă în scenă recent. Foarte trist. Nu ne vom da însă la o parte de la a semnala, a încondeia aceste lapsusuri care dau dovadă de neprofesionalism și lipsă de respect față de actul traducerii literare.
Sunt mulțumit să observ că suntem de acord în legătură cu importanța obținerii unui alt statut special, inclusiv juric, pentru traducătorul literar. Am susținut asta în repetate rânduri, începând cu 2004, ultima oară în România literară (2009), în chiar articolul de fond. Numele traducătorului trebuie să apară pe copertă, așa cum se obișnuiește în țările occidentale oriunde, el fiind considerat „coautor”. Am menționat și în revista noastră că inițiativa și cererea schimbării statutului juridic nu poate porni decât de la USR, filiala de traduceri – căci Ministerul Muncii nu o va face de la sine.
O corectură necesară care trebuie adusă procentelor traducerilor literare din SUA. 3% reprezintă doar procentul cărților de poezie publicate în America, din toate domeniile, care altfel se numără anual cu miile. Spuneam într-un interviu la MNLR că procentajul volumelor DE POEZIE ÎN TRADUCERE, este de 3% din 3%, adica 0.03 X 0.03 = 0.0009! Eram prezent la Bookfest in New York, cu o lansare, când am aflat cifrele astea dezamăgitoare pentru orice dorește să promoveze poezia românească prin retroversiuni.
Am fost totdeauna derutat de comparațiile care se fac, în diverse domenii și în diverse ocazii, între România și o țară aflată în top 10, să zicem SUA. Dacă este să vorbim despre limbă/literatură, păi una este o țară a cărei limbă este vorbită de, să zicem, 25 de milioane de oameni și cu totul alta este o țară a cărei limbă este vorbită nativ de peste o jumătate de miliard de oameni + alte miliarde ca limbă de comunicare, de-o pildă engleza. O situație similară o au și alte limbi, chiar dacă la o scară mai mică: spaniola, franceza, portugheza, dar și chineza ori rusa.
Nu sunt deloc sigur că, în alte țări, este o regulă ca numele traducătorului să apară pe coperta I (căci despre aceasta vorbim, da?). La ce-am ochit așa, aleatoriu, printre cărțile din calculator și de prin bibliotecă, o asemenea situație este mai degrabă excepțională. Dar, eventual, mă înșel…
Eu , o cititoare, va multumesc!
Vă mulțumim pentru apreciere.
Din pacate traducatorii nu ne dau intotdeauna satisfactia dorita. E adevarat, voi invoca exemple din traduceri in alte domenii decat cel literar, dar tot traduceri se numesc. Am cumparat intreaga serie publicata de editura Litera sub deviza „Descopera filosofia”, preluata si tradusa din limba spaniola si am descoperit (prea) multe erori de limba romaneasca, ceea ce indica fie superficialitate, fie incompetenta, fie amandoua, ale traducatorilor. Am intalnit jenant de multe asemenea erori de traducere, unele ridicole, altele de neinteles.
O experienta asemanatoare am avut cu seria „Mari idei ale matematicii”, preluata tot din limba spaniola si care m-a pus in fata a deranjant de numeroare greseli, atat de traducere, cat, uneori, chiar de calcul matematic. Mi-am adus aminte ca „sub comunisti” editurile specializate – cum era si Editura Tehnica, de exmplu – aveau controlori de continut profesional al textului, datorita carora doar in mod exceptional se strecurau greseli stiintifice, putin numeroase. De ce nu se mai recurge la acest fel de control de calitate ? Greselile din seria aici amintita imi arata ca ar fi absolut necesar si chiar salutar un astfel de control.
Asadar si breasla traducatorilor – ma refer aici la cei din alte domenii decat literatura beletristica – au destule bube-n cap, de care trebuie sa scape.
Stimate domnule Corneliu Sarbu, vă mulțumim pentru interesul cu care ați citit articolul. Trebuie să subliniem faptul că revista noastră de ocupă numai și numai de traducerile din literatură (poezie, proză, dramaturgie, eseu și, eventual, teoria traducerii), așa că nu ați nimerit ținta. Totuși, trebuie să adăugăm faptul că suntem conștienți că și în alte domenii decât cele pe care le tratăm noi există amatori care necinstesc, pentru a folosi un cuvânt mai tare, originalul din care traduc. Să mai și scoatem în evidență că dacă în Statele Unite ale Americii procentul de traduceri – având în vedere faptul că este o limbă vorbită pe toate continentele – este de 3%, în timp ce la noi în țară circa 70% dintre cărțile care apar pe piață sunt traduceri, de la cele literare, la cele tehnice, de marketing, juridice, medicale etc. Nu avem suficienți specialiști, pe de o parte, care să cunoască suficient de bine domeniile atât de vaste, dar să și fie traducători de elită.
Stimate Corneliu Sârbu. Sigur, sunt și traduceri de slabă calitate, după cum – în orice domeniu al științelor umaniste ori exacte – există mediocrități. Dacă este să mă refer la mine, mi-am descoperit unele erori, nu grave, după ce îmi reciteam propriile traduceri, după un timp. Le-am corectat.
Dacă piguliți traduceri și constatați erori, ar fi util să le semnalați traducătorului și/sau editurii ori să scrieți o recenzie.
Spre final scrieți „…Greselile din seria aici amintita imi arata ca ar fi absolut necesar si chiar salutar un astfel de control.” Dacă înțeleg bine, propuneți cenzura oficială?
V-aș sugera, totuși, ca atunci când scrieți într-un mediu literar, cum este și aici, să folosiți normele ortografice ale limbii române, respectiv ă î â ș ț. Așa este decent, fiind și un semn minimal de respect pentru cei care vă citesc. Lor le adresați mesajul, nu-i așa? Ce-ar fi să începeți operația de cenzurare cu propriile dv. texte?
Aveți perfectă dreptate in ce spuneți! Totuși nu se poate generaliza. Cazul doamnei Răuț este un caz limită, incalificabil profesional și moral. Marile edituri procedează corect. Bunăoară Humanitas menționeaza pe contrapagină primei pagini date legate de activitatea traducătorului. De fapt a mentiona identitatea profesională a traducătorului este nu numai o chestiune de bun simț ci și o datorie profesională, absența menționării numelui traducătorului frizează ignoranță editoruală. Până la urmă, impolitețe și prostie care îl pejudiciază nu pe traducătorul nemenționat, ci pe cel care nu il nenționează, cam ca cineva care scrie un texte științific și nu își menționează sursele.