Care poate fi calea de la pictură la fotografie? Cum să renunți la ani de muncă în fața șevaletului în așteptarea unei culori care să-ți lumineze creația? O culoare care să dea iarăși sens vieții tale? Și cum poți să te lepezi de pensulă, care dădea formă gândurilor și sentimentelor tale?
Poate este nevoie doar să descoperi – așa, precum o minune – ceva atât de puternic, încât munca ta de pictor din trecut, tot trecutul, să nu mai conteze în fața noii modalități de expresie. Fotografia. Noua descoperire. Dar nu orice fel de fotografie, căci portretul nu reprezintă o noutate pentru fotografie, ce să mai vorbim despre pictură. Fotografia a început chiar ca o încercare de a înlocui portretistica din pictură de la începuturile ei, ce-i drept doar în alb-negru. Pe atunci a fost impresionantă prin măsura în care surprindea detaliul – ceea ce a avut drept reacție acel curent realist în pictura de portret, care încerca să se apropie, să concureze fotografia ce începea să-i fure din clienți și era, pe deasupra, și mult mai ieftină. Trebuie spus că aveam de a face și cu moda instituită de noutate, însă și o cerință a grabei cu care oamenii doreau să fie ”nemuriți”. Nu dura mult și portretul realizat prin fotografic era gata într-o zi sau două – înrămat și pus sub sticlă cu un paspartu, iar fotograful se semna cu litere aurii –, în timp ce un portret realizat prin pictură putea dura săptămâni sau luni întregi, iar adesea era o dezamăgire pentru client. Poate de aceea un portret în pictură a fost întotdeauna mai reușit abia atunci când pictorul însuși a ales să-l facă, ca să zicem așa, și-a ales subiectul, a fost inspirat de trăsăturile și spiritul omului, pe care le-a descoperit. La fel și portretul-instantaneu în fotografie care, în opinia noastră, este cel mai reușit, deoarece poate surprinde o trăsătură a omului, pe care altfel și-o ascunde, căci nu vrea să facă știută altora esența sufletului său, dar intuiția de o clipă a fotografului descoperă chiar acel secret rar. Desigur, toate aceste ultime considerații nu își au locul aici, atunci când vorbim despre creația lui Paul Adrian Chiș. Căci altceva urmărește el, dincolo de dorul pentru eleganța epocilor trecute ce-l face să întreprindă o călătorie în timp.
Simțim în fiecare portret de studio al lui Paul Adrian Chiș recursul la istoria picturii clasice, ca și cum penelul artistului ar fi fost înlocuit numai întâmplător de obiectivul aparatului de fotografiat. Descoperim personaje contemporane, dar care par a fi din epoci trecute, căci artistul-fotograf le coboară în timp cu veșminte ale unor trecute secole ale istoriei și civilizației, ridicându-le întru artă. Năframa tinerei care ne aduce aminte de Țările de Jos, Maria* înveșmântată complet în negru, înconjurată de negru, ca și cum s-ar îmbrăca în doliu cu mult înainte de moartea fiului ei, Isus, o bătrână cu chipul brăzdat de timp, care se cufundă în veacuri demult apuse, cu o privire ce pare intens ațintită către lumea de dincolo, un copil cu ochi minunați din care izvorăște uimire, complet acoperit de îmbrăcăminte din barocul spaniol.
Paul Adrian Chiș folosește cu o chemare aparte fundalul, care scoate în evidență portretul. Încercând câteodată să sublinieze tehnica clarobscurului pe care o realizează cu flash-uri calde, umbrele de difuzie, dar și cu materiale de fundal alese în mod ideal. Și cu o prelucrare ulterioară, pentru a obține efectul scontat. Remarcabilă este compoziția portretului Mariei – pe care v-o oferim în deschiderea acestui material –, care păstrează în întuneric aproape totul, în afară de chip și cele două mâini, apropiindu-se una de alta ca și cum ar fi gata să înceapă o rugăciune. Nu mai puțin reușit este portretul bărbatului contemporan, care impresionează mai puțin prin poza sa, cât prin jocul de lumini și umbre de pe chipul său.
Observăm adesea că artistul-fotograf adaugă mereu câte o trăsătură neașteptată unor imagini din trecut ale picturii clasice, aducând, măcar în parte, portretele spre contemporaneitate: spre pildă, zâmbetul șăgalnic al unei foarte tinere prințese sau rujul și fardul, abia perceptibile, în imaginea de o profundă tristețe a Mariei sau neobișnuita postura meditativă a unui copil de viță nobilă, paharul de vin care, printr-o subtilă reflecție a luminii, deplasează prin cristal unul din ochii unei tinere prințese, ridicându-l în mod miraculos.
Nu mai puțin ingenioasă este tehnica de ”învechire” a unor portrete, care par concepute cu sute de ani în urmă. Dacă privim cu atenție portretele, observăm în părțile luminoase o textură asemănătoare pânzei care transpare prin culorile mai deschise în picturi. Se creează astfel iluzia unei picturi pentru privitorul neavizat. Sau, mai bine-zis, se creeează micracolul unei picturi. Și, totuși, este vorba de fotografii. Fotografii care, în marea lor majoritate, trăiesc sub zodia melancoliei veacurilor trecute.
Paradoxul naturii moarte – așa am intitula noi ceea ce aduce nou în natura moartă artistul-fotograf. Suntem obișnuiți din pictura clasică cu naturi moarte cu flori, cu fructe, cu sticle de vin, unde cea mai mare parte a lucrărilor o constituie obiectele. Ce-i drept, o infuzie de viu este dată de flori sau de fructe proaspete. Ceea ce este deosebit de inovator în creația lui Paul Adrian Chiș este introducerea vieții în aceste naturi moarte. O mână – care oferă un fruct sau alta care este pe cale să ia din natura moartă un fruct – dinamitează obișnuitul. Și dintr-o natură moartă, care poate da sentimentul de rece, mâna luminează și încălzește fotografia. În afară de surpriza noului, marele talent al artistului-fotograf este că reușește cu brio să realizeze acest lucru cu o mare naturalețe, dar și cu gust. Nimic nu pare forțat în aceste compoziții, chiar dacă această noutate poate fi percepută de către privitor drept un miracol. Cum poate oare să apară o mână, simbol al vieții, într-o natură moartă?!?
Paul Adrian Chiș nu este în niciun caz un fotograf al cărui interes este de a satisface dorințele celor care-i calcă pragul în schimbul unei compensații materiale. El este un artist-fotograf care creează adevărate compoziții, opere de artă în domeniul fotografiei și pentru a le realiza, întâmplarea face că folosește un studio.
- Maria este denumirea pe care am dat-o – ca și toate celelalte denumiri –, deoarece niciun portret nu are vreun titlu. Am folosit denumiri, pentru a putea individualiza unele din portrete pentru cititor.
