Liviu Franga – Pentru totdeauna, Elada

0
359

Pașii care te duc spre o țară sau alta, într-o țară sau alta s-au născut din dorința, omenească și firească pentru noi toți, de a vedea cât mai mult, de a înmagazina în rezervorul avid al memoriei imagini și stări de suflet innumerabile, mereu noi, mereu altele.

Copii fiind, din primele desene ale abecedarului cu povești și din primele poze ale cărților de școală, apoi, adolescenți și tineri, din succesiunea mirobolantă a filmelor, a publicității tipărite ori înregistrate video, de la afișe și pliante până la ofertele promoționale bine ascunse sub chipul informațiilor solicitate cu ajutorul motoarelor de căutare, evadarea geografică s-a ivit și a fost întotdeauna și a rămas pentru totdeauna, indiferent de vârstă, un miraj miraculos, o chemare tăinuită, dorința aceea de a ști, de a vedea, de a trăi cât mai palpabil, senzorial, experiențele pământurilor necunoscute direct, oricât de apropiate ori îndepărtate vor fi fost ele de tărâmul obârșiei tale.

Nu știu alții cum sunt, dar fibra cea mai adâncă a dorințelor mele ascunse a vibrat, din momentul celei dintâi lecturi școlare de vacanță, spre lumea Greciei vechi: Elada, cu un cuvânt prefăcând românește sunetele numelui primei țări spre care am zburat cu mintea, pe când citeam Legendele Olimpului lui Alexandru Mitru (profesorul Pîrîianu de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, în actele sale de identitate civilă). Am trăit cu zeii grecilor vechi în minte și în suflet primii ani de școală, următorii ai liceului, și mulți ani, câteva zeci bune după aceea, după ce i-am cunoscut cu totul altfel, din studiile și exegezele specialiștilor în istoria ideilor, credințelor și miturilor religioase ale Lumii Vechi.

Divina, epica și tragica împletire a destinului oamenilor greci cu zeii lor, văzuți ca oameni, dar și ca nevăzuți olimpieni, i-a ajutat pe locuitorii și purtătorii milenari ai elenității să supraviețuiască. Din țară a miturilor cu iz de portocal și de lămâi, antica Eladă a devenit moderna Grecia, perlă a Balcanilor și insulelor mediteraneene, dar și suspin rănit al lor, după căderea zidurilor de piatră ale împărăției (numite „romane” la început) de răsărit. Îngenuncheată, vechea împărăție romano-bizantină n-a căzut niciodată în genunchi. Ea este și va rămâne împărăția spiritului veșnic iscoditor și căutător, nemulțumit de știința verdictelor aparent definitive și irevocabile. O țară a duhului rătăcitor al minții, atâta timp cât omul, aflat dedesubtul zeului Cerului (Ouranós) și la bunul plac al zeului recent, al Banului (Nómisma, Chríma), are la îndemână cea mai nebiruită unealtă a libertății sale, garanția de nestrămutat a ei: gândirea minții, nous, pe limba strămoșilor din vechea Eladă.

Ultimul exemplu al neatârnării de genunchii Istoriei: cei zece ani scurși în urmă, din cea mai apropiată de noi bulversare istorică greacă. Aceasta – un fragment de nouă istorie dureroasă, de ardere completă, conflagrație (ekpýrosis îi spuneau strămoșii stoici), dar nicidecum unul de stingere în cenușă. Elada antică, Grecia contemporană, împreună, sunt exemplele cele mai pilduitoare ale mitului Păsării Phoinix, ale viului acestui mit. Ca și pasărea, mitul nu a murit niciodată. Ca și mitul renașterii, reaprinderii vieții din propria cenușă, Elada, vie pentru totdeauna, trăiește pentru totdeauna din combustia propriei speranțe.

Poemul meu de mai jos – în traducerea cald rezonantă a lui Tudor Dinu – este omagiul adus, la fiecare 25 de martie, an de an, singurei țări din lume ai cărei oameni dau carne și suflet speranței.

De la un mileniu la altul.

Pentru totdeauna, Elada.

25 martie 2019â

GreciaΕλλαδα
foarte arareori
aripa Muzei fîlfîie pe lîngă tîmplele mele
trezindu-mă și
adormindu-mă iar
cu foșnetul molcom – e clipa care trece prin larga
crăpătură a Istoriei
înainte de hăul ei
după hăul ei

kennst du das Land wo die Zitronen blüh’n?

da, cunosc
țara asta s-a născut
din creștetul albastru-amethyst al Mediteranei
ca zeița direct din capul lui Zeus, împlătoșată, gata de luptă,
cu o bufniță pe umărul stîng
fără pleoape
privindu-și fix orașul eponim
și portul cum coboară încet în limpezimi
abisale

da, țara asta s-a născut
din scîncetul copiilor neînsămînțați ai Antigonei
a prins rădăcini pe stînca
Acropolei albite
de lacrimile zîmbitoare ale nevestelor
căzuților
la Marathon
secate pe obrajii părinților
căzuților
la Thermopylai

de unde s-au risipit oasele
urmașilor urmașilor bătrînului rege ithakian
în marea roire de-a lungul
și de-a latul mării
ce încape pe hartă, la scară redusă, ai zice ceva mai mult
decît un ghioc în
palmă

roiri după roiri
διασποραὶ μετὰ διασποράς
regate piramidale, dinastii și biblioteci
s-au răsturnat, au luat foc
s-au făcut una cu nisipul
din fața mării
din burta mării

θάλασσα θάλαττα
îi cîntă un cîntecel seara
matrozul cînd își aprinde luleaua
se culcă pe puntea goală spălată de talazuri
pentru a număra
de o parte stelele clare și fixe
planetele rătăcitoare ca el pe de alta

aceasta e Grecia
ea nu și-a dat numele,
ca zeița, unei cetăți singure,
deși preapline de grădini mustind de idei
și de umbrele agățătoare
ale filosofilor

ea s-a culcat pe norii Olimpului zburînd
din aion în aion
de la Alexandros fiu reginei Olympias
și abstractului Aristoteles
la Alexandria lui Kavafis
de aici, prin ochii Sfinxului țesînd
hamacul Timpului,
Grecia s-a multiplicat, de fiecare dată alta,
în fiecare bob de perlă scurs de sub
geana Homerului orb ca Oidipous

Grecia! Grecia!
Ἑλλὰς Ἑλλάς
de data aceasta nu mai strigă
pedeștrii zece mii ai anabasicului Xenophon
soldați înnebuniți de aroma sărată
a înnebunitoarei mări morganatice
de data aceasta
strig
eu

Grecia! Grecia!
Ἑλλὰς Ἑλλάς
strig
eu

dacă vreți cuvînt și libertate și libertate și cuvînt
numai acolo se pot împreuna aceste două paradigme
ca visul lămîiului înflorit sub
dulcele sărut al Aurorei
cea cu degete prea trandafirii
și umede
de lacrimile

fericirii

Grecia! Grecia!
Ea nu se poate vinde
cum nu poți vinde cerul de deasupra ta
Ea nu se poate scufunda
cum nu pot sări munții în mare
Ea nu poate muri
pentru că ea a inventat
statura și cuvîntul

erou
σπανιότατα
το φτερό της Μούσας κυματίζει στους κροτάφους μου
και με ξυπνάει
και με αποκοιμίζει πάλι
με το σιγανό του θρόισμα – είναι η στιγμή που περνά μέσα από το πλατύ
ρήγμα της Ιστορίας
πριν την άβυσσό της
μετά την άβυσσό της

kennst du das Land wo die Zitronen blüh’n?

ναι, ξέρω,
αυτή η χώρα γεννήθηκε
από την κορφή γαλάζιου αμεθύστου της Μεσογείου
όπως η θεά από την κεφαλή του Δία, θωρακισμένη, έτοιμη για μάχη
με μια γλαύκα στον αριστερό της ώμο
δίχως βλέφαρα
αγναντεύοντας την ομώνυμη πόλη
και το λιμάνι της που κατεβαίνει αργά σε αβυσσαλέες
διαύγειες

ναι, αυτή η χώρα γεννήθηκε
από το κλαυθμύρισμα των άσπορων τέκνων της Αντιγόνης
ρίζωσε στο βράχο
της Ακρόπολης που λεύκασαν
τα χαμογελαστά δάκρυα των γυναικών
των πεσόντων
στο Μαραθώνα
που στέγνωσαν στα μάγουλα των γονέων
των πεσόντων
στις Θερμοπύλες

απ’ όπου σκόρπισαν τα οστά
των απογόνων των απογόνων του γέρου βασιλιά της Ιθάκης
στη μεγάλη σμηνουργία κατά μήκος
και κατά πλάτος της θάλασσας
που χωρά στο χάρτη, σε μικρή κλίμακα, θα έλεγε κανείς λίγο περισσότερο
από ένα όστρακο
στην παλάμη

σμηνουργία μετά από σμηνουργία
διασποραὶ μετὰ διασποράς
βασίλεια σαν πυραμίδες, δυναστείες και βιβλιοθήκες
ανατράπηκαν, πήραν φωτιά
έγιναν ένα με την άμμο
μπροστά στη θάλασσα
στην κοιλιά της θάλασσας

θάλασσα θάλαττα
της τραγουδά το βράδυ ένα τραγουδάκι
ο ναύτης όταν ανάβει την πίπα του
και πλαγιάζει στο άδειο κατάστρωμα που πλένουν τα κύματα
για να μετρά
από τη μία τα φωτεινά και σταθερά άστρα
και τους πλανήτες που περιπλανώνται σαν κι αυτόν από την άλλη

αυτή είναι η Ελλάδα
αυτή δεν έδωσε το όνομά της,
όπως η θεά, σε μία πόλη μόνο,
αν και υπερπλήρη από τους κήπους που σφύζουν από ιδέες
από τις αναρριχητικές σκιές
των φιλοσόφων

αυτή ξάπλωσε στα σύννεφα του Ολύμπου πετώντας
από αιώνα σε αιώνα
από τον Αλέξανδρο, τον υιό της βασίλισσας Ολυμπιάδας,
και τον αφηρημένο Αριστοτέλη
στην Αλεξάνδρεια του Καβάφη
από εκεί, μέσα από τα μάτια της Σφίγγας,
η Ελλάδα πολλαπλασιάστηκε υφαίνοντας
την αιώρα του Χρόνου,
κάθε φορά διαφορετική,
σε κάθε μαργαριτάρι που στάζει
από τις βλεφαρίδες του τυφλού σαν τον Οιδίποδα Ομήρου

Ελλάδα! Ελλάδα!
Ἑλλὰς Ἑλλάς
Αυτή τη φορά δεν κραυγάζουν πια
οι μύριοι του Ξενοφώντα
μανιασμένοι από την αρμύρα
της φαντασμαγορικής θάλασσας που σε αποτρελαίνει
αυτή τη φορά
κραυγάζω
εγώ

Ελλάδα! Ελλάδα!
Ἑλλὰς Ἑλλάς
κραυγάζω
εγώ

αν θέλετε λόγο και ελευθερία και ελευθερία και λόγο
μόνο εκεί μπορεί και σμίγουν τα δύο αυτά πρότυπα
όπως το όνειρο της ανθισμένης λεμονιάς
με το γλυκό φιλί της ροδοδάκτυλης Αυγής
της υγρής
από τα δάκρυα

της ευτυχίας

Ελλάδα! Ελλάδα!
Αυτή δεν μπορεί να πουληθεί
Όπως δεν μπορεί κανείς να πουλήσει τον ουρανό πάνω του
Αυτή δεν μπορεί να βυθιστεί
Όπως δεν μπορούν τα βουνά να πηδήξουν στη θάλασσα
Αυτή δεν μπορεί να πεθάνει
αφού αυτή επινόησε
το ανάστημα και τη λέξη

ήρως
(μετάφραση Tudor Dinu)

Lasă un răspuns