Pașii care te duc spre o țară sau alta, într-o țară sau alta s-au născut din dorința, omenească și firească pentru noi toți, de a vedea cât mai mult, de a înmagazina în rezervorul avid al memoriei imagini și stări de suflet innumerabile, mereu noi, mereu altele.
Copii fiind, din primele desene ale abecedarului cu povești și din primele poze ale cărților de școală, apoi, adolescenți și tineri, din succesiunea mirobolantă a filmelor, a publicității tipărite ori înregistrate video, de la afișe și pliante până la ofertele promoționale bine ascunse sub chipul informațiilor solicitate cu ajutorul motoarelor de căutare, evadarea geografică s-a ivit și a fost întotdeauna și a rămas pentru totdeauna, indiferent de vârstă, un miraj miraculos, o chemare tăinuită, dorința aceea de a ști, de a vedea, de a trăi cât mai palpabil, senzorial, experiențele pământurilor necunoscute direct, oricât de apropiate ori îndepărtate vor fi fost ele de tărâmul obârșiei tale.
Nu știu alții cum sunt, dar fibra cea mai adâncă a dorințelor mele ascunse a vibrat, din momentul celei dintâi lecturi școlare de vacanță, spre lumea Greciei vechi: Elada, cu un cuvânt prefăcând românește sunetele numelui primei țări spre care am zburat cu mintea, pe când citeam Legendele Olimpului lui Alexandru Mitru (profesorul Pîrîianu de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, în actele sale de identitate civilă). Am trăit cu zeii grecilor vechi în minte și în suflet primii ani de școală, următorii ai liceului, și mulți ani, câteva zeci bune după aceea, după ce i-am cunoscut cu totul altfel, din studiile și exegezele specialiștilor în istoria ideilor, credințelor și miturilor religioase ale Lumii Vechi.
Divina, epica și tragica împletire a destinului oamenilor greci cu zeii lor, văzuți ca oameni, dar și ca nevăzuți olimpieni, i-a ajutat pe locuitorii și purtătorii milenari ai elenității să supraviețuiască. Din țară a miturilor cu iz de portocal și de lămâi, antica Eladă a devenit moderna Grecia, perlă a Balcanilor și insulelor mediteraneene, dar și suspin rănit al lor, după căderea zidurilor de piatră ale împărăției (numite „romane” la început) de răsărit. Îngenuncheată, vechea împărăție romano-bizantină n-a căzut niciodată în genunchi. Ea este și va rămâne împărăția spiritului veșnic iscoditor și căutător, nemulțumit de știința verdictelor aparent definitive și irevocabile. O țară a duhului rătăcitor al minții, atâta timp cât omul, aflat dedesubtul zeului Cerului (Ouranós) și la bunul plac al zeului recent, al Banului (Nómisma, Chríma), are la îndemână cea mai nebiruită unealtă a libertății sale, garanția de nestrămutat a ei: gândirea minții, nous, pe limba strămoșilor din vechea Eladă.
Ultimul exemplu al neatârnării de genunchii Istoriei: cei zece ani scurși în urmă, din cea mai apropiată de noi bulversare istorică greacă. Aceasta – un fragment de nouă istorie dureroasă, de ardere completă, conflagrație (ekpýrosis îi spuneau strămoșii stoici), dar nicidecum unul de stingere în cenușă. Elada antică, Grecia contemporană, împreună, sunt exemplele cele mai pilduitoare ale mitului Păsării Phoinix, ale viului acestui mit. Ca și pasărea, mitul nu a murit niciodată. Ca și mitul renașterii, reaprinderii vieții din propria cenușă, Elada, vie pentru totdeauna, trăiește pentru totdeauna din combustia propriei speranțe.
Poemul meu de mai jos – în traducerea cald rezonantă a lui Tudor Dinu – este omagiul adus, la fiecare 25 de martie, an de an, singurei țări din lume ai cărei oameni dau carne și suflet speranței.
De la un mileniu la altul.
Pentru totdeauna, Elada.
25 martie 2019â
| Grecia | Ελλαδα |
|---|---|
| foarte arareori aripa Muzei fîlfîie pe lîngă tîmplele mele trezindu-mă și adormindu-mă iar cu foșnetul molcom – e clipa care trece prin larga crăpătură a Istoriei înainte de hăul ei după hăul ei kennst du das Land wo die Zitronen blüh’n? da, cunosc țara asta s-a născut din creștetul albastru-amethyst al Mediteranei ca zeița direct din capul lui Zeus, împlătoșată, gata de luptă, cu o bufniță pe umărul stîng fără pleoape privindu-și fix orașul eponim și portul cum coboară încet în limpezimi abisale da, țara asta s-a născut din scîncetul copiilor neînsămînțați ai Antigonei a prins rădăcini pe stînca Acropolei albite de lacrimile zîmbitoare ale nevestelor căzuților la Marathon secate pe obrajii părinților căzuților la Thermopylai de unde s-au risipit oasele urmașilor urmașilor bătrînului rege ithakian în marea roire de-a lungul și de-a latul mării ce încape pe hartă, la scară redusă, ai zice ceva mai mult decît un ghioc în palmă roiri după roiri διασποραὶ μετὰ διασποράς regate piramidale, dinastii și biblioteci s-au răsturnat, au luat foc s-au făcut una cu nisipul din fața mării din burta mării θάλασσα θάλαττα îi cîntă un cîntecel seara matrozul cînd își aprinde luleaua se culcă pe puntea goală spălată de talazuri pentru a număra de o parte stelele clare și fixe planetele rătăcitoare ca el pe de alta aceasta e Grecia ea nu și-a dat numele, ca zeița, unei cetăți singure, deși preapline de grădini mustind de idei și de umbrele agățătoare ale filosofilor ea s-a culcat pe norii Olimpului zburînd din aion în aion de la Alexandros fiu reginei Olympias și abstractului Aristoteles la Alexandria lui Kavafis de aici, prin ochii Sfinxului țesînd hamacul Timpului, Grecia s-a multiplicat, de fiecare dată alta, în fiecare bob de perlă scurs de sub geana Homerului orb ca Oidipous Grecia! Grecia! Ἑλλὰς Ἑλλάς de data aceasta nu mai strigă pedeștrii zece mii ai anabasicului Xenophon soldați înnebuniți de aroma sărată a înnebunitoarei mări morganatice de data aceasta strig eu Grecia! Grecia! Ἑλλὰς Ἑλλάς strig eu dacă vreți cuvînt și libertate și libertate și cuvînt numai acolo se pot împreuna aceste două paradigme ca visul lămîiului înflorit sub dulcele sărut al Aurorei cea cu degete prea trandafirii și umede de lacrimile fericirii Grecia! Grecia! Ea nu se poate vinde cum nu poți vinde cerul de deasupra ta Ea nu se poate scufunda cum nu pot sări munții în mare Ea nu poate muri pentru că ea a inventat statura și cuvîntul erou | σπανιότατα το φτερό της Μούσας κυματίζει στους κροτάφους μου και με ξυπνάει και με αποκοιμίζει πάλι με το σιγανό του θρόισμα – είναι η στιγμή που περνά μέσα από το πλατύ ρήγμα της Ιστορίας πριν την άβυσσό της μετά την άβυσσό της kennst du das Land wo die Zitronen blüh’n? ναι, ξέρω, αυτή η χώρα γεννήθηκε από την κορφή γαλάζιου αμεθύστου της Μεσογείου όπως η θεά από την κεφαλή του Δία, θωρακισμένη, έτοιμη για μάχη με μια γλαύκα στον αριστερό της ώμο δίχως βλέφαρα αγναντεύοντας την ομώνυμη πόλη και το λιμάνι της που κατεβαίνει αργά σε αβυσσαλέες διαύγειες ναι, αυτή η χώρα γεννήθηκε από το κλαυθμύρισμα των άσπορων τέκνων της Αντιγόνης ρίζωσε στο βράχο της Ακρόπολης που λεύκασαν τα χαμογελαστά δάκρυα των γυναικών των πεσόντων στο Μαραθώνα που στέγνωσαν στα μάγουλα των γονέων των πεσόντων στις Θερμοπύλες απ’ όπου σκόρπισαν τα οστά των απογόνων των απογόνων του γέρου βασιλιά της Ιθάκης στη μεγάλη σμηνουργία κατά μήκος και κατά πλάτος της θάλασσας που χωρά στο χάρτη, σε μικρή κλίμακα, θα έλεγε κανείς λίγο περισσότερο από ένα όστρακο στην παλάμη σμηνουργία μετά από σμηνουργία διασποραὶ μετὰ διασποράς βασίλεια σαν πυραμίδες, δυναστείες και βιβλιοθήκες ανατράπηκαν, πήραν φωτιά έγιναν ένα με την άμμο μπροστά στη θάλασσα στην κοιλιά της θάλασσας θάλασσα θάλαττα της τραγουδά το βράδυ ένα τραγουδάκι ο ναύτης όταν ανάβει την πίπα του και πλαγιάζει στο άδειο κατάστρωμα που πλένουν τα κύματα για να μετρά από τη μία τα φωτεινά και σταθερά άστρα και τους πλανήτες που περιπλανώνται σαν κι αυτόν από την άλλη αυτή είναι η Ελλάδα αυτή δεν έδωσε το όνομά της, όπως η θεά, σε μία πόλη μόνο, αν και υπερπλήρη από τους κήπους που σφύζουν από ιδέες από τις αναρριχητικές σκιές των φιλοσόφων αυτή ξάπλωσε στα σύννεφα του Ολύμπου πετώντας από αιώνα σε αιώνα από τον Αλέξανδρο, τον υιό της βασίλισσας Ολυμπιάδας, και τον αφηρημένο Αριστοτέλη στην Αλεξάνδρεια του Καβάφη από εκεί, μέσα από τα μάτια της Σφίγγας, η Ελλάδα πολλαπλασιάστηκε υφαίνοντας την αιώρα του Χρόνου, κάθε φορά διαφορετική, σε κάθε μαργαριτάρι που στάζει από τις βλεφαρίδες του τυφλού σαν τον Οιδίποδα Ομήρου Ελλάδα! Ελλάδα! Ἑλλὰς Ἑλλάς Αυτή τη φορά δεν κραυγάζουν πια οι μύριοι του Ξενοφώντα μανιασμένοι από την αρμύρα της φαντασμαγορικής θάλασσας που σε αποτρελαίνει αυτή τη φορά κραυγάζω εγώ Ελλάδα! Ελλάδα! Ἑλλὰς Ἑλλάς κραυγάζω εγώ αν θέλετε λόγο και ελευθερία και ελευθερία και λόγο μόνο εκεί μπορεί και σμίγουν τα δύο αυτά πρότυπα όπως το όνειρο της ανθισμένης λεμονιάς με το γλυκό φιλί της ροδοδάκτυλης Αυγής της υγρής από τα δάκρυα της ευτυχίας Ελλάδα! Ελλάδα! Αυτή δεν μπορεί να πουληθεί Όπως δεν μπορεί κανείς να πουλήσει τον ουρανό πάνω του Αυτή δεν μπορεί να βυθιστεί Όπως δεν μπορούν τα βουνά να πηδήξουν στη θάλασσα Αυτή δεν μπορεί να πεθάνει αφού αυτή επινόησε το ανάστημα και τη λέξη ήρως |
| (μετάφραση Tudor Dinu) | |
