Vittorio Sereni – Eseu despre traducere și cinci poezii

0
194

Da Il musicante di Saint-Merry e altri versi tradotte

Din Muzicantul din Saint-Merry şi alte versuri traduse

Prefaţă la prima ediţie*

Invitaţia lui Giulio Einaudi de a face împreună o carte printr-o alegere din traducerile mele de texte poetice e un fapt de gratitudine. Corespunde unei dorinţe a mele rămase în stare latentă – dacă nu cumva inconştientă – şi am ajuns să vorbesc despre asta ca şi cum aş scrie într-un jurnal – pe care nu-l ţin.

Scriu versuri de la vârsta de şaisprezece ani, dar în niciun caz în continuitate, precum ştiu cei ce mă cunosc. Ca să traduc textele altora nu mă gândisem niciodată, până când un tovarăş de închisoare, care citea în engleză mult mai bine decât mine, dar nu avea experienţa versurilor, mi-a dat o versiune a sa literală a unei poezii de E.A. Poe,[1] rugându-mă să fac din ea o poezie italiană pentru uzul său şi pentru consum, fireşte având sub ochi originalul englez. Poezia este The Conqueror Worm – aceleaşi versuri se regăsesc inserate în povestirea Ligeia.

George Popescu
George Popescu

Din traducerea mea, rătăcită, îmi amintesc doar primele două versuri şi pentru că doar acelea mi se păreau potrivite situaţiei particulare şi stărilor de suflet în care ne găseam atunci şi în care alţi pasageri pe acolo se găsiseră cu siguranţă mai înainte – mai ales grupuri de evrei scăpaţi de captura şi de exterminarea naziste. Se întâmpla în primăvara lui ’45, în împrejurimile Casablancăi:

Ecco si spiega una notturna danza
in cuore ai solitari ultimi anni.
Iată se dezlănţuie un dans nocturn
în inima celor din urmă ani solitari.

Ulterior, sarcini de acest gen mi-au mai fost încredinţate, şi mai ales în raport cu nevoile mele practice, dar n-a fost vorba de poezie în sens strict. A mea e traducerea Leviatanului de Julien Green, apărută în colecţia „Ponte” a Editurii Mondadori (1947) şi tot a mea – dar poate nu eram matur la acea vreme pentru texte de acea greutate – este traducerea operei Eupalinos a lui Paul Valéry, precedată de L’Âme et la danse şi urmată de Dialogue de larbre[2] (tot în ediţia de la Mondadori, 1947, în colecţia „Il pensiero critico”). Sunt reperabile în Dialogue numai versurile cu care m-am confruntat în cursul unor atari operaţii şi pe care le reproduc aici aşa cum le tradusesem:

AMORE è nulla se a colmo non cresca.
Crescere è legge a lui pena il morire,
e muore in chi non sa morir d’amore.
Albero vivo d’inesausta sete
con radici di carne dentro l’anima
vivo se vive la più viva vita,
del dolce, dell’amaro, e del crudele
anche più che del tenero esso vive.
Grande Albero Amore, che uno strano
vigore infondi alla mia debolezza,
per mille istanti che a sé serba il cuore
hai foglie intorno e dardi di splendore!
Ma mentre al lieto sole dentro l’oro
del giorno si diffonde la tua gioia
questa tua sete che si fa più fonda
alle fonti del pianto attinge in ombra.
IUBIRE e nimic dacă preaplin nu creşte.
A creşte e lege pedeapsă a sa să moară,
Şi moare în cine nu ştie muri din iubire.
Arbor viu de-o nesătulă sete
Cu rădăcini de carne în suflet
Viu de trăieşte cea mai vie viaţă,
a dulcelui, amarului şi chinului
fie şi când atât de plăpând trăieşte.
Mare Arbor Iubire, ce o ciudată
vigoare dai slăbiciunii mele,
în mii de clipe ce inima păstrează,
ai frunze-n jur şi ramuri de splendoare!
Însă când la plăcutul soare în aurul
zilei bucuria ţi se revarsă
această a ta sete ce se adânceşte
la izvoarele plânsului se-ntinde-n umbră.

În Dialog, aceste cuvinte sunt spuse de un Tityrus căruia Lucretius îi obiectează: „Nu sunt versuri. Au aerul unei enigme.” Replică Tityrus: „E o improvizaţie. Abia o primă fază a unui viitor poem.”

De ce acest citat? Îl invoc spre a spune că, între aplicaţia mea destul de exterioară, prin acel minimum pe care „meseria” mi-l îngăduia, şi învestirea emotivă operată mai târziu în alte texte se presupune o asemănare cu acela între „improvizaţie” şi „viitor poem”, de care vorbeşte Tityrus prietenului Lucretius. Tot atât de adevărat e că mi s-a părut un falset, ori aproape, faptul de a include această bucată în antologia prezentă, unde de fapt nu apare.

Asta nu înseamnă că textele reunite aici n-ar fi reperabile mereu şi în orice caz într-o întreprindere făcută din proprie opţiune, şi nu prin comandă. Mai mult, e mai degrabă adevărat contrariul, cel puţin în ce priveşte impulsul iniţial ori, mai exact, solicitarea. Îi datorez lui Sergio Solmi[3] semnalarea operei Orphée Noir, antologia unor poeţi negri de limbă franceză; lui Luciano Anceschi stimulul de a mă măsura cu William Carlos Williams pentru o ediţie specială ce trebuia să fie ilustrată de Marino Marini şi care pe urmă nu s-a mai făcut; lui Giorgio Bassani o impulsionare asemănătoare la o primă abordare a lui René Char; lui Vanni Scheiwiller[4] invitaţia de a colabora la un mic omagiu adus poeziei lui Ezra Pound; lui Fernando Bandini[5] propunerea de a mă asocia la o tentativă de transpunere în „vulgară”, pentru tipar, a unuia dintre exploit-urile sale în limba latină; regizorului Walter Pagliaro[6] cererea unei oferte de text italian pentru pregătirea spectacolului Illusion comique din Pierre Corneille. Fiecare dintre aceste episoade are o mică istorie a sa, uneori curioasă în detaliile sale, pe care n-o descriu aici.

Libera mea alegere s-a exercitat, în schimb, pe textele lui Apollinaire, pe câte o poezie a lui André Frénaud (aici, figurează doar una singură), pe un poem în proză al lui Albert Camus. De ce aceştia, şi nu asupra altora, la fel de sugestivi, sau asupra vreunei figuri măreţe dintotdeauna în orizontul poetic imediat ori îndepărtat? Şi de ce, în ambianţa unor atari opţiuni, această ori acea poezie, şi nu altele? Lăsându-l la o parte pe Apollinaire, ori mai curând recurenta atracţie din partea aceluiaşi, s-a datorat mult întâmplării şi emotivităţii ori chiar caracterului particular al unor anumite împrejurări de timp şi de loc. De exemplu, micul poem în proză al lui Camus l-am găsit şi citit cu totul întâmplător, transcris cu acurateţe de mână pe o foaie lipită pe portalul vechii biserici romane din Thor, un sat în împrejurimile localităţii Isle-sur-la-Sorge, în Vaucluse. Foaia era acolo de luni, poate de ani, surprinzător de intactă, imună la stricăciuni şi la deformări şi am copiat-o acolo, pe loc. Pe urmă, după câţiva ani, l-am tradus expres, spre a-l include aici. Un impuls cu totul diferit şi foarte recent – dar, în orice caz, o puternică tentaţie – m-a indus să pun mâna pe apollinairianul Musicien de Saint-Merry, adăugându-l altor tentative ale mele pe acelaşi autor.

Nu-i mai puţin adevărat – cum cu grabă ne învoim să susţinem – că acest alt „viciu nepedepsit” (măcar până când nu devine public) care este faptul traducerii se naşte în golul lăsat de poeziile ce nu s-au scris ori pe care nu reuşim să le scriem. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să evoc o frază a lui Sergio Solmi: „Traducerea se naşte la contactul cu textul străin, cu forţa, irezistibilitatea inspiraţiei originale. La naşterea sa, prezidează ceva ca un impuls de invidie, un regret de a fi pierdut ocazia poeziei ce trebuia scrisă, de a o fi lăsat unui norocos confrate de altă limbă.” Mi se întâmplă şi să mă gândesc, pentru anumite texte, că unicul mod de a le citi, ori de a le citi mai în adânc, e să le traduc. Acest lucru mi s-a întâmplat în cazul lui Char, de care, într-o primă fază, m-am simţit respins, deşi fiind în mod obscur fascinat. De fapt, nu se traduce doar pentru presupuse afinităţi. Traducând, nu neapărat ne apropriem, nu neapărat ne facem propriu textul celuilalt; de fapt, celălalt text este cel care absoarbe o zonă, până acolo, incertă a sensibilităţii noastre şi o luminează. Învăţăm de la cel ce nu ne seamănă, aşa cum şi Pavese ne-a făcut să înţelegem.

În cel puţin alte două circumstanţe, întâia oară în legătură cu William C. Williams, mi s-a întâmplat să mă înfăţişez în aceste poziţionări: „Un text la prima vedere enigmatic ne stă dinainte, păstrăm din el abia un fragment, o aşchie, dar acest segment, această aşchie lucrează în mod ocult în noi. Într-o bună zi, experienţa individuală îl face să se învăpăieze: o lumină retroactivă se extinde la totalitatea textului.

Actul de a traduce n-a constituit niciodată pentru mine un simplu exerciţiu. Câteodată un travaliu, mai adesea o plăcere. De pe urma exerciţiului, am avut oarecum un efect benefic în privinţa lucrurilor făcute, spun în sens prevalent psihologic. Această muncă înseninează, exonerând de spaima infamei pagini albe, care, în atari circumstanţe, se deschide însă ca o invitaţie, poate subtil provocatoare: cel mai mult e făcut de un altul, poate fi înfruntat şi la rece, ştiind bine că, în scurt timp, căldura va veni. Un nume greu ce ne observă din înalt devine încet-încet un oaspete tăcut, dar disponibil şi încurajator. Cu condeiul în mână ori la maşina de scris, nu m-am distrat niciodată ca atunci când am tradus Illusion comique, lucru contractual prin excelenţă.

Nu prezintă niciun interes pentru mine „problema” traducerii literare – literale ori „de artă”, frumoasă infidelă ori urâtă fidelă, cum o fi.

Nu o simt, adică, drept o problemă, admiţând totuşi că disputa în jurul unei astfel de teme nu reprezintă pentru mine o piedică ce poate da loc unor dispute în specifice contexte de studiu.

Nicio decizie preventivă, niciun plan organic, nicio cunoaştere preliminară ca suport pentru cine ştie ce proiectări nu se află la baza acestei activităţi a mele, determinată mai mult de emotivitate decât de gust. Ea – am subliniat deja – n-a fost motivată de o voinţă de cunoaştere şi de asimilare de tehnici ale altcuiva, ca aport la rafinamentul ori la evoluţia unor tehnici personale. Ceea ce în mod implicit ar fi putut, în anumite cazuri, influenţa asupra a ceea ce am scris eu e alt discurs, pe care, de altfel, nu l-aş putea preciza de unul singur.

Există apoi – ori, cel puţin, a existat pentru mine – un moment ulterior, în care nu se mai traduce, simplu, un text, ci se traduce ecoul, repercusiunea pe care acel text a avut-o în noi. Poate că acesta ar fi un efect concomitent şi iluzoriu, dar ştiu şi că fără acest gen de infatuare, fără această răsturnare subtil de subiectivă, actul de a traduce mi-ar fi fost imposibil ori m-ar fi plictisit.

Franz Kafka - Podul
Franz Kafka – Podul

E ceva mai mult. Printre traducerile în care m-am angajat, multe – dacă nu toate – au corespuns unor precise momente ale existenţei mele, le-au însoţit aşa cum poate s-o facă un motiv muzical, îndeajuns încât amintirea mea să-i aducă tonul, accentul şi culoarea. Şi nu e ciudat că un atare aspect ce rezultă e mai durabil decât memoria despre cât s-a scris personal, întrucât conştiinţa a ceea ce s-a scris personal e mai rapid răpusă de aşteptarea de a scrie altceva şi de tensiunea pe care aceasta o comportă.

Excurs biografic

Unic fiu al lui Enrico, funcţionar la vamă, şi al Mariei Michelina Colombi, se naşte în mica localitate Luino, din provincia Varese, de pe malul lacului Maggiore, unde îşi petrece primii unsprezece ani de viaţă şi unde va reveni cu încântare în vacanţe şi în concedii la maturitate şi senectute. E un loc ce se va constitui într-un fel de „Stea variabilă” (titlul ultimei sale culegeri poetice) a existenţei sale.

Se transferă cu familia, mai întâi la Brescia, unde îşi face studiile liceale, apoi la Milano, unde-şi susţine, în 1936, licenţa în Litere şi filosofie cu o teză despre poetica lui Guido Gonzano, cu renumitul savant Antonio Banfi şi avându-i colegi şi prieteni pe nu mai puţin celebrii scriitori şi gânditori de mai târziu Luciano Anceschi, Antonia Pozzi, Enzo Paci, lărgindu-şi apoi cercul de comilitoni cu Salvatore Quasimodo, Giancarlo Vigorelli, Sergio Solmi, Carlo Bo etc.

Primele poezii – Terre rosse, Inverno a Luino, Concerto in Giardino – le publică mai întâi în revistă, cu o generoasă prezentare a lui Carlo Betocchi. Ele vor fi inserate în volumul de debut Frontiera, publicat în 1941. Dascăl de liceu în anii antebelici, colaborează la diverse publicaţii. E chemat sub arme, încartiruit la Pistoia, după care face parte din convoiul ce va parcurge itinerarul de calvar ce se va regăsi evocat în cel de-al doilea volum al său, Diario d’Algeria („Jurnal din Algeria”), publicat în 1947 şi în care îşi află sugestive ecouri perioada de prizonierat din Algeria şi Maroc, dintre 1943 şi 1946.

Părăseşte învăţământul şi se angajează – cu un termen actual – ca director de imagine la celebra Pirelli, unde, în revista companiei, se va ocupa de artă şi de literatură. În sfârşit, în 1958 e invitat la Editura Mondadori, ca director editorial al departamentului de cărţi, unde rămâne până la pensionarea din 1978.

Îi apar culegerile de povestiri L’opzione e allegati („Opţiune şi anexe”) (1964, Scheiwiller) şi Letture preliminari („Lecturi preliminare”) (1973, Liviana), contribuţiile sale critice din 1940 până la data editării.

Traduce pentru Einaudi din Torino o antologie din William Carlos Williams, apoi la Saggiatore un volum de proză cu titlul Gli immediati dintorni („Împrejurimile de alături”), în 1965, şi tot în acel an publică o ediţie revăzută a Diario d’Algeria, un nou volum cu titlul Gli strumenti umani (Editura Einaudi), iar, în anul următor, o nouă ediţie, şi aceasta revăzută, din Frontiera. Urmează ani de tăcere poetică, dar de intensă activitate de editor, critic, traducător, animator şi susţinător de tinere talente, dublată de călătorii prin lume, din America, trecând prin Europa şi până în Rusia şi Egipt.

Ultimele sale lucrări editoriale cuprind culegerea poetică Stella variabile (1981, Garzanti) un volum de proză pentru Editura Saggiatore, Il sabato tedesco (Sâmbăta germană”), iar în 1981 culegerea de traduceri cu titlul Il musicante di Saint-Merry e altri versi tradotti, cuprinzând poeme de Pound, Char, Williams, Apollinaire, Camus şi alţii şi care va primi premiul Bagutta.

În iunie 1982, e încununat cu prestigiosul premiu Viareggio pentru poezie, apoi pregăteşte o nouă culegere de proze cu titlul La traversata di Milano („Traversând Milano”), neterminată, autorul murind de anevrism la 10 februarie 1983, tot la Milano.

Poeme

Dalla raccolta Frontiera

Din Frontiera

Concerto in giardinoConcert în grădină
A quest’ora,
innaffiano i giardini in tutta Europa.
Tromba di spruzzi roca
raduna bambini guerrieri,
echeggia in suono d’acque
sino a quest’ombra di panca.

Ai bambini in guerra sulle aiole
sventaglia, si fa vortice;
suono sospeso in gocce
istante
ti specchi in verde ombrato;
siluri bianchi e rossi
battono gli asfalti dell’Avus,
filano treni a sud-est
fra campi di rose.

Da quest’ombra di panca
ascolto i ringhi della tromba d’acqua:
a ritmi di gocce
il mio tempo s’accorda.

Ma fischiano treni d’arrivi.

S’è strozzato nel caldo
il concerto della vita che varia
in estreme girandole d’acqua.
La acest ceas
se udă grădinile în toată Europa.
Vârtejul de stropi răguşit
adună copii războinici,
răsună în sunet de ape
până la această umbră de bancă.

Le vântură copiilor
în război pe răzoare, vârtej se face;
sunet suspendat în picurate
clipe
te oglindeşti în verde umbros;
torpile albe şi roşii
lovesc asfalturile din Avus,
se-nşiruie trenuri la sud-est
printre câmpuri de trandafiri.

De la această umbră de bancă
ascult bolboroseala şuvoiului de apă:
în ritmuri de picături
se acordează timpu-mi.

Dar şuieră trenuri la sosiri.

S-a sufocat în căldură
concertul vieţii ce se risipeşte
în neţărmurite ghirlande de apă.
Inverno a Luino[7]Iarnă la Luino
Ti distendi e respiri nei colori.
Nel golfo irrequieto,
nei cumuli di carbone irti al sole
sfavilla e s’abbandona
l’estremità del borgo.
Colgo il tuo cuore
se nell’alto silenzio mi commuove
un bisbiglio di gente per le strade.
Morto in tramonti nebbiosi d’altri cieli
sopravvivo alle tue sere celesti,
ai radi battelli del tardi
di luminarie fioriti.
Quando pieghi al sonno
e dài suoni di zoccoli e canzoni
e m’attardo smarrito ai tuoi bivi
m’accendi nel buio d’una piazza
una luce di calma, una vetrina.
Fuggirò quando il vento
investirà le tue rive;
sa la gente dei porti quant’è vana
la difesa dei limpidi giorni.
Di notte il paese è frugato dai fari,
lo borda un’insonnia di fuochi
vaganti nella campagna,
un fioco tumulto di lontane
locomotive verso la frontiera.
Te întinzi şi respiri în culori.
În golful neliniştit,
în grămezile de cărbuni zbârlite la soare
sclipeşte şi se pustieşte
marginea târgului.
Îţi întâmpin inima
pe când mă tulbură în înalta tăcere
o vociferare de oameni pe străzi.
Mort în amurguri ceţoase din alte ceruri
supravieţuiesc seninelor tale seri,
rarelor vapoare din târziul
luminilor înflorite.
Când spre somn te-apleci
şi scoţi sunete de copite şi cântece
şi întârzii sfios la răscrucile tale
mi-aprinzi în bezna unei pieţe
o lumină de calm, o vitrină.
Fugi-voi când vântul
îţi va izbi ţărmurile;
ştiu oamenii portului cât de zadarnică-i
apărarea prea limpezilor zile.
Noaptea satul e scotocit de faruri
îl înconjoară o insomnie de focuri
rătăcitoare pe câmp,
un stins tumult de îndepărtate
locomotive spre hotar.

Da Diario d’Algeria

Din Jurnal din Algeria

BelgradoBelgrad

a Giosuè Bonfanti

lui Giosuè Bonfanti

– ... Donau? –
– Nein Donau, Sava – come in sogno
dice la sentinella e rulla un ponte
sotto il convoglio che s’attarda.
E non so che profondità remota
di lavoro e di voci dai tuoi spalti
celebra una tranquilla ora d’Europa
nata con te tra due chimere
– il Danubio! la Sava! –
azzurre di un mattino
perduto, di là da venire:
sogno improvviso di memorie, come
le sentinelle sognano
dai ponti della Sava
qualche figura tra le piante a caso,
un intravisto romanzo d’amore.
— ...Donau? –
— Nein Donau, Sava – ca în vis
vorbeşte santinela şi rulează un pod
sub convoiul ce-ntârzie.
Şi nu ştiu ce profunzime îndepărtată
de muncă şi de glasuri din bastioanele tale
celebrează o oră liniştită a Europei
cu tine născută între două himere
— Dunărea! Sava! –
albastre ale unei dimineţi
pierdute, departe de-a veni:
vis neaşteptat de amintiri, precum
santinelele visează
de pe podurile Savei
vreun chip printre arbuştii răzleţi,
un întrezărit roman de dragoste.

Tradotta Mestre-Atene, agosto 1942

Convoiul Mestre–Atena august 1942

DimitriosDimitrios

a mia figlia

fiicei mele

Alla tenda s’accosta
il piccolo nemico
Dimitrios e mi sorprende,
d’uccello tenue strido
sul vetro del meriggio.
Non torce la bocca pura
la grazia che chiede pane,
non si vela di pianto
lo sguardo che fame e paura
stempera nel cielo d’infanzia.

È già lontano,
arguto mulinello
che s’annulla nell’afa,
Dimitrios – su lande avare
appena credibile, appena
vivo sussulto
di me, della mia vita
esitante sul mare.
Se-apropie de cort
micuţul duşman
Dimitrios şi mă surprinde,
firav ţipăt de pasăre
pe sticla amiezii.
Nu strică gura pură
graţia cu care cere pâine,
nu se-nvăluie de plâns
privirea ce foame şi spaimă
slăbeşte în cerul copilăriei.

Deja departe-i
adâncul vertij,
ce-n arşiţă se nimiceşte.
Dimitrios – pe landuri avare
mai de necrezut, abia
viu susur
al meu, al vieţii mele
şovăitoare pe mare.

Pireo, agosto 1942

Pireu, august 1942

La ragazza d’AteneFata din Atena
Ora il giorno è un sospiro
e tutta l’Attica un’ombra.
E come un guizzo illumina gli opachi
vetri volgenti in fuga
è il volto che sprizza laggiù
dal cerchio del lume che accendi
all’icona serale.
Ma qui
dove via via più rade s’abbattono
dell’ultima caccia le prede
tra le piante che seguono il confine,
ahimè che il puro
segno delle tue sillabe si guasta,
in contorto cirillico si muta.
E tu: come t’oscuri a poco a poco.
Ecco non puoi restare, sei perduta
nel fragore dell’ultimo viadotto.
Acum ziua e un suspin
iar Atica întreagă o umbră.
Şi ca o ţâşnire iluminând opacele
sticle ce-n fugă se-nfăşoară
e chipul tău ce ţâşneşte acolo jos
din cercul de lumină pe care-l aprinzi
la icoana de seară.
Aici însă
unde tot mai rar sunt trântite la pământ
prăzile ultimei vânători
printre arbuştii ce graniţa împrejmuiesc,
vai, cum purul
semn al silabelor tale se strică,
în dezlânată chirilică se schimbă.
Şi tu: cum te-ntuneci puţin câte puţin.
Iată, să rămâi nu poţi, pierdută eşti
în huruitul ultimului viaduct.
**
Presto sarò il viandante stupefatto
avventurato nel tempo nebbioso.

Deboli voli, nomi inerti ormai
ad una ad una si sgranano note
per staccarsi dal coro, oscuri scorci
d’un perduto soggiorno: Kaidari,
una conca dolceamara d’ulivi
nel mio pigro rammentare – o quelle
navi perplesse al vento del Pireo.

E tutto che si prese sguardo e ascolto
confitto nella bruma è già passato.
Curând fi-voi drumeţul uluit
aventurat în timpul ros de ceaţă.

Betege zboruri, de-acum nume stinghere
note pe rând se dezghioacă
din cor spre-a se desprinde, obscure
resturi ale unui răgaz pierdut: Kaidari,
o amforă dulce-amară de măslini
în leneşa mea amintire – sau navele
acelea perplexe în vântul din Pireu.

Şi totul care privire şi auz luat-a
întipărit în pâclă a şi trecut deja.
**
Perché di tanto la ruota ha girato
oggi una flotta amica incrocia al largo,
tardi matura il frutto d’ansietà
primizia ad altri che non te,
despinís.
Chi dorme dorme nell’alta
neve lassù tra i cari morti.
Tu coi morti ti levi e in loro parli:
— Io voglio una bandiera
del mio strazio sonora
smagliante del mio pianto,
io voglio una contrada ove sia canto
lieve dagli anni verdi
l’inno che m’opprimeva,
ove l’allarme che solcò le notti
torni mutato in eco
di pietà di speranza di timore –

Così distanti, ci veniamo incontro.
E a volte sembra
d’incamminarci, despinís, nel sole
lieto anche ai vinti
nei giardini dell’Attica vivaci.

E ancora il tuo ricordo ne verdeggia.
Cum mult a ocolit azi roata
c-o flotă aliată se-ncrucişează-n larg,
târziu se coace fructul de timpurie
nelinişte pentru alţii nu pentru tine,
despinís.
Cine doarme doarme în zăpada
înaltă acolo sus printre morţii cei dragi.
Te-nalţi cu morţii tu şi-n ei vorbeşti:
— Eu vreau un drapel
al sfâşierii mele sonore
ca să-mi destrame plânsul,
vreau o mahala unde cântec uşor
din fragezii ani să fie imnul ce m-oprima,
unde alarma ce nopţile-a brăzdat
să se întoarcă schimbată în ecou
de milă de speranţă şi de spaimă –.

Astfel, distanţi, ne ieşim în întâmpinare.
Şi uneori se pare
că ne aşezăm la drum, despinís, în soarele
ce-i blând chiar cu învinşii
în grădinile Aticei spuzind de viaţă.

Şi încă-i verde-acolo amintirea-ţi.

Tradotta Atene/Mestre, autunno 1942
Africa del Nord, autunno 1944

Convoiul Atena–Mestre toamna 1942
Africa de Nord, toamna 1944

Traducendo CharTraducând Char
II
A modo mio, René Char
con i miei soli mezzi
su materiali vostri.
Nel giorno che splende di sopra la sera
gualcita la sua soglia d’agonia.
O trepidando al seguito di quelle
falcate pulverolente
che una primavera dietro sé sollevano.
Un’acqua corse, una speranza
da berne tutto il verde
sotto la signoria dell’estate.
În felul meu, René Char
cu singurele mele mijloace
pe materialele dumitale.

În ziua ce-nvăpaie seara deasupra
încâlcit pragul său de agonie.
Ori trepidând urmare acelor
sărituri pulberoase
pe care o primăvara şi le înalţă sieşi.

O apă a curs, o speranţă
de băut din ea tot verdele
sub împărăţia verii.

Luxor, 1973

Luxor, 1973


* Referire la ediția din 1981, apărută la editura torineză Einaudi, pentru care va primi importantul premiu pentru traducere „Bagutta”. Aici, textul e preluat din ediția Oscar Poesia a editurii milaneze Mondadori, în îngrijirea Giuliei Raboni și cu un text critic semnat de criticul Pier Vincenzo Mengaldo, 2013, pp. 332–337.
[1] E vorba de celebrul poem Viermele biruitor al lui Edgar Allan Poe despre inevitabilitatea morții. Ligeia e una dintre povestirile timpurii ale scriiorului, publicată în 1838.
[2] Cunoscutul și dezbătutul poem din 1943 al lui Valéry, avându-i protagoniști pe poetul latin Lucretius și pe Tityrus (reluare a dialogului din Prima Eglogă vergiliană, poetul francez substituindu-l pe Meliboeus cu Lucretius).
[3] Un reprezentativ poet și critic italian din generația post-montaliană, născut în 1899 și decedat în 1981.
[4] Vanni Scheiwiller (1934–1999), editor celebru al Casei editoriale Scheiwiller, înființată în 1951, pe când era încă licean.
[5] Fernando Bandini (1931–2013), important poet din generația post-luziană, critic și stilistician, universitar la Padova.
[6] Cunoscut regizor italian de teatru, născut în 1950, asistent mulți ani al celebrului Giorgio Strehler.
[7] Localitatea natală a autorului, din provincia Varese, pe malul lacului Maggiore, în Lombardia, aproape de hotarul cu Elveția. Ca și coregionalul și prietenul său Andrea Zanzotto, Sereni va evoca recurent locurile natale într-o tonalitate mai curând de nostalgie tonifiantă.

Lasă un răspuns