Redactorii. Starea meseriei
Nu sînt un redactor bun. Am învățat meseria asta grea practicînd-o timp de vreo cincisprezece ani și cred că acum pot să-mi dau seama mai bine (deși probabil nu pînă la capăt și, firește, cu un grad de subiectivitate) ce înseamnă un redactor bun. Și eu nu știu prea mulți, cel puțin nu personal (e drept că nu am prea multe cunoștințe printre redactori, afară de colegii din redacțiile unde am lucrat, însă nici breasla asta nu e prea numeroasă).
Traducătorii (inclusiv eu) se plîng adesea, în privința redactorilor, de modificări inutile sau făcute aiurea, inclusiv de greșeli introduse în text, de schimbarea tonalității, de anularea sau edulcorarea argoului, de eliminarea cuvintelor mai vechi, a celor cu o anumită sonoritate, a regionalismelor, de introducerea unor formulări pretențioase sau anoste. Se plîng că redactorii operează adesea cu un set de reguli rigide (și uneori dubioase), înlocuind, de pildă, automat „afară de“ cu „în afară de“, „foarfece“ cu „foarfecă“, „din“ cu „dintre“ în anumite contexte, „asemeni“ cu „asemenea“, „ăsta” cu „acesta“ (fiecare traducător își poate face lista lui), ca să nu mai vorbesc de felul cu totul mecanic în care aplică uneori românei așa-zisa concordanță a timpurilor, valabilă în alte limbi (de unde, de altfel, este preluată fără discriminare și de mulți traducători), dar nici pe departe sistemică în română (vezi, de pildă, în particular, situația pe care o tot semnalează domnul Volceanov, inclusiv în https://www.fitralit.ro/31-08-2019-despre-concordanta-timpurilor-in-traducerea-literara-din-limba-engleza/). Știu că persistă printre redactori și reguli acceptate cîndva (nu știu cu cîtă îndreptățire), dar care mie personal mi se par depășite astăzi – că nu se poate începe o propoziție cu „dar“ (conjuncție), că prepoziția trebuie repetată înainte de fiecare membru al unei părți de propoziție multiple, că „însă“ în interiorul propoziției trebuie neapărat separat prin virgule etc. Redactorii se dovedesc uneori insensibili la licențe literare sau la subtilități de limbaj.
Mai mult, numărul redactorilor buni pare să fie mic pur și simplu judecînd după felul cum sună majoritatea cărților de pe piață. Enorm de multe (relativ la totalul titlurilor publicate), chiar și la edituri mari, apar într-o română scîlciată, prin care se vede ca printr-o țesătură uzată structura sintactică și lexicală a originalului, adesea nefirească limbii noastre. (Iar țesătura unei traduceri bune trebuie să fie densă, nu neapărat bogată, dar densă, trainică.)
Dar cine mai știe azi care sînt structurile firești ale românei, îmi spun, cînd generația tînără – și nu numai – a adoptat exprimări de genul „diferit față de“, „iubesc postarea ta“, „mă focusez pe ce mă interesează“, „responsabil pentru greșelile din carte“ sau „cînd mama era la serviciu, ea avea…“? Trăim cu toții într-o cultură a calcului. Critica serioasă de traducere, care ar mai putea măcar atrage atenția asupra fenomenului, dacă nu să-l discrediteze, la noi practic nu există, din păcate, recenziile textelor traduse sînt de multe ori fie o formă de reclamă, fie critică de conținut. Chiar mă întreb cîți dintre recenzenți sesizează șchiopătatul limbii de pe o pagină pe alta. Și, dacă îl sesizează, preferă oare să-l ignore intenționat sau sînt obișnuiți cu el și îl mai înregistrează doar așa, la periferia conștiinței critice? Puținele cronici adevărate de traducere care mai apar nu au ecou pe piață, rămîn de nișă, nu influențează nici masa traducătorilor, nici publicul. Premiile pentru traducere sau pentru cărți frumoase sînt și ele aproape irelevante, statistic vorbind. Contează mult mai mult coperta, numele autorului, promovarea și alți factori care nu au de obicei de a face cu calitatea produsului final, volumul ieșit pe piață.
De fapt, avalanșa continuă de cărți traduse nu încurajează, ba chiar tocește simțul critic, discriminatoriu, al tuturor verigilor lanțului – traducători, editori, cititori, critici. Cărțile – și vorbesc acum ca un om care cunoaște sistemul editorial din interior – se fac foarte aproximativ în România, e un uriaș cerc vicios al lipsei de rigoare, al grabei, al lui „las’ că merge și așa, nu stă nimeni să verifice“ sau pur și simplu al incompetenței, și nu există mecanisme viabile care să-l spargă cu adevărat, în ciuda anumitor eforturi individuale (editori care promovează traducătorii buni, edituri mici care merg strict pe calitate, diverși oameni – o minoritate, desigur – cu adevărat dedicați meseriei, cum se găsesc peste tot). Nici nu mai pomenesc de problemele financiare, dimensiunile meschine ale pieței de carte la noi, supraproducția – acestea sînt relativ vizibile cu ochiul liber și destul de larg cunoscute (sau măcar ușor de închipuit). Dar cred că, pentru cineva din afară, relativ inocent, este greu de imaginat adesea cît de șleampăt e sistemul nostru editorial. Cît de multe nu neapărat greșeli majore – deși da, și ele –, dar inexactități, scăpări, colțuri rotunjite, cîrpăceli, într-un cuvînt, cîtă superficialitate se adună, pe tot parcursul procesului de editare, în foarte multe cărți produse la noi. Nu vreau să generalizez, însă cred că, statistic vorbind, e adevărat ce spun, în ciuda faptului că, per total, lucrătorii din acest domeniu – care, cel puțin în redacții, cere muncă înalt calificată – sînt oameni cu multe calități. Dar eu personal am ajuns de ceva vreme, după experiențe frustrante de lectură și de redactare, să cumpăr doar cu foarte, foarte mare precauție cărți traduse – preferabil doar ale unor traducători în care am încredere sau, eventual, din limbi pe care nu le cunosc. Și numai după ce citesc cu atenție un pic din text, pe sărite, ca să-mi sune românește, fluent, frumos și să-mi transmită o „voce“ (care sper, firește, să fie a autorului).
Redactorii, în aceste condiții, nu sînt mai breji decît restul sistemului, mai ales că îl întruchipează în mod exemplar, fiind, de regulă, angajați ai editurilor. Suferă de aceleași hibe care le pot fi imputate, în mare, și traducătorilor – în esență, insuficienta cunoaștere a limbilor cu care lucrează, nepriceperea în mînuirea românei, faptul că, presați de timp, nu-și bat capul suficient. Dezavantajul este doar că redactorii sînt mai puțini, și asta, din păcate, face ca un traducător bun să aibă șanse mari să intre pe mîna unui redactor slab.
În ciuda acestei concordanțe, impresia mea din interior este că breasla redactorilor e într-o suferință mai mare decît ar justifica starea generală mediocră și labilă a sistemului editorial – spre deosebire de tagma traducătorilor, de pildă, a recenzenților/bloggerilor literari ori chiar a editorilor, categorii care, lăsînd la o parte pandemia, au înregistrat totuși succese în ultimii ani. Iar suferința aceasta n-a apărut pentru că n-ar mai fi nevoie de redactori; dimpotrivă, dat fiind volumul în creștere al titlurilor publicate, ei sînt în continuare cît se poate de necesari – ba poate chiar în număr mai mare. Și totuși meseria aceasta pare să se ofilească. E tot mai greu să găsești oameni capabili s-o practice decent și dispuși s-o practice pe termen lung. Redactorii au azi în lumea editorială un statut mai marginal și mai obscur decît ar merita (de fapt, mă întreb dacă a fost vreodată altfel). E drept că pentru redactorii cu experiență nu mai există cadrul necesar s-o predea novicilor, cum înțeleg că se mai făcea înainte (am mai prins și eu, la începutul carierei, niște rămășițe din aceste practici ale unor vremuri mai îndurătoare). Redactorilor tineri, prost plătiți, li se pun texte în brațe fără să li se ofere și mentorat altfel decît pe apucate. Și e un meșteșug care, chiar și furîndu-l, se învață greu.
Dar sînt, mi se pare, și alte motive.
În primul rînd, din publicul cititor și chiar și dintre lucrătorii branșei editoriale, afară de cei care lucrează direct cu redactorii, mulți nici nu știu cu ce se mănîncă această meserie și la ce folosește. Traducătorul, în schimb, face ceva limpede tuturor – și indispensabil. Oricine înțelege instantaneu cu ce se ocupă un traducător și instantaneu îi asociază activitatea cu talentul la scris, cu capacitatea de exprimare și cunoașterea limbii literare (sau a limbajelor de specialitate) și a limbilor străine. Lucruri, toate, de lăudat și deloc la îndemîna oricui. Pe cînd redactorul? Ăsta ce mai face și el? Pune niște virgule acolo, mai corectează un dezacord care i-a scăpat traducătorului. E o muncă de menaj, ca să zic așa, și, la rigoare, chiar dispensabilă.
Nu numai atît. Pînă și pentru cunoscători, redactorul face o muncă invizibilă și ingrată, care nu atrage aproape pe nimeni. E sedentară, prost plătită, adesea frustrantă, cere modestie, foarte multă răbdare și atenție, pasiune pentru cărți și limba română și cunoștințe destul de ample, se învață greu. Ce-ar putea fi interesant aici, mai ales pe termen lung, oricît ți-ar plăcea literatura? Și cîți s-ar califica, de pildă, pentru ea, dintre absolvenți? Mult mai mulți dintre tinerii filologi talentați și interesați de domeniul cărții se îndreaptă din start spre zona traducerilor, care pare să ofere, cel puțin la o primă vedere, mai multe răsplăți. Există guri rele care spun că redactori devin filologii din zona editorială care n-au fost în stare de altceva (așa cum merge vorba și despre învățători și profesori, practicanții unei meserii cel puțin la fel de grele). Ideea pare să fie confirmată de faptul că ambițioșii arareori rămîn simpli redactori. Puțini știu că a fi redactor bun presupune o combinație rar întîlnită (sau cultivată) de modestie, răbdare și pasiune, pe care, după un număr de ani, mulți descoperă că nu o au în măsură suficientă (sau nu suficientă pentru a rezista presiunilor din interiorul sistemului). Plus că, da, e o muncă remunerată foarte prost în comparație cu calificarea pe care o cere. De cînd lucrez în edituri, am văzut mulți oameni capabili renunțînd la această îndeletnicire, încît în momentul de față chiar cred că se poate vorbi de o penurie de redactori.
Aș mai menționa un lucru. Cel puțin în anii de cînd practic eu această meserie, am simțit adesea că raportul dintre traducător și redactor este dezechilibrat. Rareori am văzut ca factorii de decizie să dea dreptate redactorului în dauna traducătorului, deși uneori așa ar trebui făcut. Traducătorul se bucură de un prestigiu de care redactorul e aproape cu totul lipsit, chiar și în interiorul zonei editoriale. Are mai mereu cîștig de cauză într-o eventuală dispută cu redactorul, conform principiului doar parțial corect „el a făcut traducerea, are contract, numele lui apare pe copertă, își asumă/are dreptul“. Am auzit asta de nenumărate ori, în infinite variații, de la superiorii ierarhici. Firește că, într-un fel, așa e (și voi reveni la asta mai târziu), însă asemenea afirmații maschează adesea și dorința editurii de a se spăla pe mîini de un efort suplimentar și, eventual, de o comunicare lungă și poate dificilă cu traducătorul – adică, de fapt, refuzul de a-și asuma pînă la capăt demnitatea și seriozitatea actului editorial. Din cauza grabei, a temerii de a nu pierde traducătorul (care, fiind din afară, e altfel tratat, pe cînd noi între noi, aici, în redacție, ne lămurim noi pe urmă…), a posibilelor neplăceri. Traducătorii înșiși, mai ales cei convinși de valoarea proprie, au cîteodată un complex de superioritate față de redactori (conform principiului – comunicant cu celălalt – „e traducerea mea, numele meu apare pe copertă, eu am vrut să spun așa, cu ce drept te-apuci tu să-mi schimbi?“). Între cele două părți lipsește de cele mai multe ori comunicarea necesară. Dar nu numai atît. Există adesea, la toți participanții actului editorial, o înțelegere deficitară și incorectă și chiar o subapreciere a funcției fundamentale – insist, fundamentale – a redactorului în procesul de realizare a cărții. Dată fiind lipsa acestei culturi a demnității profesionale, nici măcar redactorii nu sînt adesea conștienți întru totul de rolul lor adevărat. Uneori – din păcate, cam prea des – redactorul e făcut să se simtă, și de superiori, și de traducător, un simplu funcționar, un verificator și o rotiță în uriașul angrenaj al cărților care trebuie să iasă la un anumit termen. Dacă traducătorul a întîrziat, redactorul e pus, dimpotrivă, să se grăbească, iar dacă traducătorul și-a făcut treaba prost, redactorul va ajunge adesea să și-o facă și el pe jumătate, mai bombănind, mai lucrînd în plus, mai dînd rasol…
