În anul 1992, la doi ani de la fracturarea Iugoslaviei, s-a produs un eveniment istoric unic pentru Slovenia, constituirea propriului său stat suveran.
Vreme de câteva decenii, varianta comunistă iugoslavă, ce-i drept, mai laxă prin sistemul autoconducerii socialiste, va avea o certă înrâurire și asupra creației literare, astfel încât generația anilor ’60 risca să se manierizeze, producând tot soiul de aventuri și bufonerii intertextualiste. Dar când s-au despărțit apele, în deceniul nouă, a irupt generația ”leilor tineri” – ”martori suverani” – cum îi numește criticul literar Mitja Čander (n. 1973).
De altfel, ”Martori suverani” este și titlul antologiei de proză tânără slovenă alcătuită și publicată de către Mitja Čander, în anul 2000, cuprinzând texte a 9 tineri scriitori sloveni născuți între anii 1967-1971.
În fapt, volumul acesta este expresia unui fals exercițiu de proză minimalistă, fiind vorba de un microcosm narativ marcat de teme majore.
Tinerii prozatori sloveni se derobează de balastul reprezentării metaforice a realității. Eroii trăiesc într-o lume parcă ieșită din țâțâni, în care totul stă să cadă, să se năruie, părând să se afunde în vid, unde cuvintele sună a gol.
Însă această generație a martorilor suverani – accentuează Mitja Čander – cam năvalnică, imprudentă, hiperlucidă, cam nevrotică … are, totuși, un solid pedigri.
⁂
Trecuseră douăzeci de ani de la divorțul tatălui său, când Viki i-a văzut pentru prima oară fotografia din ziar. Dedesubtul ei se afla un articol în care tatăl lui Viki explica bazele democrației, dezvăluia acea ”Mărie cu altă pălărie” care însemna complotul forțelor francmason-sionist-marxiste împotriva tânărului stat democrat, și astfel și împotriva partidului tatălui lui Viki, și în care se pronunța, între altele, atât pentru desecularizarea pădurilor bisericești, cât și pentru purificarea etnică a Sloveniei. Era scris pe larg și despre descotorosirea de străini, cât mai curând cu putință. Viki se temea de paranoicii democrați. De cei care își spuneau ei înșiși democrați, cărora ani de zile li se oferise să bea fiere și să respire pucioasă, și care azi fără fiere și fără pucioasă nu mai știau cum să trăiască – și atunci se ofereau ei înșiși celor din jur. Dacă dovedeau mai multă indulgență decât regimul, asta se datora timpurilor (secolul douăzeci, după-amiaza târziu), iar nu unei rețineri naturale, astfel că în duelurile retorice urmau sârguincios calea răzbunării feroce din Vechiul testament și a legii Talionului din Codul lui Hammurabi, și anume, celor care îți omoară sclavii le poți ucide fără opreliști o treime din oi, și toate femeile sterpe, oricum, chestii de genul ăsta. Cu toate astea, Viki își ura tatăl natural mai puțin decât pe cel vitreg. Cu tatăl natural, totuși, nu trebuia să trăiască.
Al doilea soț al mamei nu părea senil. La ei șaptezeci de ani, până la care susținea că-i mai lipsesc încă opt ani buni, era falnic ca bradul, pășea pe uliță bățos, ca un nobil spaniol și încuviința să fie salutat și de la stânga la dreapta, spatele îi era puternic încordat, ca o strună, iar mâinile le ținea cruciș pe burtă, cu palmele evantai, coborâte înspre boașe, cu policarii încrucișați, încât Viki, care moștenise de la taică-său o imaginație pătimașă despre francmasoni, se întreba uneori dacă nu cumva ăsta era salutul secret între masonii liberi, respectiv consemnul prin care tatăl lui vitreg dădea de înțeles că-i place să fie salutat, fiindcă niciodată nu saluta primul. Și întotdeauna se simțea jignit în cazul în care alții n-o făceau. Dar senil nu era. Întotdeauna știa când îi e foame și când trebuie lenjerie curată. În asemenea momente își amintea că e însurat. Tatăl vitreg al lui Viki nu avusese funcții de conducere în partid. Își trăsese pensia primei lui neveste și nu făcea nimic, dar chiar nimic. Din care pricină era mereu pe gânduri și mai toată vremea picotea. Ca și motanul mamei lui Viki. Ca și Viki, în scaunul său de invalid. De altfel, în familie se gândea mult, doar că mama lui Viki mai și muncea și mai primea câte o palmă de la taică-său vitreg, când i se năzărea că nu muncește. Dar Viki nu din pricina asta îl ura pe taică-său vitreg.
Poate că la fel ar fi urât pe oricare alt bărbat care s-ar fi așezat între el și maică-sa. Poate că la fel ar fi urât pe oricare alt bărbat care s-ar fi nimerit în locul tatălui său vitreg. Și poate că la fel ar fi urât pe oricine în care l-ar fi văzut pe tată-său de-al doilea, pentru că îl ura pe primul. Viki nu știa clar de ce-și urăște tatăl vitreg, dar îl cam ura. Din pricină că avea timp berechet să reflecteze și pentru că se gândea cel mai mult la politică, i se părea că de fapt politica era pricina urii sale.
Numai în cursul discuțiilor despre politică ar fi ieșit la suprafață acele lucruri pe care Viki le lua drept senilitate, în tip ce nu despre asta era vorba. Dacă Viki ar fi înțeles cum stau lucrurile, ar fi priceput și de ce taică-său vitreg o bătea pe maică-sa – pentru că tatăl tatălui său vitreg își bătea slugile, iar taică-său vitreg, elev fiind, pierduse sensul vieții de zi cu zi, apoi ani de zile umblase din femeie în femeie, de la o soție-mamă-îngrijitoare la altă soție-slugă-și-sclavă. Cu tot modestul bagaj de cunoștințe și prejudecăți pe care reușise să-l adune până la încheierea oficială a pubertății. Putea fi compătimit. Dar Viki nu înțelegea toate astea, și-n afară de asta nu-i păsa nici de maică-sa. Pe taică-său vitreg îl ura din cauze personale, și se mințea că-l urăște din considerente politice.
Ca elev, taică-său vitreg fusese șoim, socialist și membru al Asociației de prietenie sloveno-sârbă. Cu timpul, ca șoim devenise prea înalt și mai era și tare stângaci, socialismul îl plictisea fiindcă era ca orice sistem, nu știa să-i prețuiască talentele lui închipuite, dar sârbilor le-a rămas credincios până la moarte. În Slovenia, în anul 1992 erau multe de urât. Era de-ajuns să fii altfel decât ceilalți, și tatălui vitreg al lui Viki, talent neînțeles, îi cam plăcea să se deosebească. În schimba, simpatia lui față de sârbi a purtat-o cu el ca pe o trâmbiță, și cu cât mai intens atacau ei Sarajevo, cu atât mai tare trâmbița el. Iar Viki îl ura tot mai mult.
L-ar fi omorât bucuros, dar nu știa cum. Taică-său vitreg avea un metru optzeci și, în ciuda anilor de care îl mai despărțeau declarativ încă opt, era puternic ca un taur. Nu-i plăceau untul, ouăle și laptele, așa că maică-sa îi pregătea o hrană specială – nu trebuia să gândească, și apoi avea timp destul pentru gătit; dar, din dragoste pentru el, cu timpul, începuse a mânca împreună cu el (și-i pregătea separat lui Viki o altă hrană). În cazul ăsta nu mai putea fi vorba de otravă. Două cadavre ar fi însemnat prea mult pentru Viki și ar fi fost evident cine e asasinul. Viki trebuia să se gândească la altceva. Stătea în scaunul lui de invalid și se tot gândea. Oricum, nu avea altceva de făcut.
Cu puțin înainte de ceea ce avea să se petreacă în strada Vase Miškin, Viki începu să treacă pe la cârciuma din sat.
Cârciuma avea tavanul jos, niște arcade înnegrite, o vatră pe care se frigeau doar pești, nișe ferestre cât palma, iar băncile grosolane stăteau rânduite de-a lungul unor mese neacoperite, pe care erau crestate date de importanță istorică despre partuze, cu numele participanților. Ici-colo, pentru o mai clară înțelegere a celor gravate, se mai găsea câte o diagramă sau câte o remarcă deloc autocritică, dând de știre de câte ori se petrecuse evenimentul. De obicei, erau câte cinci trageri. Cârciuma, care de fapt era o parte din beciul casei cârciumarului, se afla taman acolo unde de altfel trebuia să se afle o cârciumă, adică peste drum de biserică. Așa că oricât de turmentați ar fi fost mușteriii, tot nu puteau rata clopotnița, care avea o deschidere de o sută optzeci de grade. Flăcăii de pe băncile care dominau cârciuma erau niște tineri zdrahoni în salopete albastre sub care nu purtau nimic, cu un piept păros și cu coatele goale, gălăgioși, vioi și rareori stăpâniți. În rarele momente când chelnerul le amintea de datoriile acumulate, acesta risca să fie snopit în bătaie, în ciuda unor eventuale represalii. Când Viki a ajuns pentru prima oară în ușa cârciumii au izbucnit în râs – scaunul său de invalid nu putea trece pragul și încă două trepte – după care l-au lăsat să intre înăuntru, apoi au început să treacă pe lângă el de parcă nici nu exista. A doua oară (atunci din cer cădea o ploaie indigo și Viki stătea răbdător în fața cârciumii cu părul ud lipit de creștet) apariția lui patetică trezise curiozitatea, dacă nu chiar un strop de compătimirea, așa că l-au întrebat cine e și ce vrea. Viki și-a spus numele de familie. Era numele tatălui său legitim, care acționă ca prin farmec. Băieții aveau podgoriile lor și de aia nu le păsa de pădurile care aparținuseră bisericii, dar despre ce trebuia făcut cu neslovenii toți erau perfect de acord cu tatăl lui Viki. Patru dintre ei l-au ridicat pe sus din scaunul său de invalid (ispravă vrednică pentru unul singur, dar protocolul era protocol) și l-au adus pe Viki în beci, unde l-au plantat la loc de cinste și i-au turnat vin. La început Viki i-a ascultat cu tact și a tăcut, încovoiat peste paharul neatins, auzindu-i ce vorbeau. După câteva seri, când se știa exact rândul cui era să stea de planton lângă scaunul de invalid, au început să-l îndemne să spună și el ceva. Viki s-a pornit să vândă povestea despre democrație a tatălui său vitreg. A început să și bea, fiindcă de la vorbele cu care se grozăvea, îl apucase durerea de stomac. Dar nimic rău: gașca păzea cu strășnicie ca paharul să fie mereu plin. Îl ascultau temători și respectuoși, cu admirație chiar. Au înțeles că, spre deosebire de ei, gândea mult și că era chiar dăruit pentru asta. În două săptămâni ologul Viki a fost regele neîncoronat peste supușii robuști care pentru el erau în stare de orice, ceea ce, de altfel, într-o situație tensionată, s-a și produs într-un exces de zel.
Mai că ar fi făcut moarte de om pentru el. Chiar dacă sună caraghios, dar adunătura aceea de tipi în armurile lor de mușchi, de care nu s-ar fi rușinat nici chiar un rinocer, aveau niște inimi de aur. Viki, care de aproape treizeci de ani gândea intens, nu mai putea fi prost, chiar să fi vrut, de aceea nici n-a pomenit de crimă.
Și atunci a explodat.
A explodat când lumea aștepta la o coadă la pâine. Au murit toți, în afara celui cu videocamera. Din pricina unei defecțiuni tehnice, imaginea a avut culoarea indigo, încât toate cadavrele păreau îmbrăcate în salopete albastre. Din trupuri nu mai rămăsese nimic. Sângele li se scursese pe dale. Lucea ca un strat subțire de baiț roșu închis. Câte cinci litri de persoană, împrăștiat în strat de un milimetru, ajungând până departe. Unele trupuri erau golite, fleșcăite, ca niște baloane dezumflate. Când omul își pierde tot sângele, nu-l mai ține nici șira spinării. Celelalte erau total masacrate. Din membrele prăvălite pe jos ieșea la lumină un țesut care nu era clar de unde putea fi de la mușchi, oase, piele care dădea pe dinafară, că nu era clar cum de la putuse ține pe toate înăuntrul ei. Unii răniți arătau de parcă explodaseră ei, iar nu grenadele. Alte trupuri cereau ajutor. Și mama lui Viki se tânguia și se ruga în fața televizorului. Își acoperea ochii cu palmele și se ruga mut: ”Încetați! Încetați!” Strigătul răsuna surd în capul ei, nu se auzea nimic. Iar ei nu încetau. Pentru fiecare trup exista un nou unghi, o nouă imagine, o nouă grozăvie. Strada Vase Miškin nu mai avea capăt. Mama lui Viki stătea nemișcată în fața televizorului și nu se putea ridica să plece, dar nici nu se putea opri să privească, printre degete, ecranul. Asta-i firea omului: chiar când vezi ceva respingător, tot te atrage să-l priește, e molipsitor, vrei încă și încă.
Mamei lui Viki i se făcu rău.
A trebuit să se culce, iar bărbații au rămas fără cină. Tatăl său vitreg nu știa să facă nici măcar ochiuri, iar Viki nu putea ajunge nici măcar până la marginea aragazului.
Tatăl lui Viki își aprinse o țigară și spuse că musulmanii îi raketau pe ai lor, pentru ca lumea să-i plângă pe ei, asta-i mentalitatea lor musulmană, perversă, zise.
Viki îl privea și dădea din cap tăcut
Viki așteptat ca taică-său vitreg să flămânzească.
Tatăl vitreg al lui Viki flămânzi până la urmă, dar nu-i dădu prin cap ce ar fi putut mânca în seara aceea, și de aceea se liniști gândindu-se la pește. Plecară la cârciumă. Pe ulița strâmtă și întunecată de țară, bărbatul înalt și bățos împingea scaunul de invalid de la înălțimea spetezei și în el se afla un fermecător tânăr plăpând și palid. Cerul avea culoarea indigoului și stelele străluceau ca pe o pânză de van Gogh.
Gașca se afla în cârciumă, toți erau liniștiți și întunecați. Aplecați peste paharele cu vin, fără a face tărăboi, și de aceea se bău mai mult ca de obicei. Deodată, unul dintre ei trase o înjurătură mârlănească și lovi cu pumnul în masă, de răsuna ca un tunet.
Priveau la televizor masacrul din strada Vase Miškin.
Chelnerul tăiase două bucăți zdravene de carne de porc și le întinsese pe plită; sfârâiau liniștit și picurau molcom în jar. Lăsase cuțitul pe bordura sobei și uitase de el. Tatăl vitreg al lui Viki se apucase voinicește de vin. Viki se duse să salute compania de la masa vecină. Rămăsese cu ei. Băieții nu erau dispuși să cugete. De la vin, unii își pierduseră puterea de a vorbi. Viki le făcu cinste cu încă niște litri.
Când se târî până la masa la care stătea cu taică-său vitreg, cuțitul nu se mai afla pe marginea vetrei. Viki, care la început nu vorbise cu tatăul său vitreg, începu discuția. Din miile de teme posibile pică pe una.
― Erau croați – zise tatăl vitreg.
― De unde rakeți croați trimiși la Sarajevo? – îl întrebă Viki. Taică-său vitreg țâțâi disprețuitor, de parcă voia să spună că pentru croați nu ține nici un alibi.
― Ori fi musulmani – zise tatăl vitreg al lui Viki, și mai adăugă ceva.
― Singura rezolvare în problema bosniacă este să-i radă pe toți musulmanii – zise tatăl vitreg al lui Viki.
― Două milioane de oameni ? – se îndoi Viki, despre care știm că și două trupuri îi erau deja prea multe.
― Adică de ce – adăugă tatăl vitreg al lui Viki – ticăloșii ăștia îs spurcați până-măduva oaselor. Vezi doar ce fac în Orientul Apropiat.
Viki aminti că Sarajevo e în Europa.
― Un motiv în plus ca să te descotorosești de musulmani – constată tatăl vitreg și mai trase o ultimă dușcă.
― Și cine să-i ducă acasă ? – întrebă chelnerul.
Viki zâmbi.
Tatăl vitreg nu intră în vorbă. Căzu pe gânduri. Băuse gândindu-se la sârbi și la musulmanii care îi căsăpeau pe sârbi și devenise orb și surd la orice altceva. Surd la glasul său, care după fiecare pahar dat pe gât era tot mai nestăpânit și mai răzbătător. Orb la privirile pe care Viki le schimba cu gașca lui de la masa vecină.
― Nu sârbii au raketat strada Vase Miškin – urlă tatăl vitreg al lui Viki atât de tare, că nu mai era nici el sigur pe sine. ”Sârbii sunt oameni de treabă”, țipă el, ținându-se cu disperare de dragostea și de convingerile lui din tinerețe.
Băieții cu ochi sticloși schimbară priviri, părând că au auzit ceva despre care nu se vorbea în cârciumă.
Nu le era clar despre ce anume. Nu le prea mergea mintea și aici le era de trebuință ajutorul cuiva cu mult mai abil.
― Auzi la el ce spune! – strigă cu o voce răsunătoare Viki și-și lăsă mâinile pe roțile căruciorului. Chiar nu auziți ce zice nenorocitul ăsta? Nenorocitul ăsta îi apără pe sârbi!
Tinerii iarăși schimbară priviri. Chelnerul pricepu că în final n-o să fie nevoit să-i ducă doar până acasă și fugi în spatele tejghelei. Băieții săriră în picioare, cu coapsele lor grase răsturnară masa la care stătură, săriră peste ea și, într-o linie perfectă, se înșirară țanțoși în picioare lângă tatăl vitreg al lui Viki.
Loviturile cădeau pe cap, pe umeri, pe brațe, pe spate, pe burtă și pe boașele pe care zadarnic încercau să le ferească palmele desfăcute în evantai în salutul zidarilor liberi.
La tribunal toți până la unul au negat că vreunul din ei adusese cuțitul. Cei care au fost condamnați pentru participarea la agresiune (“Cine participă la agresiune cauzatoare de omor sau răni grave, primește doar pentru participare o pedeapsă cu închisoarea de la trei luni la cinci ani.”) au negat că vreunul din ei a adus cuțitul care a fost folosit ulterior, susținând că nici cel care îl folosise nu-l avea asupra lui. Acela care a fost condamnat conform articolului 46 din Codul Penal (”Cine ia viața cuiva este pedepsit cu închisoare de minim 5 ani”) a repetat că de faptul cuțitul i-a fost pus în mână de către altcineva. A simțit cum, de la nivelul șoldului, o mână îi strecura un cuțit, care parcă era dat de cineva care stătea jos, dar luați aminte: cine mai stă jos atunci când în cârciumă începe cafteala ? Fără îndoială, cuțitul era al chelnerului, care chelner în momentul crimei se afla în spatele tejghelei, încercând să salveze sticlele și paharele. În afara acestui fapt incontestabil – și a faptului că tatăl vitreg al lui Viki a sângerat din pricina rănii de la stomac, chiar înainte să vină ambulanța – nimeni, nici chiar Viki, nu-și mai amintea vreun detaliu. Totul se petrecuse prea repede. Cel care a fost învinuit conform art. 46 nici n-a știut cum de i-a picat lui ca din cer cuțitul în mână (doar că un pic mai de jos), dacă într-adevăr l-a folosit, dar cum se pricepea bine la cuțite, probabil că i s-a părut că în împrejurările date îl putea folosi, la fel cum au gândit și alții.
Având în vedere că toți erau beți, având în vedere și seriozitatea provocării care a iscat caftul, având în vedere una, alta, băieții au fost condamnați la pedepse blânde cu închisoarea. Mama lui Viki este acum o femeie divorțată și văduvă, și bucuroasă când o zgârie măcar motanul. Viki stă în căruțul lui de invalid și cugetă. Toți sunt de acord că treaba asta îl prinde cel mai bine. Inițiativa semnată de cinci sute de săteni, în care semnatarii propuneau ca strada pe care se aflau biserica și cârciuma să schimbe numele în strada Vase Miškin, era a lui. Se mai vorbea că la următoarele alegeri, contracandidat urma să fie un om propus de partidul tatălui său.
