Acasă Blog

Adela Chiru, Meditații despre procesul de transpunere poetică: „Dans în ploaie” de Ana Blandiana în limba persană

0
Ana Blandiana, Luna lecturii de autor la Wrocław, Polonia, 2019, foto - Rafał Komorowski, Wikipedia Commons
Adela Chiru
Adela Chiru

În calitate de tălmăcitor al operei lirice Dans în ploaie a distinsei poete Ana Blandiana, m-am aflat în fața unei sarcini de o profundă complexitate și delicatețe: aceea de a transpune esența versurilor românești în cadențele melodioase ale limbii persane. Acest demers a presupus o permanentă oscilație între fidelitatea față de textul original și imperativul de a crea o versiune care să vibreze în acordurile sensibilității cititorului persan, evocând spiritul liric al unor poete moderne precum Forough Farrokhzad și Simin Behbahani. În acest context, tema libertății, centrală atât în poezia Anei Blandiana, cât și în cea a lui Forough Farrokhzad, precum și inovațiile poetice ale lui Simin Behbahani au oferit un cadru conceptual pentru a realiza o traducere care să păstreze spiritul originalului, dar să rezoneze cu sensibilitatea cititorilor persani.

Libertatea ca temă universală: Ana Blandiana și Forough Farrokhzad

Tema libertății este axă centrală atât în creațiile Anei Blandiana, cât și în cele ale lui Forough Farrokhzad. În Dans în ploaie, Blandiana celebrează eliberarea de constrângeri prin fuziune simbolică cu natura. Versuri precum „Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul“, redat în persană prin «زانوهایم هرگز بوسه‌ای بر خاک ننهاده‌اند» (Zānū-hā-yam hargez būse-ī bar khāk nanehāde-and) și „Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi“, redat în persană prin «موهایم هرگز در گل و لای تقلا نکرده‌اند» (Mūhā-yam hargez dar gel-o-lāy taqlā nakarde-and), exprimă o respingere categorică a limitărilor impuse de societate sau de condiția umană. Această viziune simbolică rezonează profund cu imaginea transformării, eliberării din captivitate și a renașterii din poezia lui Farrokhzad, care simbolizează lupta femeii pentru emancipare într-o societate patriarhală.

În poemul ”Another Birth”1 (Tavallodi digar), Farrokhzad scrie: ”I will plant my hands in the garden / I will grow I know I know I know” «دست‌هایم را در باغچه می‌کارم  \ سبز خواهم شد می‌دانم‌ می‌دانم می‌دانم»  (dast-hā-yam rā dar bāghče mī-kāram / sabz khāham šod mīdānam mīdānam mīdānam) sau ”I shall wear / a pair of twin cherries as ear-rings / and I shall put dahlia petals on my finger-nails” «گوشواری به دو گوشم می‌آویزم \ از دو گیلاس سرخ همزاد \ و به ناخن‌هایم برگ گل کوکب می‌چسبانم» (gūšvārī be do gūš-am mī-āvīzam / az do gīlās-e sorkh-e hamzād / va be nākhon-hā-yam barg-e gol-e kūkab mī-časbānam)  și ”there is an alley / where the boys who were in love with me / still loiter with the same unkempt hair / thin necks and bony legs / and think of the innocent smiles of a little girl / who was blown away by the wind one night.”    «کوچه‌ای \ هست که در آنجا \ پسرانی که به من عاشق بودند هنوز \ با همان موهای درهم و گردن‌های باریک و پاهای لاغر \ به تبسم معصوم دخترکی می‌اندیشند که یک شب او را باد با خود ببرد» (kūče’ī / hast ke dar ānjā / pesarānī ke be man āšeq būdand hanūz / bā hamān mū-hā-ye darham va gardan-hā-ye bārīk va pāhā-ye lāghar / be tabassom-e ma’sūm-e dokhtarakī mī-andīšand ke yek šab ū rā bād bā khod bebarad). Metafora dorinței de libertate, îngrădită de barierele fizice și sociale, reflectă o tensiune similară cu cea din poezia Anei Blandiana. Totuși, la Farrokhzad, această dorință este adesea marcată de un ton melancolic sau chiar pesimist, pe când la Blandiana dansul devine expresia triumfătoare a libertății desăvârșite. În traducerea mea, am încercat să păstrez această energie a originalului românesc, adaptând-o la sensibilitatea lirică a limbii persane.

Inovația poetică: Ana Blandiana și Simin Behbahani

Din punct de vedere stilistic, tehnicile poetice ale Anei Blandiana pot fi puse în dialog cu inovațiile poetice ale lui Simin Behbahani. Behbahani este cunoscută pentru modul în care a transformat gazelul clasic persan într-o formă modernizată, capabilă să abordeze teme contemporane, utilizând conversația poetică pentru a crea o polifonie de voci ce reflectă complexitatea experienței feminine și sociale.

În mod similar, Blandiana folosește imagini puternice ale naturii – ploaia, vântul, stelele – pentru a construi o narațiune poetică ce transcende granițele personale și sociale. De exemplu, versurile „De frânghiile ploii mă cațăr, mă leg, mă apuc / Să fac legătura-ntre voi și-ntre stele“, redate în limba persană prin «از رشته‌های باران بالا می‌روم، گره می‌زنم، چنگ می‌زنم \ تا پلی میان شما و ستارگان بسازم» ( az rešte-hā-ye bārān bālā mī-ravam, gereh mī-zanam, čang mī-zanam / tā polī miyān-e šomā va setāregān besāzam), pot fi comparate cu maniera în care Behbahani creează punți între tradiție și modernitate prin structurile sale inovatoare de gazel. În traducerea mea, am încercat să păstrez această fluiditate simbolică, utilizând imagini familiare cititorilor persani, pentru a reda conexiunea dintre uman și cosmic.

Captarea chintesenței poemului

Preocuparea mea principală a fost să surprind chintesența poemului – sentimentul inefabil de libertate, simbioza cu elementele naturii și exuberanța dionisiacă a dansului sub ploaie. Am năzuit să păstrez vivacitatea imaginilor și energia pulsatilă a versurilor originale, adaptându-le totodată la nuanțele subtile ale limbii și culturii persane, într-o manieră care să evoce forța expresivă a poeziei lui Forough Farrokhzad.

Astfel, versul „Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne“ a fost metamorfozat în «باران را بگذارید از شقیقه‌ها تا مچ پاهایم در آغوشم بگیرد» (bārān rā bogzārīd az šaqīqe-hā tā moč-e pā-hā-yam dar āgūšam begīrad). În această transpunere, am căutat să conserv imaginea îmbrățișării ploii, adaptând concomitent structura frazei pentru a rezona cu sensibilitatea lirică a poeziei persane moderne.

Dimitrie Paciurea, Maternitate, bronz © Muzeul Naținal de Artă al României

Transfigurarea expresiilor idiomatice

Una dintre provocările cele mai subtile a fost transmutarea expresiilor idiomatice și a metaforelor specifice limbii române. În acest sens, am căutat cu asiduitate echivalente în persană care să transmită aceeași intensitate emoțională și forță imagistică, inspirându-mă din bogăția expresivă a celor două poete iraniene.

Sintagma „părul meu grav și năuc“ s-a metamorfozat în «موهای سنگین و پریشان» (mūhā-ye sangīn-o parīšān), evocând imaginea unui păr greu și dezordonat. „Flăcările tâmplelor mele“ au fost transpuse ca «شعله‌های شقیقه‌هایم» (šo’le-hā-ye šaqīqe-hā-yam), păstrând astfel imaginea poetică a intensității emoționale incandescente, într-o manieră care amintește de metaforele îndrăznețe ale lui Forough Farrokhzad.

În același timp, am ales să păstrez expresii precum „Iubiți-mi liberul dans fluturat peste voi“ sub forma «رقص آزادم را که بر فراز شما می‌وزد، دوست بدارید» (raqs-e āzādam rā ke bar farāz-e šomā mīvazad, dūst bedārīd), introducând o subordonată relativă, pentru a reda simultan ideea libertății personale și impactul colectiv al acesteia.

Perpetuarea ritmului și muzicalității

Ritmul și muzicalitatea – elemente esențiale ale expresiei poetice – au constituit o preocupare constantă în procesul de traducere. Deși păstrarea rimei exacte se dovedește adesea inaccesibilă în transpunerea versurilor în limba persană, am căutat să recreez o cadență similară, prin alegerea meticuloasă a lexemelor și prin structurarea atentă a frazelor, inspirându-mă din muzicalitatea versurilor lui Simin Behbahani, cunoscută pentru inovațiile sale în domeniul prozodiei persane.

Repetițiile, precum triada „nou, nou, nou“, au fost conservate sub forma «تازه، تازه، تازه» (tāze, tāze, tāze), menținând astfel efectul stilistic și pulsația ritmică a originalului, într-o manieră care evocă tehnicile de repetiție folosite adesea de Forough Farrokhzad pentru a accentua intensitatea emoțională.

Adaptarea la universul cultural persan

Am fost pe deplin conștientă că anumite imagini sau referințe ar putea să nu rezoneze cu aceeași intensitate în contextul cultural persan. În aceste situații, am căutat să descopăr echivalente care să transmită aceeași emoție sau idee, chiar dacă imaginea exactă suferea o transmutare, ghidându-mă după modul în care Forough Farrokhzad și Simin Behbahani au reușit să îmbine tradiția poetică persană cu sensibilități moderne.

Cu o atenție deosebită, am selectat lexeme care să transmită ideea de libertate și refuz al constrângerilor, într-o manieră care să vibreze în sufletul cititorului persan, păstrând totodată forța expresivă a versurilor originale și evocând spiritul rebel și inovator al poeziei lui Forough Farrokhzad.

Epilog

Am aspirat, prin transpunerea acestui poem, să creez o versiune în limba persană care să capteze nu doar sensul literal, ci și spiritul, ritmul și impactul emoțional al originalului, într-o manieră care să dialogheze cu tradiția poetică persană modernă reprezentată de Forough Farrokhzad și Simin Behbahani. Nădăjduiesc că rezultatul final reușește să transmită frumusețea și profunzimea versurilor Anei Blandiana, oferind concomitent o experiență poetică autentică pentru cititorii de limbă persană, invitându-i să danseze, la rândul lor, în ploaia metaforelor și a sensurilor multiple, într-un dans liric care transcende granițele culturale și lingvistice.


1. Întrucât nu există traducere a poemului în limba română, am apelat la traducerea în limba engleză, disponibilă pe website-ul dedicat autoarei, la adresa https://www.forughfarrokhzad.org/selectedworks/selectedworks1.php 

Hushang Moradi Kermani, Pădurea

0
Hushang-Moradi-Kermani
Hushang-Moradi-Kermani

prezentare și traducere din persană de Adela Chiru

Hushang Moradi Kermani s-a născut la 7 septembrie 1944, în provincia Kerman, în Sirch, un sătuc înverzit din inima deșertului iranian. Moradi Kermani și-a finalizat clasele primare la Sirch și a crescut alături de bunicii săi până la vârsta de unsprezece ani, căci mama îi murise, iar tatăl, care suferea de tulburări mintale, nu putea să aibă grijă de el. Moradi Kermani a fost pasionat de lectură de la o vârstă fragedă, iar unchiul său, care era învățător la școala din sat, a avut un rol deosebit în insuflarea acestei pasiuni, întrucât îi procura cele mai interesante cărți, la care ceilalți săteni nu aveau acces, încurajându-l, în felul acesta, pe tânărul Hushang să citească. Liceul l-a finalizat în Kerman, iar în timpul facultății s-a mutat la Teheran, unde a studiat în paralel la Facultatea de Arte Dramatice și Facultatea de Traducere în limba engleză. Și-a început activitatea de scriitor în anul 1960, debutând cu o satiră, Kuče-ye mā khošbakht-hā („Aleea noastră, a celor norocoși“), care avea să fie publicată într-o revistă literară Khuše, cu care colabora. Hushang Moradi Kermani este cunoscut ca autor de literatură pentru copii și pentru adolescenți. Unele dintre operele sale au fost ecranizate sub formă de filme artistice sau seriale și difuzate la televiziunea iraniană. În anul 1992, Moradi Kermani a primit diploma onorifică a Premiului Hans Christian Andersen, în anul 2000 a câștigat Premiul pentru cartea anului la Universitatea din San Francisco, iar în anul 2014 s-a aflat pe lista finaliștilor Premiului Hans Christian Andersen.

Adela Chiru – prezentare și traducere din persană

Într-un interviu, autorul relatează că povestea Pădurea a fost prima sa operă literară scrisă „la comandă“: „Trebuia scrisă o carte despre pace, dar mie mi s-a cerut să scriu o poveste despre război. La început, mi-a fost foarte greu să scriu la comandă, însă amintirea relatată de vărul meu despre un soldat în timpul războiului[1] a făcut ca povestea să ia forma aceasta.“

* * *

Pădurea

Lângă tranșeu, se afla un butoi cu apă. Din când în când, de la caneaua butoiului, picura apă. Pământul înfierbântat și uscat sorbea picăturile. Soarele ardea pe cer, iar căldura sa pârjolea câmpul. Tranșeul era în spatele primului dig. O rândunică apăru, se așeză pe butoi și începu să ciripească.

Se făceau douăzeci de zile de când nu mai fusese niciun atac. Soldații de ambele părți erau în așteptare; erau pregătiți ca, în orice moment, să înceapă asaltul. Era o tăcere amară și sumbră.

Soldatul privi rândunica și spuse: „Oaspetele meu de fiecare zi a venit.“ Își luă cana cu ceai, se așeză lângă butoi și-i spuse rândunicii: „Ce vești mai ai de acolo?“ Și arătă spre linia dușmanului. „Ești spionul lor? Sau al nostru?“, o întrebă pe rândunică.

Rândunica se așeză pe caneaua butoiului, își înclină capul și începu să bea apă.

Un soldat strigă din tranșeu: „E spionul ambelor tabere. Își bea apa aici și-și procură grăunțele de dincolo.“

„Ce bine de ea că nu înțelege ce este războiul“, răspunse soldatul.

— De unde știi că nu înțelege?

Rândunica își săltă capul și plecă în zbor. Soldatul o urmări cu privirea prin văzduh. Rândunica zbură și tot zbură, până când ochii lui o pierdură din vedere. Soldatul putea să zărească doar negura curmalilor din cealaltă parte. Se gândea că acum rândunica se așezase într-unul dintre curmalii inamicului și ciugulește dintr-o curmală coaptă.

Sergentul strigă cu un ton grav:   

— Iar te-ai dus în pădure? De câte ori să-ți spun să nu te duci acolo? Ești în vizorul dușmanului!

Soldatul, ridicându-și cana cu ceai, spuse:

— Păi eu sunt omul pădurii. Îmi doresc să mor în pădure. Uite ce s-a mai îndesit pădurea! Crengile și frunzele copacilor s-au împletit atât de tare, încât nici nu se mai poate vedea cerul. Când eram mic, mergeam cu tata în pădure. Taică-meu era pădurar.

Un alt soldat spuse:

Dedicație cu autograful autorului;
Dedicație cu autograful scriitorului.

— Ce-ai pățit? Te-ai smintit? Dacă-ți pică un obuz în față, s-a zis cu tine! Tot du-te tu așa în pădure și plimbă-te!

Soldatul dădu la o parte câțiva bulgări din „Pădure“. Din pământul umezit, încolțiseră două frunze verzi și plăpânde. Picăturile de apă care curgeau din butoi udau planta tocmai răsărită.

Cu câteva zile în urmă, soldatul voise să-și spele fața și privirea îi căzu pe planta care încolțise acolo unde picura apa din butoi. Planta creștea pe zi ce trece. Soldatul le-o arătă camarazilor.

— Priviți, este o Pădure!

— Nu, frate, e o grădină, nu e pădure!

— Ghiciți ce este planta aceasta care a încolțit!

— Fasole!

— Orez!

— Linte!

— Grâu!

— Ovăz!

Fiecare spunea câte ceva.

— Cum de-o fi ajuns sămânța asta în deșert? În deșertul ăsta, nici măcar spinii n-au curaj să crească!

— Așa-i viața. Poate fi peste tot. La fel ca „prietenia și iubirea“, care încolțesc oriunde.

— Iar ai devenit poet! Citește și tu mai puțin!

— Poate că vrăbiuța a adus sămânța plantei de pe frontul inamicului…

— Orice ar fi, mai târziu numele ei va deveni „Pădure“.

După-amiezile, soldații veneau lângă tranșeu și se așezau în preajma plantei care răsărise, beau ceai, priveau planta și stăteau de vorbă.

Soldatul pădurii mergea în fiecare zi în pădure; trecea printre buruienile înalte și florile sălbatice, pe sub copaci și pe lângă arbuști. Își trecea mâna peste mușchiul mătăsos și reavăn de pe trunchiul copacilor. Asculta glasul păsărilor. Culegea un coș de smochine de pădure și se ducea la mama sa. Tatăl rămânea acolo, în cabina pădurarului, și avea grijă ca tăietorii de lemne să nu taie copacii. Pe atunci avea opt ani, iar acum are șaisprezece.

Soarele era la apus. Pe cer, plutea o fărâmă de nor. Lumina soarelui se ascunsese în spatele norului. Norul era roșu. Parcă luase foc.

Imagine din filmul iranian ”Situația lui Mahdi”
Imagine din filmul iranian ”Situația lui Mahdi”

*

În timpul nopții, soldații își părăsiră tranșeele. Coloane de bătrâni și tineri pedeștri se năpusteau asupra frontului inamic. De cealaltă parte, dușmanul trăgea cu rachete luminoase de semnalizare, care străpungeau întunericul și împânzeau câmpul cu lumini. Coloanele de soldați se împrăștiară pe câmp. În fața lor erau inamicii, iar deasupra lor, gloanțe și focuri de armă.

Zgomotele exploziilor produse de proiectilele de tun și de mine și rafalele de gloanțe se împleteau cu urletele, vuietele avioanelor și cu muzica plină de suspans a fanfarei, iar mirosul de praf de pușcă, țărână, sânge, carne și oase arse se ridica în aer.

Soldații noștri începeau să se retragă. Cei care nu aveau de gând să plece încă opuneau rezistență. Era în zorii zilei, iar câmpul începu să se lumineze. Zgomotul tunurilor și obuzelor nu se oprea nici măcar o clipă. Gloanțele secerau câmpul, mușcau din sol, iar soldații se prăvăleau în țărână și sânge.

Soldatul pădurii trecu pe lângă ei în timp ce se retrăgeau. Se uită și văzu butoiul de apă găurit de gloanțe, căzut într-o rână. Se îndreptă către Pădurea sa. Pădurea era ascunsă sub o movilă de pământ. Un obuz căzu și explodă la câțiva pași de soldat. Soldatul se culcă la pământ, dar o schijă de obuz i se înfipse în coapsă. Zbieră și căzu la pământ lângă Pădure, zvârcolindu-se de durere. Doi soldați îl prinseră de brațe, îl ridicară și-l luară cu ei.

 *

Soldatul mergea în cârje prin curtea spitalului. Grădinarul spitalului uda plantele.

Tatăl și mama soldatului veniseră să-l ia acasă.

Rândunica zbură din cealaltă parte a câmpului, peste curmalii arși. Zbură pe deasupra câmpului răscolit și însângerat, pe deasupra tranșeelor distruse, pe deasupra bocancilor, hainelor și blindatelor de luptă abandonate, și se așeză pe butoiul găurit. Nici urmă de soldat sau vreo picătură de apă în butoi. Începu să ciripească. Privi către pământ și văzu Pădurea. Planta prinsese rădăcini până în adâncul pământului. Sorbise picăturile de apă rămase în butoi, iar acum devenise un fir de grâu cu un spic mititel. Își aplecase spicul pe movila de pământ; era singură și însetată. Adormise și avusese un coșmar despre război. Tremura de frică. Rândunica se duse și se așeză lângă spic, îl ciuguli și-l trezi. Nu mai era niciun război. Rândunica smulse o sămânță din spic și o mâncă. Vântul sufla. O adiere lină și răcoroasă. Pe cer erau nori, iar în nori, ploaie.

Pădurea însetată fremăta sub ploaie, dansa. Rândunica zbură de pe sârma ghimpată și se duse de cealaltă parte a graniței. Se așeză într-un curmal.   


[1] Războiul dintre Iran și Irak (1980–1988).

Poeta iraniană Rosa Jamali și avatarurile traducerii poeziei din persană

0
Adela Chiru

Poeta Rosa Jamali s-a născut în Iran în anul 1977. După ce a studiat Teatru la Universitatea din Teheran, Rosa a urmat cursurile de masterat ale Facultății de Limba și Literatura Engleză din cadrul aceleiași universități. În 1997, debutează cu volumul de poezii Acest corp mort nu este un măr, este ori o pară, ori un castravete, volum ce deschide calea către noi posibilități creative în poezia contemporană iraniană.

Poemele Rosei Jamali nu respectă forma poeziei clasice iraniene, cea a ghazal-ului sau a qaside-ului, cu rimă și ritm. Rosa este o autoare postmodernă care, în loc să urmeze reguli stricte în tălmăcirea versurilor sale, reușește să-și compună poemele în funcție de inspirația de moment. De aceea, putem observa în opera sa poeme de două-trei versuri sau poeme care se întind pe pagini întregi. Rosa sfidează normele și introduce epicul, narativul se combină cu lirismul, iar textul poemelor sale are o structură neregulată și fragmentară, versurile scurte alăturându-se versurilor lungi. Limbajul nemetaforizat, natural, familiar, jocul lingvistic și fluxul conștiinței sunt printre trăsăturile de bază ale versurilor Rosei Jamali.

Structura sintactică simplă a versurilor pe tot parcursul poemelor Rosei Jamali nu îngreunează munca traducătorului, însă dificultățile traducerii au survenit, în diferite rânduri, în menținerea cu rigurozitate a trăsăturilor lexicale care reflectă, la nivel semantic și lexical, caracteristicile specifice limbii persane. De exemplu, în poemul Pupila, varianta finală a versurilor Xāb-hā-ye fôri-am rā barā-ye šomā post mi-konam/ Lakke-hāyi ke xābam kard kahir-hā-ye ākhar-e in donyā bud/ Degardisi-ye dast-hām morde ast/ Kami xošrang-tar az diruz šode-am „Vă trimit prin poștă visele mele grăbite/ Petele pe care le-a făcut somnul meu sunt ultimele erupții ale acestei lumi/ Metamorfozele mâinilor mele au murit/ Am devenit mai frumos colorată decât ieri“ este:

Vă transmit prin poștă

visele mele grăbite

petele lăsate de somnul meu

sunt ultimele erupții ale acestei lumi

metamorfozele mâinilor mele, moartea.

Am o culoare mai frumoasă decât ieri.

În ceea ce privește referirile poetei la locuri, evenimente sau personaje mai mult sau mai puțin familiare cititorului român, am ales să fac trimiteri separate, sub forma notelor de subsol. De pildă, în poezia Feriga, autoarea face referire la persoane foarte importante din istoria Iranului, și anume la Bozorgmehr, un înțelept de renume din timpul dinastiei Sasanide, și la Yazdigard, ultimul rege sasanid și ultimul rege dinaintea cuceririi arabe. Așadar, Imperiul Sasanid este considerat ultimul stat „cu adevărat iranian“.

În registrul stilistic, pentru a accentua intensitatea anumitor trăiri ale eului poetic, am înlocuit anumite expresii – care, traduse în limba română, păreau anoste sau nu redau cu exactitate emoția transmisă de poetă – cu altele, mai expresive. Un exemplu în acest sens este reprezentat de construcția be ham reside budim (ad litt. „unul la altul ajunseserăm“), care a fost redată în traducerea în limba română prin „trupurile noastre s-au întâlnit“. Sau un alt exemplu: ān šey’-e monğamed ke asir-e dast-e tost be eštebāh mi-laghzad „acel obiect înghețat care este prins în mâinile tale alunecă din greșeală“ a fost tradus „acel obiect înghețat prins în mâinile tale ar aluneca fără ca tu să vrei“.

Verbul yax bastan înseamnă „a îngheța“, însă am ales să-l înlocuiesc cu un sinonim al său, „a încremeni“, având în vedere versul următor, în care este reliefată trecerea timpului:

Am încremenit aici

pe un stâlp îngust

pentru tine am scurs

timpul în râu.

De asemenea, au existat cazuri în care am adăugat diverși termeni, pentru a reda un ton similar celui impus de autoare: puk be xāne ke mi-resam (ad litt. „goală acasă că ajung”) a fost tradus „Ajung acasă – golită de conținut“. Sau, în cazul versului sang bar pišāni bargaštam (ad litt. „piatră pe frunte m-am întors“), având în vedere referirea făcută la xatm „înmormântare“ din versul precedent, am ales să traduc „m-am întors cu o piatră pecetluită-n frunte“.

Și termenii bi pedar „bastard“ și ’āriati „de împrumut“ au fost înlocuiți cu „orfan“ și „adoptat“.

În cazul expresiilor idiomatice, acestea au fost înlocuite cu expresii cu aceeași semnificație în limba română: expresia bar farq-e sarat „pe cărarea capului tău“ a fost echivalată cu expresia „în creștetul capului tău“, sau marāsem-e nām-gozāri „ceremonia denumirii“ a fost echivalată cu „botez“ în limba română.

Și utilizarea interjecțiilor sau a apelativelor este diferită în limba persană, așadar am recurs la interjecții specifice limbii române. În poezia Feriga, este utilizat doar apelativul barādar „frate“, însă am ales să traduc „O, frate“.

Un alt aspect referitor la dificultățile survenite pe parcursul traducerii poemelor Rosei Jamali este reprezentat de existența termenilor cu dublu sens: verbul zang zadan înseamnă atât „a suna“, cât și „a rugini“. De asemenea, sintagma dāyere-ye zangi poate avea sensul de „tamburină“ (instrument muzical – ad litt. „cerc de sunat“), cât și de „cerc ruginit“. Având în vedere contextul poeziei, în traducerea versurilor care conțin termenii menționați, am ales verbul „a suna“ și substantivul „tamburină“:

ceva sună…

de mi-ai împrumuta

o fărâmă din acea tamburină

nu voi mai găsi nicio scuză

am să mor!

Cuvântul nezām, împrumutat din limba arabă,are diverse sensuri în limba persană, printre care „ordine“, „stat“ sau „armată“. Am optat pentru cuvântul „stat“ în traducerea mea: „iar acest ținut părăsit/ este un stat care nu a mai fost locuit de mult“.  

Și păstrarea ritmului impus de poetă în textul original, uneori alert, alteori static, a prezentat dificultăți în traducerea poeziilor. De aceea, a trebuit să recurg la reîmpărțirea versurilor poemului, pentru a reda anumite trăiri acolo unde, doar prin traducerea în limba română a anumitor sintagme, ar fi fost imposibil de transmis acele senzații instantanee și unice evocate de autoare. Bunăoară, versurile

anāseri ğoz‘ be ğoz‘ ke be man vābaste-and

va az xun-e man rang mi-girand.

cu o variantă intermediară a traducerii

elemente care s-au prins bucată cu bucată de mine

și își iau culoarea din sângele meu.

au fost traduse în forma finală:

sunt elemente – prinse de mine – frântură cu frântură

capătă culoarea sângelui meu

În aceeași poezie, am ales să împart un fragment în versuri mai scurte, pentru a transmite acele intermitențe ale vieții care se reflectă în Celula ceasornicului:

Burān ast

Dar dur dast sangi sost mi-šavad

Tasviri az enğemād ke ru-ye šiše mānde ast

Poli ke inğā šekaste ast

Va sokut ke ru-ye navār-e felezi ğārist

Hame čiz qarār ast be noqteyi kur bianğāmad.

cu traducerea:

E viscolul

în depărtare o piatră

își pierde din puteri

Forma de chiciură

care a rămas pe fereastră

un pod care s-a sfărâmat în acest loc

și liniștea ce se revarsă

pe un pilon de metal

totul își va găsi sfârșitul

într-un punct mort.