prezentare și traducere din persană de Adela Chiru
Hushang Moradi Kermani s-a născut la 7 septembrie 1944, în provincia Kerman, în Sirch, un sătuc înverzit din inima deșertului iranian. Moradi Kermani și-a finalizat clasele primare la Sirch și a crescut alături de bunicii săi până la vârsta de unsprezece ani, căci mama îi murise, iar tatăl, care suferea de tulburări mintale, nu putea să aibă grijă de el. Moradi Kermani a fost pasionat de lectură de la o vârstă fragedă, iar unchiul său, care era învățător la școala din sat, a avut un rol deosebit în insuflarea acestei pasiuni, întrucât îi procura cele mai interesante cărți, la care ceilalți săteni nu aveau acces, încurajându-l, în felul acesta, pe tânărul Hushang să citească. Liceul l-a finalizat în Kerman, iar în timpul facultății s-a mutat la Teheran, unde a studiat în paralel la Facultatea de Arte Dramatice și Facultatea de Traducere în limba engleză. Și-a început activitatea de scriitor în anul 1960, debutând cu o satiră, Kuče-ye mā khošbakht-hā („Aleea noastră, a celor norocoși“), care avea să fie publicată într-o revistă literară Khuše, cu care colabora. Hushang Moradi Kermani este cunoscut ca autor de literatură pentru copii și pentru adolescenți. Unele dintre operele sale au fost ecranizate sub formă de filme artistice sau seriale și difuzate la televiziunea iraniană. În anul 1992, Moradi Kermani a primit diploma onorifică a Premiului Hans Christian Andersen, în anul 2000 a câștigat Premiul pentru cartea anului la Universitatea din San Francisco, iar în anul 2014 s-a aflat pe lista finaliștilor Premiului Hans Christian Andersen.
Într-un interviu, autorul relatează că povestea Pădurea a fost prima sa operă literară scrisă „la comandă“: „Trebuia scrisă o carte despre pace, dar mie mi s-a cerut să scriu o poveste despre război. La început, mi-a fost foarte greu să scriu la comandă, însă amintirea relatată de vărul meu despre un soldat în timpul războiului[1] a făcut ca povestea să ia forma aceasta.“
* * *
Pădurea
Lângă tranșeu, se afla un butoi cu apă. Din când în când, de la caneaua butoiului, picura apă. Pământul înfierbântat și uscat sorbea picăturile. Soarele ardea pe cer, iar căldura sa pârjolea câmpul. Tranșeul era în spatele primului dig. O rândunică apăru, se așeză pe butoi și începu să ciripească.
Se făceau douăzeci de zile de când nu mai fusese niciun atac. Soldații de ambele părți erau în așteptare; erau pregătiți ca, în orice moment, să înceapă asaltul. Era o tăcere amară și sumbră.
Soldatul privi rândunica și spuse: „Oaspetele meu de fiecare zi a venit.“ Își luă cana cu ceai, se așeză lângă butoi și-i spuse rândunicii: „Ce vești mai ai de acolo?“ Și arătă spre linia dușmanului. „Ești spionul lor? Sau al nostru?“, o întrebă pe rândunică.
Rândunica se așeză pe caneaua butoiului, își înclină capul și începu să bea apă.
Un soldat strigă din tranșeu: „E spionul ambelor tabere. Își bea apa aici și-și procură grăunțele de dincolo.“
„Ce bine de ea că nu înțelege ce este războiul“, răspunse soldatul.
— De unde știi că nu înțelege?
Rândunica își săltă capul și plecă în zbor. Soldatul o urmări cu privirea prin văzduh. Rândunica zbură și tot zbură, până când ochii lui o pierdură din vedere. Soldatul putea să zărească doar negura curmalilor din cealaltă parte. Se gândea că acum rândunica se așezase într-unul dintre curmalii inamicului și ciugulește dintr-o curmală coaptă.
Sergentul strigă cu un ton grav:
— Iar te-ai dus în pădure? De câte ori să-ți spun să nu te duci acolo? Ești în vizorul dușmanului!
Soldatul, ridicându-și cana cu ceai, spuse:
— Păi eu sunt omul pădurii. Îmi doresc să mor în pădure. Uite ce s-a mai îndesit pădurea! Crengile și frunzele copacilor s-au împletit atât de tare, încât nici nu se mai poate vedea cerul. Când eram mic, mergeam cu tata în pădure. Taică-meu era pădurar.
Un alt soldat spuse:
— Ce-ai pățit? Te-ai smintit? Dacă-ți pică un obuz în față, s-a zis cu tine! Tot du-te tu așa în pădure și plimbă-te!
Soldatul dădu la o parte câțiva bulgări din „Pădure“. Din pământul umezit, încolțiseră două frunze verzi și plăpânde. Picăturile de apă care curgeau din butoi udau planta tocmai răsărită.
Cu câteva zile în urmă, soldatul voise să-și spele fața și privirea îi căzu pe planta care încolțise acolo unde picura apa din butoi. Planta creștea pe zi ce trece. Soldatul le-o arătă camarazilor.
— Priviți, este o Pădure!
— Nu, frate, e o grădină, nu e pădure!
— Ghiciți ce este planta aceasta care a încolțit!
— Fasole!
— Orez!
— Linte!
— Grâu!
— Ovăz!
Fiecare spunea câte ceva.
— Cum de-o fi ajuns sămânța asta în deșert? În deșertul ăsta, nici măcar spinii n-au curaj să crească!
— Așa-i viața. Poate fi peste tot. La fel ca „prietenia și iubirea“, care încolțesc oriunde.
— Iar ai devenit poet! Citește și tu mai puțin!
— Poate că vrăbiuța a adus sămânța plantei de pe frontul inamicului…
— Orice ar fi, mai târziu numele ei va deveni „Pădure“.
După-amiezile, soldații veneau lângă tranșeu și se așezau în preajma plantei care răsărise, beau ceai, priveau planta și stăteau de vorbă.
Soldatul pădurii mergea în fiecare zi în pădure; trecea printre buruienile înalte și florile sălbatice, pe sub copaci și pe lângă arbuști. Își trecea mâna peste mușchiul mătăsos și reavăn de pe trunchiul copacilor. Asculta glasul păsărilor. Culegea un coș de smochine de pădure și se ducea la mama sa. Tatăl rămânea acolo, în cabina pădurarului, și avea grijă ca tăietorii de lemne să nu taie copacii. Pe atunci avea opt ani, iar acum are șaisprezece.
Soarele era la apus. Pe cer, plutea o fărâmă de nor. Lumina soarelui se ascunsese în spatele norului. Norul era roșu. Parcă luase foc.
*
În timpul nopții, soldații își părăsiră tranșeele. Coloane de bătrâni și tineri pedeștri se năpusteau asupra frontului inamic. De cealaltă parte, dușmanul trăgea cu rachete luminoase de semnalizare, care străpungeau întunericul și împânzeau câmpul cu lumini. Coloanele de soldați se împrăștiară pe câmp. În fața lor erau inamicii, iar deasupra lor, gloanțe și focuri de armă.
Zgomotele exploziilor produse de proiectilele de tun și de mine și rafalele de gloanțe se împleteau cu urletele, vuietele avioanelor și cu muzica plină de suspans a fanfarei, iar mirosul de praf de pușcă, țărână, sânge, carne și oase arse se ridica în aer.
Soldații noștri începeau să se retragă. Cei care nu aveau de gând să plece încă opuneau rezistență. Era în zorii zilei, iar câmpul începu să se lumineze. Zgomotul tunurilor și obuzelor nu se oprea nici măcar o clipă. Gloanțele secerau câmpul, mușcau din sol, iar soldații se prăvăleau în țărână și sânge.
Soldatul pădurii trecu pe lângă ei în timp ce se retrăgeau. Se uită și văzu butoiul de apă găurit de gloanțe, căzut într-o rână. Se îndreptă către Pădurea sa. Pădurea era ascunsă sub o movilă de pământ. Un obuz căzu și explodă la câțiva pași de soldat. Soldatul se culcă la pământ, dar o schijă de obuz i se înfipse în coapsă. Zbieră și căzu la pământ lângă Pădure, zvârcolindu-se de durere. Doi soldați îl prinseră de brațe, îl ridicară și-l luară cu ei.
*
Soldatul mergea în cârje prin curtea spitalului. Grădinarul spitalului uda plantele.
Tatăl și mama soldatului veniseră să-l ia acasă.
Rândunica zbură din cealaltă parte a câmpului, peste curmalii arși. Zbură pe deasupra câmpului răscolit și însângerat, pe deasupra tranșeelor distruse, pe deasupra bocancilor, hainelor și blindatelor de luptă abandonate, și se așeză pe butoiul găurit. Nici urmă de soldat sau vreo picătură de apă în butoi. Începu să ciripească. Privi către pământ și văzu Pădurea. Planta prinsese rădăcini până în adâncul pământului. Sorbise picăturile de apă rămase în butoi, iar acum devenise un fir de grâu cu un spic mititel. Își aplecase spicul pe movila de pământ; era singură și însetată. Adormise și avusese un coșmar despre război. Tremura de frică. Rândunica se duse și se așeză lângă spic, îl ciuguli și-l trezi. Nu mai era niciun război. Rândunica smulse o sămânță din spic și o mâncă. Vântul sufla. O adiere lină și răcoroasă. Pe cer erau nori, iar în nori, ploaie.
Pădurea însetată fremăta sub ploaie, dansa. Rândunica zbură de pe sârma ghimpată și se duse de cealaltă parte a graniței. Se așeză într-un curmal.
[1] Războiul dintre Iran și Irak (1980–1988).
