Lucian Ene și povestirea nudului

0
103

Ceea ce face fotograful de pe Dealurile Feleacului este mult mai mult decât fotografierea unor nuduri care se practică de la începuturile artei fotografice. Dacă pe atunci nudul era o fotografie ascunsă – care nu putea în niciun caz să fie prezentată publicului sub forma unei expoziții, fiind o lucrare de sertar, care avea să fie descoperită numai multe decenii mai târziu –, astăzi nudurile în fotografie nu mai reprezintă nicio surpriză. Surpriza însă este modul în care Lucian Ene vede nudurile.

Peter Sragher © foto Adorian Târlă
Peter Sragher © foto Adorian Târlă

Pe de o parte, ele nu sunt nuduri à la lettre, ci fiecare dintre femei poartă o mască, deci niciodată nu poate fi identificată, astfel că devine un arhetip, învăluit parțial în mister, pentru artist. Pe de altă parte, nudurile nu sunt doar o fotografie în sine, ci mai degrabă o întreagă poveste pe care artistul ne-o sugerează. Povestirea pe care fotograful nu o spune pe îndelete, ci ne provoacă s-o imaginăm privind mai cu atenție, nu fulgurant, în trecere, opera de artă. Astfel, creațiile sale ne îndeamnă, ne invită la meditație. Iar nici una dintre fotografii nu poartă un titlu, pentru a da și mai multă libertate amatorului de artă să gândească și să simtă destinul unei fotografii căreia el i-a dat drumul în lume.

Fiecare fotografie este pregătită cu minuție, ca și cum am avea de a face cu punerea la punct a nenumărate detalii a actului fotografic, iar scenariul propus este construit pas cu pas, amănunt cu amănunt, importante fiind nu numai elementele care sunt alese pentru a face parte din construcția finală, ci și peisajul, timpul, zi sau noapte, ca și locul în care sunt aplasate cu bună știință nudurile sale. Prin această scenografie cu totul aparte, sexualitatea devine numai o parte din oferta artistică a lui Lucian Ene, căci interesul admiratorului operei sale este în mare măsură povestea, și nu neapărat perfecțiunea descoperită de el în trupul femeii. Aceasta considerație este întărită și de filmul care poate fi văzut la intrarea în expoziție – care își găsește un loc de expunere aproape ideal la București în Victoriei Ballroom, Calea Victoriei nr. 21 la sfârșitul lunii februarie, începutul lunii martie – și care ne spune povestea pe care o poartă în suflet artistul pentru unele dintre nuduri, însuflețindu-le într-o inspirată filmare în alb-negru: le vedem evoluând, chiar cu torțe de foc, fugind, topind apoi figura în neclaritate, totul fiind doar mișcare și peisaj; ele continuă astfel povestea unora dintre fotografii, lăsându-ne, chiar și în această ipostază de film mut, alb-negru, mai degrabă să ghicim decât să știm. Căci nici aici, în film, Lucian Ene nu povestește totul până la sfârșit, ne lasă doar o fărâmă din istoria pe care noi trebuie s-o ducem mai departe în mintea noastră, făcându-ne părtași ai creației sale.

Nudul care își pictează masca având-o pe chip, propria mască în fața șevaletului, într-o încăpere goală, părăsită, aproape distrusă, fără fereastră, cu zugrăveala distrusă. Vezi nudul fixat în fotografie, dar parcă-l urmărești și mișcând pensula, luând din culoarea neagră și gri din tub și unduindu-și mâinile pentru a desăvârși masca. Unul dintre nuduri care – purtând masca din piele neagră, cusută cu o ață groasă albă în x – este ușor atârnată în ștreang, un ștreang incredibil de alb, pur, imaculat, ca și cum ar încerca ea singură să se spânzure. O va face sau o să slăbească oare ștreangul și-o să se cruțe pe ea și frageda ei tinerețe? La stânga ei se găsește marginea unei clădiri vechi, cu piatră rece, iar în spate pare, învăluită în neclaritate, să fie ruina unei alte clădiri? De la decăderea clădirii se va ajunge oare la căderea unei suflet în disperare și moarte sau totul este o aparență de efect?!? Sau, și aceasta este una dintre cele mai dramatice dintre lucrări, un nud care merge agale pe o cale ferată, se vede din depărtare, pe marginea unui câmp de cereale sau într-o savană cu iarbă gigantică, iar în urma ei, cu o putere pe care n-o poți bănui, traversele de lemn se ridică, ca și când ar o putere magică, de vrăjitoare malefică le-ar suspenda pe aer, distrugând linia ferată. Puterea pare a fi în mantia neagră care îi acoperă spatele, sub privirea dealurilor liniștite, netulburate, frumoase dindărătul ei. O singură fotografie este ca un fel de amenințare a nudului său, căci vedem în spatele acesteia un planor apropiindu-se periculos de femeia protejată doar de o mască. Nici aici însă amenințarea nu este fatală, căci fotograful ne face să înțelegem că mâinile care le îndreaptă în semn de apărare nudul către planor o s-o ferească cu siguranță de fatalitatea unui impact.

Afiș. expoziție Persona de Lucian Ene
Afiș. Expoziție ”Persona” de Lucian Ene – Victoriei Ballroom – București – februarie-început martie 2020

Fiecare dintre fotografii poartă în ea o poveste, o poveste pe care fiecare dintre noi poate s-o înțeleagă și s-o continue – pentru că nu este spusă pe îndelete, ci abia sugerată – pe potriva sensibilității, experiențelor și imaginației sale.

Interesant este că Lucian Ene reușește prin această mască aplicată nudurilor sale  – expuse în expoziție la dimensiuni apreciabile – să creeze un echilibru și o distanțare față de nuduri care este menită meditației, menită jocului minții care dorește să descifreze totul dincolo de goliciunea pielii care devine abia un pretext în creația sa.

Pentru el, povest(ir)ea este totul.

Lasă un răspuns