…Ca să schimbăm acum, întâia oară, Lama-n condei și vena-n călimară…

and |aprilie 23, 2018|Despre vin, Nr. 30, Revista de Traduceri Literare

Am tradus L’âme du vin acum patru luni. Dar mi se pare că s-au scurs de atunci patru ani.

Alexandru M. Călin

Alexandru M. Călin

Recitesc textul și mi se pare diferit. Îl găsesc, azi, nepermis de apolinic pentru tema atât de dionisiacă pe care și-o asumă.

E prea multă sobrietate în versul lui Baudelaire; și prea puțină ebrietate. Alexandrinul său curge sever și egal, întorcând spatele și delirului bacantic, și zăltării goliardice.

Bacchus-ul baudelairian e un duh domesticit pe de-a-ntregul. (Nu degeaba ni se adresează, cuminte, dintr-o sticlă). Fortificatoare, afrodiziacă și sociabilă, conduita lui nu iese din sfera benignității. Nimic din ditirambul pe care i-l închină poetul Florilor răului nu flirtează, măcar, cu tragicul.

Baudelaire nu ignoră, altminteri, demonii vinului. Dar nu condescinde să le devină instanță mediumnică: vinul său este doar simbolizat, nu și metabolizat. Glasul poetic glorifică licoarea, dar din aerul expirat lipsesc vaporii etilici. „Cântecul de lumină și de fraternitate” al baudelairienei âme du vin se înalță spre noi nu din gâtul unui om, ci, vai, al unei sticle!

Un duh al vinului rămâne, însă, o entitate prezumtivă, biată ficțiune personificatoare, câtă vreme el nu este încarnat de o persoană, care să-i dea trup și glas, lăsându-și corpul locuit de vin și eul înlocuit de duhul său.

Desigur, nu i-am văzut textului toate aceste neajunsuri, atunci când l-am tradus pentru simpozionul bahic organizat în decembrie de FITRALIT.

Nu i le-aș fi văzut, poate, niciodată, dacă nu l-aș fi întâlnit, la acel simpozion, pe Esenin.

(Citiți „Esenina”, de vreme ce cunosc poemul la care mă voi referi numai grație traducerii, inspirate, a Justinei Bandol).

Am recunoscut pe dată, în împleticeala versului esenian, umbletul inconfundabil al nefericirii care se întoarce acasă pe două picioare, dar pe trei cărări: Esenin, spre deosebire de Baudelaire, nu vorbește despre licoare. Licoarea este cea care vorbește, amestecată cu umorile lui, despre el. Preschimbat prin sorbire în sânge – de poet! – vinul revelează, euharistic, un zeu. Pe cel al tragediei.

Epifania eseniană din acea zi mi-a dezvăluit, sub chipul îmbujorat al unei divinități aparent benigne, pe teribilul complice al celor mai strălucitoare autodistrugeri.

Am resimțit dureros natura sa volatilă, adicția nimicitoare cu care înrobește, sevrajul cumplit cu care torturează când dispare. Am resimțit mahmureala, persistentă și insuportabilă, cu care trebuie plătită orice clipă de fericire îmbătătoare, bătăile de cap care succed negreșit bătăilor prea intense de inimă.

Amețit de mișcările unei planete „ea însăși beată”, am înțeles de ce magnitudinea măsoară intensitatea luminii stelare, dar și pe cea cutremurelor, a astrelor și a dezastrelor deopotrivă – de parcă frumusețea irespirabilă și catastrofa ar intra în viețile noastre – după cum și intră adeseori – ținându-se siamez de mâini.

Am resimțit disperarea copleșitoare a despărțirii din ultimul poem esenian, La revedere, prietene, la revedere, un adio cumplit de auzit, dar poate și mai cumplit de spus; până într-atâta, că poetul însuși nu l-a putut spune altfel decât scriindu-l cu sângele său, înainte să-și pună capăt zilelor.

Pe toate acestea le-am resimțit, nu atât în momentul, cât în urma întâlnirii mele eseniene. O coardă tragică, pe care uitasem demult că o am, a intrat, datorită ei, în rezonanță. În sunetul acestei coarde, am înțeles pe deplin neajunsurile poemului baudelairian; dar și cât de bine ar fi ca duhurile captive în sticle să rămână, pentru liniștea noastră, acolo.

L’Âme du vinDuhul vinului
Un soir, l’âme du vin chantait dans les bouteilles :
« Homme, vers toi je pousse, ô cher déshérité,
Sous ma prison de verre et mes cires vermeilles,
Un chant plein de lumière et de fraternité !

Je sais combien il faut, sur la colline en flamme,
De peine, de sueur et de soleil cuisant
Pour engendrer ma vie et pour me donner l’âme ;
Mais je ne serai point ingrat ni malfaisant,

Car j’éprouve une joie immense quand je tombe
Dans le gosier d’un homme usé par ses travaux,
Et sa chaude poitrine est une douce tombe
Où je me plais bien mieux que dans mes froids caveaux.

Entends-tu retentir les refrains des dimanches
Et l’espoir qui gazouille en mon sein palpitant ?
Les coudes sur la table et retroussant tes manches,
Tu me glorifieras et tu seras content ;

J’allumerai les yeux de ta femme ravie ;
À ton fils je rendrai sa force et ses couleurs
Et serai pour ce frêle athlète de la vie
L’huile qui raffermit les muscles des lutteurs.

En toi je tomberai, végétale ambroisie,
Grain précieux jeté par l’éternel Semeur,
Pour que de notre amour naisse la poésie
Qui jaillira vers Dieu comme une rare fleur ! »
Captiv în sticle, duhul din vin cânta-ntr-o seară:
„Biet om, dezmoștenit drag! În cinstea ta voi scoate
Din beciul meu de sticlă pecetluit cu ceară
Un cântec de lumină și de fraternitate.

Știu bine, sus pe dealuri, ce greu înduri zăduful,
Și truda, și sudoarea, sub soarele turbat
Ca să mă-aduci la viață și să îmi dărui duhul,
Dar nu voi fi cu tine nici rău, și nici ingrat.

Căci simt o bucurie imensă când scobor
Gâtlejele de oameni sleiți de-atâta muncă
Și-n pieptul lor fierbine mi-e mult mai drag să mor
Decât îmi e zăcutul în recea mea speluncă.

Ori n-auzi cum refrenul duminicilor bate,
Cum freamătul speranței zvonește-n sânul meu?
Cu mâinile pe masă, cu mâneci suflecate
Găsește-ți fericirea, slăvindu-mă ca zeu!

Voi reaprinde-n ochii femeii tale torța
Și în copilul vostru culorile vigorii
Voi fi pentru-acest firav atlet al vieții forța
Uleiului cu care-și ung trupul luptătorii.

Voi pogorî în tine, ambrozie din via
Ce Săditorul veșnic a pus-o să răsară,
Ca din iubirea noastră să nască Poezia
Ce va țâșni spre Domnul precum o floare rară!”

Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.