„Scrisul se consumă întotdeauna în clipe împrumutate de altundeva”

and |Interviu, Nr. 33-34 iulie-august 2018, Revista de Traduceri Literare

Tamás Mihók în dialog cu Balázs Mohácsi

TAMÁS MIHÓK: Se știe că prima carte joacă mereu un rol important în evoluția și dinamica scriiturii unui poet, chiar și numai dacă ne gândim la frecvența cu care ulterior i se pomenește titlul. Volumul tău de debut, intitulat hungária út, hazafelé (calea hungária, în drum spre casă), a fost lansat recent, la Festivalul Internațional de Carte de la Budapesta, înscriindu-și autorul în careul de ași al tinerilor poeți maghiari de azi. Care crezi că sunt aspectele cărora un debutant ar trebui să le acorde mai multă atenție?

BALÁZS MOHÁCSI: După criterii contemporane, debutul meu se consideră a fi unul întârziat. Departe de mine să fac pe interesantul sau să mă așez în glorioasa lumină a nonconformiștilor. Pentru mine, așa a fost normal și comod. Pe la cincisprezece-șaisprezece ani, am început să-mi iau scrisul (și, în paralel, cititul) mai în serios, dar primele poeme le-am publicat de-abia la douăzeci și unu, iar anul acesta am împlinit douăzeci și opt. În ultima vreme, au debutat foarte mulți autori pe la douăzeci și un pic – eu am ales să mai aștept câțiva ani.

Poate că ar trebui să pomenesc și faptul că mulți aleg să se arate în premieră în reviste nu neapărat populare, optând în continuare pentru o editură pe măsură, în speranța că vor evolua ulterior. Eu însă mi-am dorit, încă de la început, să joc în liga superioară. Am ales să-mi trimit spre publicare primele poeme la Jelenkor, una dintre cele mai bune și mai longevive reviste maghiare – sigur că a fost și-un gest la îndemână, redacția acesteia aflându-se în orașul meu natal, Pécs. (Pentru a nu se înțelege greșit: asta se întâmpla cu mult înainte de a mă angaja la revistă.) Căutarea editurii potrivite s-a desfășurat asemănător: prima dată, am încercat la Magvető, apoi mi-a surâs colecția Cercului Literar „József Attila” – aceasta lăudându-se cu un trecut admirabil (din cauze materiale și administrative însă, intenția nu mi s-a concretizat, din păcate) – ca, în cele din urmă, printr-o turnură favorabilă, cartea să vadă lumina tiparului sub egida Editurii Jelenkor (care, cu toate că istoria o leagă de revista omonimă, funcționează ca o unitate instituțională separată). Astfel că pot afirma faptul că Jelenkor m-a debutat de două ori – atât publicistic, cât și editorial.

Dacă e pilduitor în vreun sens exemplul meu, atunci răbdarea și așteptarea momentului oportun i-ar fi atuurile. Bineînțeles că a existat și o perioadă anevoioasă, începând cu momentul când am lăsat manuscrisul din mână și până la intrarea lui la tipar. Atunci mi-a fost poate cel mai greu să-mi păstrez răbdarea, și tocmai în acești aproape doi ani s-au născut textele care au împrumutat ansamblului cele mai marcante trăsături – a meritat deci să aștept.

TAMÁS MIHÓK: Din punct de vedere lingvistic, te poți considera autorul unui volum ingenios și, pe alocuri, experimental. Ce așteptări ai de la această apariție editorială? Prin extensie, la ce ecouri poate spera în Ungaria un tânăr poet contemporan? Ce preferințe și ce limite vădește piața maghiară de cititori?

BALÁZS MOHÁCSI: O întrebare dificilă. Scena literară maghiară – precum cam tot ce mișcă pe la noi – are un singur nucleu, Budapesta. Eu, în schimb, trăiesc într-un oraș (relativ mare) de provincie, referințele acestui mod de viață se regăsesc și-n poeme. Până-n prezent, judecând după criticile și feedbackurile pe care le-am primit, observ că părerile sunt destul de împărțite: concitadinii mei pun accent mai degrabă pe caracterul local al discursului, pe când, în fața celorlalți, această trăsătură trece total neobservată (abordarea lor e, poate, asemănătoare cu a mea, citind poemul Üllői úti fák [Copacii de pe calea Üllői] de Dezső Kosztolányi), ei focalizând mai cu seamă pe aspecte ce țin de poetică. Nu că n-aș fi bănuit eventualitatea acestei probleme, îmi făceam griji inclusiv că volumul meu, din cauza timbrului preponderent local, va căpăta note peiorative de provincialism – din fericire, acuza asta a rămas doar în capul meu… deocamdată.

De altfel, în privința celor trei-patru texte care constituie receptarea de până acum a cărții și totodată a celor câteva cronici în curs de scriere de care am cunoștință, n-am motive să mă plâng. Din fericire, m-au onorat reviste și critici literari de seamă. Luând în considerare cantitatea și calitatea atenției primite, aș spune că aceasta se situează deasupra mediei, nu toți debutanții sunt urmăriți îndeaproape – dar cred că aici joacă un rol important și ceea ce am prezentat mai sus: nu sunt un debutant propriu-zis.

Trecând la caracterul experimental al volumului: cititorul maghiar de rând nu caută acest tip de poezie avangardistă pe care îl exersez eu (în volum). Acest fenomen are nenumărate cauze, nu aș dori să intru acum în detalii, mai ales că pe unele le voi atinge în cele ce urmează. În orice caz, îmi pare destul de bizar că volumul meu nu va avea un succes de proporții.

TAMÁS MIHÓK: Balázs, tu ești un critic literar extrem de activ și scrupulos. În opinia ta, care e rostul criticii literare într-o lume guvernată de tehnologie și, în speță, de rețele de socializare. Se practică în Ungaria critica de întâmpinare?

BALÁZS MOHÁCSI: În ultimul timp, scriu cronici sub forma unor texte mai elaborate, analitice, semănând mai degrabă cu niște studii. Acestea apar în reviste cu tiraje „print”, motiv pentru care există un oarecare decalaj de timp între cele două apariții, a cărții și a recenziei. Nu-mi fac iluzii, cronicile mele prea puțin vor influența opinia maselor de cititori în privința titlurilor nou-apărute pe piață. Mă gândesc la aceste texte ca la articolele unui compendiu anticipativ vizând istoria poeziei maghiare contemporane (proza o am în vedere mult mai rar) – chiar dacă nu voi fi eu cel care să elaboreze această lucrare amplă de istorie literară, așa cum eu însumi reușesc să dezvolt unele scrieri a căror exigență depășește felul cum au fost ele valorificate la timpul lor.

Dincolo de asta, scriu și texte mai restrânse, destinate mediului online, recenzii de șase-șapte mii de caractere, considerate totuși extinse pentru o atare suprafață. În acestea, într-adevăr, pun mare accent pe judecățile evaluative. Iar dacă potrivirea în timp e bună – ceea ce depinde mai ales de redactor –, această practică permite reacțiile rapide.

TAMÁS MIHÓK: Dacă nu greșesc, domeniul tău de cercetare doctorală îl constituie avangarda literară. Cât de bine a fost reprezentată literatura maghiară în cercurile avangardiste din prima jumătate a secolului trecut? În continuare, m-ar interesa în ce constă moștenirea acestor tendințe în contextul literaturii din Ungaria de după căderea Cortinei de Fier. Ce traiectorie și-a asumat procesul de înnoire a limbajului poetic la voi și sub ce formă i se pot resimți efectele în lirica maghiară a zilelor noastre?

BALÁZS MOHÁCSI: Teza mea de doctorat are ca temă opera poetică a lui Lajos Kassák, cel mai important reprezentant al avangardei maghiare; cine îi cunoaște scrierile probabil că va vedea și prin prisma poeziei mele câte lucruri am învățat, împrumutat și chiar – de ce nu – „furat” de la el. Pentru a ajunge însă la ipotezele formulate acolo, am trecut prin întrebări similare cu cele puse de tine. Discursul istoriei literare maghiare conferă o poziție centrală generațiilor din jurul grandioasei reviste moderniste Nyugat, iar, în această poveste, chiar și-n cel mai bun caz, Kassák nu e decât un personaj secundar. Nicidecum principal, cu toate că în vremea lui – ne referim mai ales la anii 1910 și 1920 – el a fost singurul care a ținut pasul cu noile curente manifestate pe plan internațional. De exemplu, nutrea o legătură strânsă cu cercurile editoriale ale revistelor Der Sturm, Die Aktion și Zenith, prin László Moholy-Nagy, cu adepții Bauhausului, iar, în timpul emigrației sale vieneze (între 1919 și 1926), am putea spune chiar că revista sa, intitulată MA, a devenit parte organică a rețelei de funcționare și propagare a ceea ce numim astăzi artă avangardistă europeană.

Prin urmare, Kassák este considerat un personaj secundar, discursului despre modernitatea literară maghiară fiindu-i fixat ca punct de pornire poezia postsimbolistă, Sezession, a lui Endre Ady. Chiar și în pofida numeroaselor studii despre opera sa (multe fiind mai ales cele ce reflectează asupra unor etape de creație considerate mai importante). Numai că, pentru a-l integra pe Kassák cu adevărat în canonul literar, ar trebui regândită întreaga chestiune. Până acum – din câte știu – doar Imre Bori a formulat această sugestie, considerând că modernitatea literară maghiară începe din 1915, an în care Kassák a fondat revista A Tett – sistemul lui regăsindu-l pe Ady, împreună cu revista Nyugat, la capitolul precursorilor. Dar să nu neglijăm nici faptul că vorbim despre un istoric literar din Voivodina, despre cineva dintr-un mediu cultural foarte diferit (nu mă refer doar la abordarea canonului din perspectiva minoritarului, ci și la asimilarea mult mai consistentă în Iugoslavia a realizărilor avangardei) – mai ales că i-a fost mai ușor să facă această recomandare subiectivă de la o atare distanță geografică.

Există și opinii potrivit cărora impactul lui Kassák asupra literaturii maghiare e nesemnificativ și, mai degrabă, invizibil – asemeni unui râu subteran. Și nu e de mirare: dacă pe István Vas și Zoltán Zelk îi așezăm fără drept de apel în rândul celei de-a treia generații de la Nyugat, fără să amintim de debutul lor la revista Munka a lui Kassák; dacă lui Attila József îi scormonim doar obiectivitatea, dar imaginile sale de inspirație avangardistă abia de le amintim în treacăt; dacă, în cazul lui Ágnes Nemes Nagy, nu luăm în seamă impactul ideatic al întâlnirii sale cu bătrânul Kassák; dacă privim marile epopei avangardiste ale lui Ferenc Juhász doar ca pe niște enclave, uitând, de asemenea, de suprarealismul popular al lui Sándor Csoóri (etc. etc.) – atunci e normal ca avangarda maghiară, în frunte cu Kassák, să nu fi avut niciun impact… (Iar dacă aceasta este realitatea cu privire la ce spune istoria literară, îți poți imagina cam cum e predată avangarda la școală – și cred că astfel ți-am răspuns și la întrebarea cu orizontul de așteptări al cititorului maghiar de rând.)

Ca fapt divers, cred că există, în ultima vreme, și un fel de renaștere a imaginii lui Kassák în rândul tinerilor. La acest rezultat a contribuit, desigur, inclusiv șirul de evenimente interesante vizând opera acestuia, susținute în 2017 cu ocazia aniversării a 130 de ani de la nașterea poetului și la 50 de ani de la moartea sa. Totodată, nu îi fac un serviciu nici ponegririle venite din partea „presei” afiliate guvernului actual, având ca țintă orientarea marxistă a poetului și colaborarea sa, în 1919, cu Republica Sovietelor (cenzura afișe de propagandă… ceea ce nu e tocmai apogeul terorii roșii). Merită consemnat și faptul că, deși marxist, atât în era Mátyás Rákosi, cât și în cea a lui János Kádár avea texte interzise și interdicție de a părăsi țara la granița de vest. N-a fost sprijinit, ci, mai degrabă, tolerat.

TAMÁS MIHÓK: În opinia mea, față de poezia română a secolului curent, mare parte a liricii maghiare contemporane ni se înfățișează în registre mai… prudente. Lirismul său (numai dacă ne gândim, de pildă, la autori precum Tamás Jónás, Péter Závada, András Bajtai sau Dénes Krusovszky) rar lasă loc de afirmare limbajului tranzitiv, cotidian. Ce particularități ale poeziei maghiare contemporane crezi că rezonează mai lesne cu tinerii cititori?

BALÁZS MOHÁCSI: Interesant că spui asta, deoarece, la noi, începând cu György Petri (adică de prin anii ’70) și până în zilele noastre, pentru cea mai marcantă tendință poetică există conceptul de „élőbeszédszerűség” (oralitate), iar pe cei amintiți de tine i-aș încadra tocmai aici. Definiția aproximativă a acestui termen ar fi: o vagă stilizare poetică a unui presupus limbaj cotidian. Versul liber și contrastul cu idealurile poetice clasice – cum e forma fixă sau rima, elemente de bază ale canonului secolului XX – mie, personal, îmi par extrem de depoetizante. Nu să-ți contest observația vreau, ci pur și simplu m-am dumirit: cât de relativă poate fi și chestia asta.

TAMÁS MIHÓK: Cu opera căror scriitori maghiari ți-ai asocia fără rețineri poezia, respectiv ce autori au lăsat urme în imaginarul tău poetic?

BALÁZS MOHÁCSI: În lumina celor spuse înainte, poate că n-ar trebui să mă repet, dar: Kassák. Pe urmă, Róbert Reiter, Ödön Palasovszky, Károly Tamkó Sirató – dacă ne raportăm la avangarda istorică. Dintre contemporani, trebuie să îi menționez mai ales pe cei din gruparea Telep,[1] bunăoară pe Dénes Krusovszky, Márió Z. Nemes, Kornélia Deres și Tamás Ijjas, dar n-aș vrea să-l omit nici pe Márton Simon. Pe la optsprezece ani, cu ajutorul volumelor de debut ale acestora începeam să tatonez poezia contemporană. Pe István Kemény și Ferenc Szijj – figurile paterne ale celor de la Telep – i-am citit ulterior dinspre ei, deci retrospectiv. În cu totul și cu totul alți parametri pot spune că sunt în relații bune cu Renátó Fehér, Kamilla Vida și Anna Zilahi, cu care deseori ne lansăm în tot felul de dezbateri, având ca obiect propriile noastre texte.

Am de gând, așa, pentru mine, să trasez și un canon poetic de Pécs prin excelență – cei mai importanți autori de aici sunt Győző Csorba și László Bertók, lista nefiind completă fără Béla Meliorisz și György Pálinkás – preferații mei. Și, mai nou, făcând cercetări atât în zona poeților cu influențe avangardiste, cât și a celor de peste granițele țării, mi-am dat seama că mă simt tot mai atașat de poezia lui Pál Böndör, Katalin Ladik, respectiv Ottó Tolnai. Sau de cea a lui Géza Szőcs – în ciuda poziționării sale politice de după schimbarea de regim.

TAMÁS MIHÓK: Ca redactor al platformei de literatură universală Versum, te ocupi și cu traduceri literare, ba chiar tu însuți ești un traducător neobosit. După ce criterii îți alegi autorii din a căror operă tălmăcești? Dar pe cei cărora le dai undă verde pe site?

BALÁZS MOHÁCSI: Ce bine ar fi să pot răspunde, precum întrebării anterioare, cu aceeași derută determinată de belșugul de opțiuni. Din păcate, în traducerile maghiare de poezie există hiatusuri acoperind decenii întregi (ultima dată când în Ungaria publicarea de poezie universală s-a manifestat într-un ritm, pot spune, moderat a fost înainte de schimbarea de regim). Mare noroc că nu vorbesc decât engleză și germană, astfel doar lipsurile survenite în aceste două zone lingvistice mă frustrează cu adevărat, despre problemele similare ale celorlalte aud numai când îmi povestesc alții. Din toate acestea rezultă faptul că, momentan, zonele mele de interes sunt delimitate de cunoștințele mele de limbi străine – la care se adaugă compania colegilor traducători, în speță curiozitățile acestora.

M-am repezit plin de însuflețire mai ales în direcția poeziei americane, aici se arată golurile cele mai mari și mai incitante, însă nu mi-am dat seama la ce mă-nham – de la distanța de la care încercam marea cu degetul, ele par covârșitoare. Momentan, traducem (câțiva apropiați ai platformei Versum) din Donald Hall, recent decedat. Iar înainte, am tălmăcit poeme de John Ashbery, W. S. Merwin și George Oppen. Se conturează o tendință: achitarea unei datorii prin traducerea contemporanilor – clasici ai secolului XX, din care, până acum, publicul maghiar avea la dispoziție, în cel mai bun caz, un mănunchi de texte. Cealaltă tendință rezidă în (re)prezentarea liricii contemporane, consecința traducerilor mele din Claudia Rankine, Dean Young, Ben Lerner, Saeed Jones, Patricia Lockwood și Morgan Parker. În viitorul apropiat însă, aș dori să aprofundez și poezia australiană – în Ungaria e complet necunoscută. Și, în tot acest timp, încerc să nu exagerez, ponderea anglofonă e, oricum, imensă pe Versum. Tocmai de aceea primesc cu bucurie – și voi da scroll doar în materialul ultimelor săptămâni – traduceri din literaturi precum româna, ucraineana, argentiniana sau braziliana.

TAMÁS MIHÓK: Nu în ultimul rând, spune-ne, te rog, cum arată o zi obișnuită din viața poetului Balázs Mohácsi?

BALÁZS MOHÁCSI: Întrebarea ta vine într-un moment nepotrivit, fiindcă de săptămâni întregi stau retras în coconul meu, lucrând la teza de doctorat, fără să mai fac diferența între zilele de muncă și weekend. M-am obișnuit cu trezitul dis-de-dimineață, nu doar pentru că e mai răcoare, dar și mintea mi-e mai limpede, iar rețelele de socializare, în caz fericit, nu au cu ce să-mi distragă atenția. Dacă însuflețirea creatoare mă ține, abia pe la prânz ajung să deschid facebookul și cutia poștală.

De altfel, zilele mele nu respectă vreun plan prestabilit. Sarcinile redacționale care-mi revin la Versum și la Jelenkor, cronicile, studiile literare, traducerile, poemele – și, alături de acestea, lectura, serialele și filmele, lansările de carte și celelalte evenimente culturale la care aleg să particip, dezbaterile și ieșirile în oraș cu prietenii – toate acestea nu pot fi îndesate într-o singură zi. Le ordonez însă spontan, în funcție de priorități. Lucrez mai mult de acasă, iar redacția revistei Jelenkor o vizitez cam o dată sau de două ori pe săptămână. Scrisul nu este condiționat de spațiu și timp, în plus el nu cere să urmezi un ritual anume. Se consumă întotdeauna în momente împrumutate de altundeva – de aici rezultă și că întrerup orice de dragul lui, asta e tot ce contează.

 

 

Rekedten

 

száll föl a szomorúság,

úgyhogy megpróbálom kivenni a számból,

mert ez olyan város, amin nem beszélhetek hozzád,

hiszen nem értenéd

a só,

a villám

szavát.

a kátrányt is hiába dalolom neked,

te csak néha nyalsz bele,

és akkor én mit csináljak.

hirtelen jut eszembe, te talán nem is tudod,

a többes szám olyan olló, ami kinyílik,

ha becsukódik a szem.

ha te ezt nem tudod, miért is beszélnék hozzád

a tisztaság nyelvén?

erre gondolok, és végleg beszorul a számba.

egymást álmainkban elkerüljük.

 

 

 

Răgușită

 

se-nalță tristețea,

încerc deci să o scot din gură,

fiindcă acesta e un oraș în care nu pot vorbi cu tine,

căci n-ai înțelege

vorbele sării

vorbele

fulgerului.

iar gudronul tot degeaba ți-l fredonez,

guști din el mult prea rar,

iar eu n-am ce face.

mi-amintesc subit, poate tu nici nu știi,

că pluralul e-o foarfecă ce se deschide

atunci când ochii se închid.

și dacă tu nu știi asta, eu de ce ți-aș mai vorbi

în limba purității?

gândesc, și mi se înțepenește definitiv în gură

ne ocolim în visele noastre.

belső város

 

geometrikus táj, a kubusok

között egy-egy gúla és félgömb.

próbálom birtokolni, utcáról

utcára követem a fényt,

mint akit hajt a sötét.

a város gőzölgő bélrendszer,

felemészt ez a nagyszerű

labirintus. vándornak neveznek,

akik nem tudják, hogy bútora

vagyok. meghitt törzsvendég,

mint egy lepukkant kocsma

piszoárjában az ammóniaszag.

 

életben maradni legalább

tárgyként, ez a hasznos cél.

szeressen talán mint látványosságot

meg. érzéseket és tekinteteket

csalok magamhoz, szentjánosbogarak

és szembogarak árnyékolják

hajlataim. ha végre termőre fordulok,

szüretelnek és aratnak, testemet

kifosztják végleg. majd tartalom

nélküli vázként bizonyítom létezésem,

mint egy ház, amit kibontottak

a műemlékvédett homlokzat mögül.

a város boldog, mert azt hitte eddig,

hogy meddő. most magában hord,

mint egy abortusz emlékét

és elvisel, mert fél tőlem.

és én magamban hordom, mert

benne otthonra találtam,

forgástengelyre, mely mentén

többé nem szédülhetek el.

urbe interioară

 

peisaj geometric, între cuburi

câte-o piramidă sau emisferă.

încerc să-l posed, urmăresc

lumina de pe-o stradă pe alta,

parcă mă călăuzește întunericul.

urbea e-un sistem digestiv fumegând,

mă digeră-acest strașnic

labirint. pribeag mă numesc

cei ce nu știu că-i sunt

móbilă. client fidel,

precum mirosul de amoniac

din pisoarul unei cârciumi de mahala.

 

să rămân în viață măcar

ca obiect, iată un scop util.

să mă-ndrăgească, poate,

ca pe ceva spectaculos. atrag

sentimente și priviri, licurici

și pupile îmi umbresc orizonturile.

când, în sfârșit, voi deveni roditor,

mă vor secera, mă vor recolta,

trupu-mi vor despuia. apoi,

îmi voi dovedi existența de carcasă goală

ca o casă pe care au demolat-o din spatele

fațadei sale ocrotite de patrimoniu.

urbea-i fericită, căci până mai ieri

se credea stearpă. mă poartă acum

în ea ca pe amintirea unui avort,

și mă tolerează pentru că se teme de mine.

iar eu o port în mine, căci

ea îmi este cămin,

axă de rotație, în jurul căreia

nu voi mai putea ameți.

 

Balázs Mohácsi (n. 1990), poet, critic și traducător, redactor al platformelor literare Versum și Jelenkor Online, membru al Cercului Literar „József Attila”, doctorand al Școlii Doctorale de Studii Filologice a Universității din Pécs (PTE). Volumul său de debut se intitulează hungária út, hazafelé [calea hungária, în drum spre casă]. Trăiește în Pécs.


[1] Omologii de vârstă ai douămiiștilor din literatura română (n. T. M.).
Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.