Richard Flanagan, Vrerea

0
23
  1. Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?

Faptul că Flanagan e un scriitor atât de important vorbește de la sine. Spre norocul meu, acesta e cel de-al 5-lea roman al lui pe care-l traduc.

  1. Pe o scară de la 1 la 10, ce grad de dificultate credeți ca are textul de față?

 8.

  1. Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii? (puteți oferi câteva exemple concrete sau, la o adică, puteți răspunde că textul nu a prezentat niciun fel de dificultăți.)

Doar australianismele care încă nu și-au găsit locul în dicționare.

Traducere și prezentare de Petru Iamandi
Traducere și prezentare de Petru Iamandi

Richard Flanagan (n.1961) este cel mai de seamă scriitor australian al momentului, romanele lui, mult-premiate, apărând în nu mai puțin de 42 de țări, inclusiv România – Cartea cu pești a lui Gould. Un roman în doisprezece pești (2001), Teroristul necunoscut (2006), Moartea unei călăuze pe râu (1994), Să bați din palme cu o singură mână (1997), O cale-ngustă spre nordul îndepărtat (2013), Persoana întâi (2017). Flanagan este și jurnalist, scenarist și regizor de film, în 1998 fiind nominalizat, în cadrul Festivalului de film de la Berlin, la premiul Ursul de Aur pentru ecranizarea romanului Să bați din palme cu o singură mână. Romanul Wanting (2008) pornește de la un episod din cariera de jurnalist a lui Charles Dickens: în 1854 Lady Jane Franklin, văduva exploratorului Sir John Franklin, l-a rugat pe Dickens să atace un articol despre dispariția soțului ei printre ghețurile Arcticii, în care autorul dădea de înțeles că Franklin și însoțitorii lui ar fi recurs la canibalism ca să supraviețuiască. Indignat de acest afront inimaginabil adus unuia dintre eroii Imperiului Britanic, Dickens a scris poate cel mai deplasat articol al său, o pledoarie aproape rasistă în favoarea omului alb care, civilizat fiind, este incapabil, atât fizic cât și moral, să se coboare la nivelul unor „sălbatici”. Sir John Franklin a fost și guvernator al Tasmaniei (Van Diemen’s Land) în anii 1837-1843, un motiv în plus pentru Richard Flanagan, tasmanian prin naștere, să se folosească de întâlnirea dintre Dickens și Lady Jane, și de consecințele ei, ca să ofere un tablou credibil al istoriei brutale a unei părți din Australia și să analizeze un moment de cotitură în viața emoțională a marelui romancier.

Fragment din romanul VREREA (titlu provizoriu) de Richard Flanagan, în curs de apariție la Editura Litera, București

DIN PĂCATE, acum se vorbea că-și mai pierduse din suflu. Lordul Macaulay îi spusese că ultimul lui roman era aproape o pledoarie, insipidă, pentru socialism, cu o intrigă neverosimilă, stricată și de stilul pamfletar, ieftin. Lady Jane Franklin nu-l citise, preferând clasicii ca să-și omoare timpul. Acest autor nu era nici pe departe nemuritor, precum Thackeray.

Ridicând ochii spre el, în timp ce lua ceainicul și se apleca în față, femeia văzu un omuleț ce părea mai uzat decât vârsta lui mijlocie. Chiar dacă purta și acum părul lung, ca orice dandy, părul i se rărea și încărunțea, încadrând o față suptă, brăzdată de cute. Probabil că întrebarea care i se potrivea nu era dacă operele îi vor supraviețui ci dacă el le va supraviețui destul. Dar, cât încă mai trăia, era cel mai cunoscut scriitor din țară. Cât trăia, opiniile lui puteau schimba guverne. Și cât mai respira, era cel mai bun aliat pe care spera să și-l facă.

— Mai doriți ceai?

Omulețul acceptă cu un zâmbet. Lady Jane ignoră degetele boante care îi întindeau farfurioara și ceașca – mai degrabă de muncitor decât de romancier – la fel cum ignoră îmbrăcămintea în culori țipătoare, excesul de bijuterii, felul în care părea că o mănâncă din ochi, la fel de lacom cum înfulecase prăjitura cu semințe de mac, din care-i mai rămăseseră pe buze doar firimituri galbene și semințe negre. Semăna cu un crab pustnic ce privea lung din găoacea lui vulgară. Scena ar fi fost de-a dreptul dezgustătoare dacă omulețul n-ar fi fost cine era. Lucru pe care Lady Jane nu-l putea ignora.

— Doriți și lapte, domnule Dickens?

Și astfel, în dimineața aceea de iarnă londoneză, îi spuse povestea ei, înflorită și șlefuită bine, după ce o spusese de nenumărate ori, povestea expediției, o misiune pe care numai englezii, în măreția lor, îndrăzneau să și—o asume: să meargă acolo unde nimeni nu mai fusese; să descopere, chiar la marginea lumii, drumul la care oamenii doar visaseră, veacuri la rând, legendarul Pasaj de Nord-vest printre banchizele de gheață ale Arcticii.

Deși Dickens o cunoștea în mare măsură – cine n-o cunoștea? – o ascultă răbdător. Lady Jane vorbea despre două nave extraordinare, Terror și Erebus, revenite dintr—o călătorie epică în Antarctica și echipate cu cele mai noi minunății inginerește: motoare cu aburi și elice retractabile, cu căptușeală de aramă, încălzire prin abur și chiar cu o orgă pe bază de abur care cânta, automat, cele mai cunoscute melodii. Datorită unei invenții noi, remarcabile, navele transportau alimente din belșug, păstrate în mii de bidoane din tablă cositorită. Toate aceste detalii despre expediție – cea mai costisitoare, cea mai importantă organizată vreodată de Flota Regală – sunau fascinant, captivant chiar, așa cum le înșiruia femeia din fața lui.

Lady Jane insistă pe valoarea ofițerilor și a echipajului – cei mai aleși dintre englezi, inclusiv celebrul veteran al explorării Polului Sud, căpitanul Crozier, și, în final, conducătorul expediției, soțul ei, Sir John Franklin: caracterul lui dârz, voința lui în același timp maleabilă și neînduplecată, știința lui remarcabilă de a-i conduce pe alții, contribuția lui extraordinară, eroică la explorarea Arcticii, faptul că întruchipa toate virtuțile civilizației engleze. Din păcate, de când porniseră spre regiunile polare din nord, cu nouă ani în urmă, nu se mai auzise nimic despre el sau despre cei 129 de oameni ai lui.

— E de mirare că acest mister a înflăcărat imaginația lumii civilizate? întrebă Lady Jane, încercând să nu fie distrasă de faptul că Dickens își sugea limba, atât de concentrat era. Cum e posibil ca atât de mulți oameni ieșiți din comun să dispară de pe fața pământului atâția ani, fără urmă?

Așa cum ședea acolo, Dickens avu o viziune de care nu va mai putea scăpa, în același timp un talisman, un mister, o explicație și un magnet – nava înghețată, aplecată într—un unghi nefiresc, împinsă în sus sau lateral de gheață, pereții albi uriași, dincolo de catargele înclinate, luciul lunii pe zăpada nesfârșită, gemetele disperate ale muribunzilor răsunând pe întinderea infinită a albului măturat de vânt. În forța ei stranie, halucinantă, Dickens avea senzația că se recunoaște în ghețari, în ninsoarea continuă, de parcă ar fi fost o lume înghețată fără margini, care aștepta o mântuire imposibilă.

— Un om de noblețea lui Sir John se naște o dată la o sută de ani, zise el încercând să-și elibereze fantezia de aceste viziuni teribile. Un Magelan, un Columb, un Franklin – nu dispar nici de pe pământ, nici din istorie.

Lady Jane Franklin cunoștea multă lume, îi mirosea gura și era temută în destule cercuri. Nimeni nu mai știa de câte cuceriri sentimentale avusese parte. Se spunea că e o femeie absolut fermecătoare dar, privind-o în dimineața aceea, Dickens nu prea înțelegea de ce. În loc de haine negre, de văduvie, purta o rochie verde-purpurie și, la gât, un pandantiv strălucitor, din porțelan, cu profilul lui Sir John pe fond alb – o coincidență ciudată, gândi Dickens. Ca și cum Sir John ar fi fost deja un sloi de gheață.

— Gesticula tot timpul, parcă era semafor nu o femeie de viță nobilă, îi va spune el mai târziu amicului său, Wilkie Collins. Atrăgea atenția amiralilor și a doamnelor din înalta societate asupra unui singur lucru: Soțul meu nu e mort! E deplasată sau demnă de laudă această demonstrație de loialitate conjugală?

Dar nimeni nu părea imun la mesajul ei – cum să nege Dickens așa ceva? Lady Jane îi povesti despre cum intrase în contact cu cele mai înalte personaje, nu numai din Anglia ci și din întreaga lume. Toți, de la țarul Moscovei la milionari americani, proprietari ai căilor ferate, trimiseseră misiuni de salvare, dar fiecare misiune se întorsese cu mâinile goale.

Lady Jane rămânea însă la fel de hotărâtă în dragostea ei, în refuzul de a vedea în acel mister o tragedie. Nimic nu făcea să crească mai mult o femeie în ochii englezilor de rând decât refuzul ei de a se lăsa pradă deznădejdii. Și, chiar dacă soțul ei plecase în urmă cu nouă ani – cu provizii pentru trei ani și cu un tam-tam pe măsură – englezii, mereu tentați, după cum prea bine știa Dickens, de posibilitatea unei coincidențe ieșite din comun, erau de acord că Lady Jane judeca bine; englezii erau siguri că nu exista absolut niciun motiv ca Sir John – un mare englez însoțit de grupul cel mai temerar ales vreodată pentru o astfel de aventură – să nu poată rezista acolo unde până și sălbaticii puteau supraviețui.

— Și acum asta, zise Lady Jane, cu o voce brusc rece precum gheața arctică, luând de pe o măsuță un ziar împăturit și întinzându-i-l lui Dickens. Sunt sigur că l-ați citit.

Nu-l citise. Dar bineînțeles că auzise de el. Era vorba de The Illustrated London News, cu un articol plin de cuvinte subliniate cu cerneală verde. O relatare a unui renumit explorator arctic, dr. John Rae, despre descoperirile înfiorătoare pe care le făcuse în cele mai îndepărtate regiuni polare. Știrea băgase în sperieți întreaga Londră, uimise Europa și descumpănise Imperiul.

Se prea poate, continuă Lady Jane, judecând după argumentele invocate de dr. Rae și după obiectele, mult mai convingătoare, aduse cu el – ceasuri sparte, busole, telescoape, un bisturiu, o medalie, câteva furculițe și linguri din argint cu blazonul familiei Franklin și o farfurie din argint pe care era gravat „Sir John Franklin, K. C. H.*” – ca întreaga expediție să fi pierit în modul cel mai tragic cu putință. Se vedea nevoită să accepte această posibilitate teribilă. N-o respingea – dar rămânea, până la apariția unor probe incontestabile, doar o posibilitate.

Pentru Dickens, ca vechi jurnalist, ziarele erau o formă de ficțiune din ce în ce mai puțin satisfăcătoare. Trecu repede peste primele paragrafe în care dr. Rae povestea cum, după mai multe aventuri, se întâlnise cu eschimoșii care aveau tot felul de mărunțișuri ce aparținuseră, fără doar și poate, expediționarilor conduși de Franklin; după mai multe interviuri temeinice, Rae reconstituise o poveste înfricoșătoare. Ochii lui Dickens se opriră asupra unui pasaj alături de care era trasă o linie verde, șerpuită. Singurul pasaj pe care-l citi cu toată atenția.

— Aceasta însă nu e o posibilitate, spuse Lady Jane într-un târziu. E ceva insuportabil.

Era incredibil.

„După cât de mutilate erau cele mai multe dintre cadavre și după conținutul ceainicelor”, citi Dickens încă o dată, admirând utilizarea unui detaliu precum ceainicele, „este evident că nefericiții noștri compatrioți au fost nevoiți să apeleze la ultima alternativă, îngrozitoare – canibalismul – pentru a-și prelungi existența”.

— O minciună, zise Lady Jane. Un nonsens. Iar publicarea ei, în acești termeni radicali, este o insultă la adresa memoriei celor mai mari dintre englezi.

Înapoindu—i ziarul, Dickens o scrută cu privirea.

— Dacă soțul meu a pierit, numai eu îi pot salva onoarea de astfel de calomnii. Dacă trăiește, cum să mai cer ajutor celor sus-puși sau celor mulți în condițiile în care punctul de vedere al doctorului Rae are întâietate?

Acum, pentru prima dată, Dickens înțelese că singurul ei scop era să-și asigure sprijinul lui în a-l critica pe dr. Rae și a-i desființa relatarea. Lady Jane voia ca dr. Rae să pună capăt acestor zvonuri înfiorătoare cum că Sir John și-ar fi mâncat însoțitorii. Mda, făcu Dickens în sinea lui, continuând să asculte solemn, Sir John trebuia să mănânce ceva ca să-și întrețină trupeșia.

— Vedeți, domnule Dickens, care e problema?

— Văd, Lady Jane.

Și chiar vedea. Această femeie celebră avea nevoie de ajutorul lui. El, care cunoscuse o asemenea rușine ca fiu al unui om întemnițat pentru datoriile neonorate; el, care lipise etichete pe cutiile cu cremă de ghete, care fusese un amărât de conțopist, care-și forțase norocul. Reușise să ajungă ceva, să ajungă cineva; iar acum, în fiecare cuvânt al lui Lady Jane, avea dovada de necontestat: o doamnă atât de cunoscută din înalta societate voia de la el ceva ce nici cei mai puternici oameni nu păreau să aibă. El, fiul unui datornic, urma să fie creditorul.

— Se poate avea încredere într-o astfel de mărturie? întrebă ea.

— Șiretenia unui șobolan poate trece drept un martor onest?

— Chiar așa, zise Lady Jane, surprinsă pentru moment. Precum spuneți.

Se opri, încercată de un gând vag, greu de descifrat, apoi vorbi de parcă ar fi recitat un lucru învățat demult, cu greu, pe de rost.

Șobolanii, se știe, sunt șireți, spuse ea rar. Dar noi nu credem că o astfel de șiretenie e caracteristică oamenilor sau civilizației. Când sunt răsplătiți, au aceeași reacție. Dar sunt capabili să te înșele de la obraz …

Lady Jane se lăsă luată de val, începând să se bâlbâie. Luându-i reacția drept răbufnire a durerii pricinuite de dispariția soțului, Dickens fu mișcat de ceea ce i se părea o emoție mult mai naturală decât tot ce o încercase până acum. Găsise ceva nefiresc, absurd chiar, în imaginea triumfătoare pe care o zugrăvea soțului ei. O parte din el disprețuia o asemenea exagerare. O altă parte însă voia să o creadă, să—i umple lacunele, să întărească și să șlefuiască această poveste improbabilă despre măreția și bunătatea englezilor.

— Am făcut tot ce …, începu ea și în clipa următoare i se păru că cineva sau ceva o trăgea de rochie.

Se întoarse, așteptându—se să vadă o fetiță îmbrăcată într—o rochiță roșie. Dar nici pomeneală de așa ceva. O prietenă îi scrisese cu câțiva ani în urmă, din Van Diemen’s Land, despre ce se alesese de Mathinna.

Lady Jane ar fi vrut să se ridice în picioare și s-o ia la fugă; ar fi vrut ca cineva, oricine, s-o spele și  s-o mângâie, s-o consoleze. Ar fi vrut să fie ținută în brațe. Ar fi vrut să simtă cum cineva o trage de rochie. Văzu veșminte roșii, papagali în cușcă, oposumi, șerpi. În tinerețe voia ca lumea să spună că e o dulceață de fată. Nu era. Decăzuse atât de mult. Își aminti blândețea acelor ochi negri; picioarele goale care o înfuriau cândva, la care acum se gândea cu atâta nostalgie.

— Destinul lor poate fi influențat de bunătate dar nu și schimbat, încheiase prietena ei.      

Sunt atât de singură, gândi ea. Picioarele acelea negre, goale. Arsese scrisoarea și apoi făcuse ceva ce nu-i stătea în fire. Plânsese.

Ridică privirea. Mișcarea îi potoli inima care o luase razna, motiv pentru care, cu ani în urmă, suferise atât de mult. Deși se temea că pentru marele romancier era doar o femeie îmbătrânită, detestabilă, voia ca vorbele ei să sune cât mai pragmatic.

— Am cunoscut îndeaproape astfel de oameni, zise ea într—un final, cu o voce neobișnuit de aspră. Nu eschimoși ci sălbatici asemănători. Van—diemeneni …

— Canibali? o întrerupse Dickens.

Lady Jane își aminti ultima oară când o văzuse pe fetița aceea amărâtă, singură în curtea plină de noroi. Simți un junghi în inimă, ca pe o pedeapsă teribilă pe care o percepea doar vag, ca pe o răzbunare menită s-o macine de tot, la fel cum făcuse gheața cu soțul ei. Se sili din nou să zâmbească.

— Soțul dumneavoastră, spuse Dickens. Desigur, n-am cum să înțeleg cumplita …

— Nu. Nu că aș fi …, replică lady Jane și se opri, părându-i-se că simte miros de gresie umedă. E greu …

Se opri din nou – ce tot spunea ea acolo? Dar continuă, încercând să insufle încredere și certitudine din cuvinte care nu deranjau prin nimic.

— E imposibil să estimezi caracterul unei rase de sălbatici după felul în care se comportă față de omul alb când acesta este puternic.

— Îmi pare rău, dar eu unul nu am nici cea mai mică urmă de încredere în așa—zisul sălbatic nobil, spuse Dickens zâmbind.

— Desigur, astfel de lucruri nu sunt străine, nici chiar albilor. La urma urmei, în Van Diemen’s Land au existat cazuri în care pușcăriași evadați au ajuns să se mănânce între ei. Dar erau oameni fără Dumnezeu, de o sută de ori mai răi decât cei mai barbari dintre păgâni fiindcă întorseseră spatele credinței. Vedeți dumneavoastră, domnule Dickens, distanța dintre sălbăticie și civilizație este …

Dar nu mai spusese asta și înainte? Ceva nu părea a fi în regulă – cu gândirea ei, cu memoria ei sau cu felul ei de a se purta înainte vreme. Dar, tocmai când se simțea slabă și dezorientată, Dickens îi sări în ajutor:

— Distanța, doamnă, este atât cât ne îndepărtăm de dorință ca să ne apropiem de rațiune.

Nu voia să-i spună că întreaga lui viață era o lecție despre cum să-ți stăpânești pornirile; tocmai acest lucru îl adusese acolo, în fața ei, în ziua aceea.

— Nu sunt pe de-a-ntregul de acord cu cei care spun că ține de știință, zise Lady Jane. Mai curând ține de spirit.

Se ridică și se apropie de o servantă din care scoase o cutie din lemn. Așezându-se pe guèridon-ul din mahon dintre ea și Dickens, deschise capacul. Înăuntru, protejate de căptușeala din fetru roșu, erau câteva scrisori împăturite și un craniu îngălbenit.

— Este un rege al sălbaticilor van-diemeneni, domnule Dickens. L-am arătat câtorva profesori universitari și specialiști în frenologie. Ca să-i testez, nu le-am spus cine a fost. Unii au găsit semne incontestabile de degenerescență în forma craniului, alții de noblețe. Mie mi se pare că sunt și de unele și de altele.

— Pușcăriașul, eschimosul, sălbaticul: toți sunt înrobiți nu de osul din jurul creierului ci de pornirile lor, spuse Dickens întinzându-se și punând capacul la loc.

Apoi flutură din mână, cum făcea atunci când era pe scenă.

— Un om ca Sir John este apărat de așa ceva prin spiritul lui creștin și civilizat, adăugă el.

— Întocmai.

— Cât despre sălbaticul nobil, eu îi spun o mare pacoste și nu-mi pasă cum îmi spune el. Îmi este totuna dacă își fierbe fratele într-un ceainic sau se îmbracă în focă. Poate ceda oricărei porniri dorește, dar tocmai din acest motiv este un sălbatic – un animal sălbatic însetat de sânge, pentru care distracția principală sunt poveștile în cel mai bun caz absurde și în cel mai rău caz minciuni.

— Minciuni spuneți, domnule Dickens?

— Da, Lady Jane. Minciuni sfruntate, dezgustătoare, abjecte, cumplite. Aici avem de-a face cu o rasă de canibali ucigași și hoți care susțin că cei mai buni dintre englezi au fost transformați în canibali ucigași și hoți – ce coincidență remarcabilă!

— S-au bazat pe dovezi, domnule Dickens.

— Ucigașii și hoții vin cu dovezi despre omoruri și hoție – iar noi ce facem? întrebă Dickens luând ziarul în mână.

Îl flutură ca un parlamentar care disprețuiește un proiect de lege, calculându—și perfect zâmbetul triumfător.

— Dăm publicității povestea inocenței lor, asta facem! spuse el.

Mai târziu, când, la plecare, se văzu nevoit să sărute mâna cu pete maronii, Lady Jane îl întrebă dacă-i stătea în putere să discrediteze o astfel de poveste.

— Știu doar că sunt în puterea dumneavoastră, replică Dickens vesel.

Dar, când ușa reședinței lui Lady Jane se închise în urma lui și dădu piept cu dimineața mohorâtă, fulgi groși de funingine se învolburară în jurul lui, ca o ninsoare neagră, și nimic nu i se mai păru vesel. Se îndreptă spre Pall Mall într-o birjă, prin noroi și scârnă atât de groase și de adânci încât și câinii și caii păreau făcuți din ele. Oamenii dispăreau și apăreau din ceața murdară ca niște monștri din mlaștini, ca niște fantome, cu fețele înfășurate în cârpe soioase ca să se apere de miasma holerei care secerase șase sute de suflete cu doar o lună în urmă. Londra părea alcătuită numai din duhoare și negreală: negreală în aer, negreală în ochi, negreală în sufletul lui care implora să redevină alb în timp ce-și croia drum spre casă, la familia lui.


* Knight Commander of the Hanoverian Order / Comandant al Ordinului de Hanovra. (n. tr.)

Lasă un răspuns