El Salvaje (Sălbaticul), cel mai recent roman al lui G. Arriaga, a apărut anul trecut și este o istorie de răzbunare și disperare în care, la final, iubirea se impune în toată cruzimea ei.

„Pentru mine, ceea ce s-a numit Trilogia durerii (Amores perros, 21 gramos, Babel – n.n.) este, în realitate, o Trilogie a iubirii. Sigur că personajelor mele li se întâmplă lucruri teribile, însă ceea ce le mișcă, ceea ce le face să avanseze pe drumul izbăvirii lor este nevoia unei legături cu ceilalți. În romanele mele, caut empatia și implicarea emoțională. Cititorul vreau să aibă senzația că ceea ce scriu face parte din viața sa, ca o relatare a propriilor sale sentimente“ – declară autorul într-un interviu.

Personajele romanului sunt construite la perfecție. Ne induc dorința de a ști mai mult despre ele și homerica lor călătorie. O călătorie care este și a lui Guillermo Arriaga, probabil cel mai important scriitor mexican al zilelor noastre, deja cunoscut cititorului român nu doar ca reputat autor de scenarii de film realizate în studiourile hollywoodiene și multipremiate la diverse festivaluri internaționale, ci și printr-o serie de romane apărute la Editura Vellant în ultimii ani, dintre care trei, în traducerea mea: Escadron Guilotina, Retorno 201 și, cel mai recent, Bivolul nopții. Așa încât veți înțelege de ce îmi este atât de apropiat, de familiar chiar, stilul acestui scriitor fascinant, care știe să creeze o literatură cinematică, densă, în care temele universale explodează de energie nouă. Mă declar, în consecință, fană Arriaga, pe care l-am tradus întotdeauna cu o bucurie imensă, străduindu-mă să redau cât mai fidel în limba română atmosfera tensionată, dură de cele mai multe ori, și limbajul viu, colorat, autentic al mexicanului de rând. Mărturisesc că experiența de până acum în traducerea textelor lui Arriaga m-a ajutat enorm, astfel încât, de data aceasta, nu am întâmpinat, din fericire, nicio dificultate în redarea fidelă a atmosferei acelei lumi fascinante, chiar dacă bântuită de stihii.

Mă apropii, de fiecare dată, cu nerăbdare de un nou text semnat Guillermo Arriaga, cum se întâmplă și în cazul de față cu Sălbaticul, din care vă ofer primele capitole, în încercarea de a împărți cu cititorii revistei noastre impresiile mele, modul în care autorul mi-a mișcat inima cu această ultimă creație a sa, adevărată operă de căpătâi, la care a lucrat timp de cinci ani. Sălbaticul este un roman ambițios, care îl confirmă pe Arriaga drept unul dintre scriitorii cei mai puternici și mai originali ai literaturii mexicane contemporane.

Urmează câteva fragmente din roman. Pentru mai multe detalii despre autor, vezi : https://en.wikipedia.org/wiki/Guillermo_Arriaga

⁂

Sângele

M-am trezit la șapte seara, după o lungă siestă. Era cald. O vară prea călduroasă pentru un oraș în care vremea e, aproape întotdeauna, rece. Camera mea se afla la parter. Tata o construise din plăci de lemn presat, lângă toaleta musafirilor. Fără ferestre, luminată doar cu un bec atârnat de un cablu. Un pat, un birou mic.

Ceilalți locuiau la etaj. Prin pereții de numai câțiva centimetri grosime, puteam să le percep mișcările zilnice. Vocile, pașii, tăcerile.

M-am sculat asudat. Am deschis ușa camerei și am ieșit. Toată familia era acasă. Bunica urmărea un concurs la televizor, instalată pe enorma sofa cafenie, ce ocupa jumătate din camera de zi. Mama pregătea cina în bucătărie. Tata era în sufragerie, unde examina pliantele voiajului planificat în Europa. Era primul zbor transatlantic al unor membri din familia noastră. Părinții mei aveau să plece a doua zi la Madrid, urmând ca, de acolo, să călătorească timp de două luni prin mai multe țări. Ghemuit pe podea, fratele meu, Carlos, mai mare cu șase ani decât mine, îl mângâia pe King, câinele nostru, un boxer roșcat, cu o vizibilă cicatrice pe buza stângă, cu care se alesese în urma unei lovituri de cuțit din partea unui bețivan când, micuț fiind, sărise pe el ca să se joace. În colivia lor, Whisky și Vodka, papagalii australieni, țopăiau agitați de colo-colo, așteptând ca bunica să-i acopere cu o bucată de pânză, ca să poată adormi.

Visez adesea la această imagine a familiei mele, când mă trezesc după somnul de după-amiază. A fost ultima dată când i-am văzut împreună. În următorii patru ani, toți aveau să moară. Fratele meu, părinții, bunica, papagalii, King.

Prima moarte, cea a fratelui meu, Carlos, s-a întâmplat cu doar douăzeci și una de zile mai târziu. Începând de atunci, familia mea s-a precipitat într-o adevărată avalanșă a morții. Moarte după moarte.

Am avut doi frați. Amândoi au murit din vina mea. Sau, dacă n-am fost complet vinovat, am fost, cel puțin, responsabil.

Cu unul dintre ei, am împărțit peștera aceea numită uter. Timp de opt luni, un geamăn identic mie a crescut alături de mine. Ascultam amândoi, la unison, bătăile inimii mamei noastre, ne alimentam din același sânge, pluteam în același lichid, ne atingeam mâinile, picioarele, capetele. Astăzi, rezonanța magnetică demonstrează că gemenii se luptă între ei pentru a câștiga spațiu în vintrele matern. Sunt lupte aprige și neîntrerupte pentru teritoriu, în cadrul cărora unul dintre ei reușește să se impună.

Mama nu considerase convulsiile din abdomenul său ca pe o luptă feroce. În mintea ei, gemenele (credea că are fete) coabitau în armonie. Nu era însă așa. Într-una dintre acele hărțuieli uterine, mi-am înghesuit fratele într-un colț al matricei până l-am făcut să se încâlcească în propriul cordon ombilical. Capcana fusese întinsă: cu fiecare mișcare, cordonul s-a tot strâns în jurul gâtului său, asfixiindu-l.

Lupta s-a terminat cu patru săptămâni înainte de împlinirea celor nouă luni de sarcină. Fără să știe, mama a devenit coșciugul unuia dintre gemeni. A purtat cadavrul în adâncul viscerelor sale timp de opt zile. Secrețiile morții au inundat sacul amniotic, înveninând sângele care mă hrănea.

Fratele învins în lupta fetală se răzbuna. A fost gata să mă omoare. Când mama s-a prezentat la cabinetul ginecologului, acuzând o indigestie, acesta a perceput, în timpul examenului, bătăile din ce în ce mai slabe ale unei singure inimi. Îndepărtându-și stetoscopul, medicul a anunțat-o pe mama:

― Trebuie să facem cezariană.

― Când, domnule doctor?

― Chiar acum.

Au dus-o direct la sala de operații. I-au făcut de urgență cezariana, au extras mai întâi corpul tumefiat al fratelui meu, apoi pe mine, orăcăind ca un mormoloc scos din băltoacă.

Am avut nevoie de transfuzii. Otrăvit de fratele meu, mi-a trebuit ceva timp ca să-mi distilez sângele și să elimin toxinele. Am rămas internat în spital optsprezece zile.

În cei șase ani de după nașterea lui Carlos, mama avusese trei avorturi spontane. Două fete și un băiat. Niciunul nu depășise cinci luni de gestație. Dorind să conceapă un copil care să supraviețuiască fatidicelor cinci luni, astfel încât sarcina să ajungă la termen, părinții au consultat medic după medic și s-au supus la tot felul de tratamente. De la ierburi până la exerciții pelvine, de la injecții cu hormoni la reprize de dușuri reci și calde, de la măsurarea temperaturii bazale la diverse poziții sexuale. Unul dintre acestea trebuie să fi fost eficient, căci a permis venirea mea pe lume.

Părinții s-au întors acasă devastați. Mama s-a lăsat copleșită de depresie. Nu mă băga în seamă și nu voia să mă alimenteze. Tata mă respingea. Asistase la nașterea mea, împins în sala de operații de haosul și viteza evenimentelor, și se simțise profund îngrețoșat de duhoarea cadavrului impregnată în pielea fiului recent născut.

Ani la rând, am dormit într-o cameră cu două leagăne. Părinții mei păstraseră hăinuțele alese într-o neutră culoare gălbuie pentru fratele/sora mea la momentul ieșirii sale din spital. Le întinseseră pe ceea ce ar fi trebuit să fie pătuțul său. Câteodată, seara, porneau instalația mobilă cu girafe și elefanți care atârnau din tavan. Aceasta se învârtea în întuneric cu luminile ei în chip de steluțe, deasupra unui leagăn gol și a unei mame complet absente.

Bunica maternă a fost cea care m-a salvat. Descoperind câtă repulsie le provocam părinților mei, bunica s-a mutat la noi. S-a îngrijit să mă hrănească cu biberonul, să-mi schimbe scutecele, să mă îmbrace, până când mama s-a trezit din letargia ei prelungită și și-a redobândit instinctul matern, cam pe când împlineam un an.

Unii copii cresc cu prieteni invizibili, eu am crescut cu un frate invizibil. Cum părinții au avut grijă ca eu să cunosc în detaliu istoria acelei nefericite nașteri, m-am simțit responsabil de moartea sa. Pentru a-mi repara vina, m-am jucat ani de-a rândul cu fantoma geamănului meu. Am împărțit cu el jucăriile, i-am povestit spaimele și visele mele. În pat, i-am făcut loc tot timpul să se întindă lângă mine. Îi simțeam respirația, căldura. Când mă uitam în oglindă, știam că și el ar fi avut aceleași trăsături, aceeași culoare a ochilor, același păr, aceeași înălțime, aceleași mâini. Aceleași mâini? Dacă o țigancă i-ar fi citit liniile din palmă, oare ar fi spus ele același lucru ca ale mele?

Părinții l-au numit Juan José, pe mine Juan Guillermo. Pe piatra micului său mormânt au trecut aceeași dată a morții, ca și a nașterii sale. O minciună: Juan José murise cu o săptămână înainte. El nu s-a născut niciodată. N-a depășit niciodată etapa acvatică, condiția sa de pește.

Am crescut obsedat de sângele meu. Bunica afirmase de mai multe ori că supraviețuirea mea se datorase generoasei donații din partea unor persoane anonime care își vărsaseră în fluxul meu sangvin globulele roșii, plachetele, leucocitele, hemoglobina, ADN-ul, preocupările, trecutul, adrenalina, coșmarurile. Ani la rând, am trăit cu convingerea că în mine locuiau și alte ființe, ce-și amestecaseră sângele cu al meu.

O dată, la vremea adolescenței, mi-a venit ideea să caut lista donatorilor mei, ca să le mulțumesc că-mi salvaseră viața. Un unchi mi-a dezvăluit un adevăr pe care aș fi preferat să nu-l aflu: „De ce să le mulțumești, doar șmecherii ăia au încasat bani frumoși pentru fiecare milimetru de sânge“ (de-abia ani mai târziu a fost interzis comerțul cu sânge). N-a fost vorba de donatori generoși, ci de oameni disperați să-și vândă sângele. Seringi extrăgând petrolul vieții din trupuri veștejite, învinse. M-a dezamăgit să aflu că fusesem hrănit de mercenari.

La vârsta de nouă ani, mi-am văzut pentru prima dată sângele curgând. Jucam fotbal pe stradă cu prietenii din cartier, când mingea a aterizat în curtea unui avocat alcoolic, care, de fiecare dată când cobora din mașină, lăsa la vedere un pistol automat înfipt la centură. Zidul casei era îmbrăcat în iederă, iar în partea de sus avea presărate cioburi de sticlă, pentru a descuraja pe oricine ar fi încercat să-l sară. Cum avocatul nu era niciodată acasă, mi-a fost ușor să mă cațăr pe iederă, să îndepărtez cioburile și să sar în curte, după minge. Prima etapă a fost ușoară, dar la revenirea în stradă, în saltul pe care l-am făcut pentru a mă desprinde din încâlceala iederii, am simțit cum mi se sfâșia pantalonul. Am căzut la pământ, apoi m-am ridicat. Prietenii mă priveau, uluiți. Prin pantalonul rupt, ieșeau la vedere șiroaie de sânge. Mi-am examinat piciorul și am descoperit o tăietură adâncă, din care țâșnea un jet roșu. Mi-am căscat rana cu mâinile. În interiorul ei, se vedea un obiect albicios. M-am gândit că era vreo bucată de sticlă sau ceva care mi se înfipsese acolo. Era femurul meu. Am început să văd negru în fața ochilor. Din fericire, a trecut o vecină exact în clipa în care, amețit și livid la față, mă lăsasem jos pe trotuar, cu o baltă roșie la picioarele mele. Femeia m-a ridicat, m-a așezat pe scaunul din spate al Fordului său și m-a dus la clinica de cartier de pe Avenida Ermita Extapalapa, aflată la doar zece minute distanță.

Alte transfuzii. Și mai mult sânge de la necunoscuți. Un nou exercițiu cu mercenari, bombardat de ventricolele inimii mele: prostituate, alcoolici, mame nemăritate, adolescenți în călduri disperați după bani pentru o partidă de sex la motel, funcționari concediați, zidari încercând să-și hrănească fiii, muncitori adăugându-și ceva la bugetul pentru cheltuieli, drogomani înnebuniți după încă o doză. Marginali irigându-mi arterele.

Medicul care m-a operat mi-a spus că aveam o rană de toreador, că exact așa se înfigeau coarnele în mușchii toreadorilor, sfâșiindu-le femuralul la fel cum mi se sfâșiase mie. Întâmplarea făcea că acel medic fusese ajutor de chirurg la Plaza de México.[1] În sumbra sală de operații a mizerabilei clinici unde fusesem adus, el a știut exact cum să-mi sutureze mușchiul sfârtecat. Îndemânarea sa și prompta reacție a femeii care mă dusese acolo au făcut ca viața să nu mi se scurgă prin picior.

Am stat internat cincisprezece zile. Clinica dispunea de numai patru paturi. Într-unul dintre ele, dormeau, pe rând, bunica, mama și fratele meu. Câteodată, erau aduși bețivi cu intoxicații grave sau oameni răniți în accidente de automobil. Într-o zi, au internat un bărbat înjunghiat în stomac, care a fost salvat tot grație abilităților chirurgicale ale tânărului medic.

În nopțile în care am fost vegheat de Carlos, am putut să ne cunoaștem cu adevărat unul pe celălalt. Cei șase ani și ceva care ne despărțeau ne împiedicaseră să fim mai apropiați. Însă acea mare distanță de vârstă s-a scurtat în orele în care am stat de vorbă până la ivirea zorilor, în care a avut grijă ca rana să dreneze, ca infirmierele să nu uite să-mi administreze antibioticele, când m-a ajutat să merg la toaletă, când mi-a curățat cu buretele prelunga tăietură care-mi brăzda piciorul. Mi-a vegheat recuperarea cu un devotament impresionant. De-abia atunci mi-am dat seama că și cu el împărțisem întunecatul uter al mamei noastre, că eram membri ai aceluiași neam de sânge. De la fratele invizibil – Juan José –, am trecut la fratele vizibil – Carlos. Am descoperit că adevăratul meu geamăn se născuse cu șase ani jumate înaintea mea și am devenit inseparabili.

Timp de două luni, n-am avut voie să ridic obiecte grele, să mă aplec sau să merg, nici măcar cu cârje. Cum părinții mei nu aveau bani să-mi cumpere un scaun cu rotile, mă urcau într-un cărucior cu care mă duceau la școală.

În prima zi în care am putut să pășesc pe propriul picior, m-am dus să văd pata de sânge impregnată în asfalt. Am privit fluturele acela negru desenat de șuvoiul sângelui meu, o amintire a vieții ce fusese aproape gata să mi se scurgă în acel loc.

Mama m-a găsit contemplând pata cu mintea aiurea. Ieșise cu o găleată, detergent și o perie și m-a pus să frec până la ultima rămășiță. Pata a dispărut, însă pe bucata de sticlă care-mi căscase acel hău dinspre partea internă a coapsei până în spatele genunchiului au rămas urme de sânge uscat pe care nici măcar ploile succesive n-au putut să le șteargă.

Un an mai târziu, am escaladat zidul, am desprins cu un ciocan ciobul în care mă tăiasem și l-am păstrat într-o cutie. Îmi închipui că la fel procedează și toreadorii cu cornul de taur care le-a străpuns carnea.

Pe picior mi-a rămas o cicatrice lungă de vreo patruzeci de centimetri. Mi-am pierdut sensibilitatea în spatele genunchiului, în jurul gleznei și pe partea externă a gambei. Senzația de anestezie e mai greu de suportat decât cea de durere. Cu durerea, cel puțin îți simți încă vie acea zonă din corp. Anestezia, în schimb, îți dă aproape siguranța că ceva din tine e mort.

Femeia care m-a salvat în după-amiaza aceea era mama băiatului care, cinci ani mai târziu, avea să devină dușmanul meu, asasinul fratelui meu. Crimă la care, într-un anumit fel, am fost complice și care a dezlănțuit un șir de morți ce mi-au distrus familia.

⁂

Sălbaticul

Conform credinței unui trib african, noi, oamenii, avem două suflete: unul ușor și unul greu. Când visăm, sufletul cel ușor iese din corpul nostru și cutreieră zonele periferice ale realității; când leșinăm, este pentru că sufletul cel ușor a plecat pe neașteptate din trup; când nu se mai întoarce, înnebunim.

Sufletul cel ușor vine și pleacă. Sufletul greu, nu. El ne părăsește corpul doar în momentul în care murim. Cum sufletul greu nu iese în lumea exterioară, el nu cunoaște drumul care duce spre tărâmul morții, acolo unde urmează să rămână pentru totdeauna. De aceea, cu trei ani înainte de moarte, sufletul cel ușor întreprinde o călătorie pentru a-l descoperi. Și cum nu știe încotro să se îndrepte, se cațără într-un baobab, cel dintâi arbore al creației, iar de acolo scrutează orizontul spre a afla drumul. Apoi le vizitează pe femeile aflate la menstruație. Timp de câteva zile, acestea experimentează limitele dintre viață și moarte. Prin sânge și durere, ele pierd ființa care ar fi putut să fie și nu va fi. În timpul perioadei lor menstruale, femeile devin înțelepte. Situându-se la granița dintre existență și non-existență, ele îi pot indica sufletului cel ușor direcția spre abisul morții.

Sufletul cel ușor pornește la drum. Străbate văi, traversează pustiuri, escaladează munți. După mai multe luni, ajunge la destinație și se oprește la marginea unei prăpăstii încețoșate. O privește năucit. În fața ochilor săi, se întinde marele mister. Revine, povestește sufletului greu ce a văzut și-i semnează foaia de drum către moarte.

⁂

Luna

― Lasă-te de bancuri, Cinco – mi-a spus Pato[2] când am terminat de povestit legenda africană. O memorasem pentru ora de istorie universală din ciclul secundar. Profesorul ne promisese nota zece dacă îi relatam o poveste pe care el n-o cunoștea sau căreia nu-i putea ghici finalul. O citisem într-un volum găsit printre zecile de cărți împrăștiate pe jos în camera lui Carlos. O mare parte dintre ele erau furate din biblioteci sau din librării. Din casele prietenilor – nu, fiindcă spunea că părinții acestora colecționau, din prost-gust, numai bestselleruri.

La optsprezece ani, fratele meu abandonase școala. Tata s-a înfuriat când a aflat. După părerea lui, educația era cheia pentru obținerea vieții la care el nu avusese niciodată acces. S-a străduit să ne ofere tot ce a putut el mai bun. Au muncit, și el, și mama, program prelungit, ca să ne poată trimite la școli private. Carlos și cu mine am fost singurii copii care n-am învățat la școlile publice din cartier: primara, la Centenario, secundara, la 74, și pregătitoarea,[3] la 6. Decepționat, tata l-a amenințat pe Carlos că nu-i va mai da niciun ban dacă nu se ține de carte. Lui Carlos nu i-a păsat. La vârsta de nouăsprezece ani, câștiga deja mai mult decât el.

― Așa e, povestea e cam trasă de păr – a adăugat Jaibo.[4]

Lui Jaibo, lui Pato, lui Agüita[5] și mie ne plăcea să stăm noaptea la taifas pe terasa[6] de pe acoperișul casei doamnei Carbajal. La treisprezece ani, Jaibo fuma două pachete de Delicados pe zi. Fuma ca tâmpitul, fiindcă nici măcar nu trăgea în piept. Lui Agüita – îi spuneam așa, pentru că era sentimental și i se umezeau ochii din te miri ce – îi plăcea să aducă beri și să le împartă cu Pato. Eu nici nu beam, nici nu fumam. Hotărâsem să fac pe trezie ceea ce alții nu îndrăzneau să facă decât la beție.

În cartier, majoritatea ne refugiam sus pe acoperișuri. Acolo nimeni nu ne deranja. După nebunia din ’68, cu uciderea studenților la Tlatelolco[7], și după paranoia comunistă a guvernului, las Julias – dubițe de poliție cu două bănci de lemn înăuntru, unde-i înghesuiau pe arestați – cutreierau cartierul în fiecare zi. Polițiștii supravegheau străzile cocoțați pe pragul din spate al dubei, ținându-se cu mâinile de două bare sudate pe uși. Dacă te observau trecând, săreau din mașină și te priponeau sub acuzația de vagabondaj și sedițiune (cu toate că habar n-aveau de semnificația cuvântului), după care erai dus la secție cu cătușe la mâini, atât de strânse, de-ți întrerupeau fluxul sangvin. Odată închis, nu se mai opreau din lovituri, șuturi cu piciorul și șocuri electrice prin testicule, până nu venea cineva să-i mituiască cu o sumă îndeajuns de mare, încât să-ți dea drumul. În cel mai bun caz, erai înghesuit într-un colț și altoit cu bastonul, „poate așa înveți să umbli cu părul scurt, ca un bărbat, nu ca muierile“. Te eliberau după ce erai amenințat: „Dacă te mai prindem pe stradă cu părul lung, te castrăm, labagiule, ca să fii gagică în toată regula.“

Singurii neîncolțiți de poliție erau „băieții buni“, cei care făceau parte din Mișcarea Tinerilor Catolici. Băieții buni erau tunși la zero, purtau cămăși cu mânecă lungă, încheiate până în gât, peste care își atârnau un crucifix. Nu foloseau „expresii vulgare“, asistau zilnic la slujbă, le ajutau pe femei să-și care sacoșele de la piață și împărțeau mâncare pe la orfelinate. Erau idealul oricărei mame ori soacre: copii buni, elevi buni, băieți buni. Curați, decenți, ordonați, muncitori, morali.

Noaptea era sufocantă. Căldura se prelingea pe țiglele acoperișului, nici urmă de vânt să ne răcorească puțin. Jaibo nu se mai oprea din fumat. De la chiștocul țigării care se termina și-o aprindea pe următoarea.

― De ce e trasă de păr? – l-am întrebat pe Jaibo.

― Păi, fiindcă-i trasă de păr.

― Ce știi tu, băi, blegomanule, care până nu demult credeai că femeilor le vine ciclul când nu mai sunt virgine – l-am luat peste picior.

Jaibo era din Tampico. Tatăl lui, care fusese marinar, murise căzând, beat criță, de pe catargul unui vapor de marfă pe care lucra. Văduva, la fel de alcoolică și ea, împreună cu cei cinci copii, se aciuase pe lângă un frate proaspăt căsătorit în Ciudad de México. Bietul om, cu cele șase pietre de moară de gât, fusese nevoit să se descurce dintr-o amărâtă de leafă de topograf.

― Eu știu totul despre femei – a declarat.

― Ia să vedem, spune-mi ce e himenul – l-am provocat.

Jaibo a rămas mut. N-avea cum să știe în vecii vecilor ce era acela un himen. Pato a tras o înghițitură de bere și s-a întors către mine:

― Daʼ o tipă la care-i vine are habar ce e aia moarte? – m-a întrebat ironic.

― Păi, când le vine, ele îl pierd pe cel care ar fi putut să le devină fiu – am răspuns.

― Și când mă masturbez, devin la fel de înțelept și eu? – a intervenit Agüitas. – Că ies din mine la spermatozoizi puhoi, și-ar fi putut și ei să devină copii.

Cei trei râdeau în batjocură când, în spatele nostru, am auzit o voce.

― Nu fiți tâmpiți.

Ne-am întors. Era Carlos. Cine știe de câtă vreme stătea acolo, ascultându-ne. S-a apropiat de noi. Prietenii mei s-au simțit intimidați. Carlos era cel care dădea ordine în cartier. S-a oprit în fața lui Agüitas.

― Femeile produc între patru și șase sute de ovule. Iar la menstruație, ovulul iese din ele în fărâme sângerânde și le produce dureri mari. Hormonii le schimbă starea de spirit, le umflă corpul. Din tine, spermatozoizii ies până și când dormi, iar când ți-o freci simți o mare fericire. Ele știu lucruri despre care noi, bărbații, habar n-avem.

Prietenii mei tăceau. N-aveai cum să-l contrazici. Carlos înghițea cu toptanul filozofie, istorie, biologie, literatură. Părăsise școala din plictiseală, sătul să mai citească texte pe care le considera mediocre. Avea cunoștințe vaste și se exprima cum nimeni altcineva n-ar fi fost în stare printre cei din cartier. Folosea cu precizie limbajul și cunoștea sensul unor cuvinte elevate și obscure. Chiar dacă ar fi avut la fel de multe cunoștințe ca el, prietenii mei tot n-ar fi îndrăznit să-l contrazică. Se temeau de el. Toți se temeau.

Carlos a arătat înspre pachetul de Delicados care se ivea din buzunarul cămășii lui Jaibo.

― Dă-mi și mie una – i-a cerut.

Jaibo s-a ridicat, ca să-i dea pachetul în mână. Carlos a scos o țigară, și Jaibo i-a întins o brichetă. Carlos a aprins țigara, a examinat pachetul ca și cum ar fi fost un obiect ciudat, l-a sfărâmat între degete până l-a făcut praf, după care l-a aruncat înspre stradă. Jaibo l-a privit indignat.

― De ce-ai făcut asta?

― Ca să nu mori de cancer – a răspuns fratele meu pe un ton liniștit, în timp ce-și stingea țigara de grilajul de sârmă. Eu am zâmbit și, observându-mă, Carlos a zâmbit și el. S-a întors să privească Luna. – În patruzeci și șapte de zile, Apollo 11 va ateriza acolo, pe Marea Liniștii – a spus, semnalând un loc nedefinit.

Am ridicat toți patru privirea către Lună. Imposibila călătorie visată de specia umană era pe punctul de a se îndeplini.

― Gravitația pe Lună e de șase ori mai mică decât a noastră – a adăugat, fără a-și lua privirea de la ea.

― Cum adică? – a întrebat Agüitas.

Carlos a zâmbit.

― Îți explic: dacă obeza de maică-ta cântărește aici cam o sută de kile, acolo n-ar avea decât șaptesprezece.

Carlos cunoștea temperamentul sentimental al lui Agüitas și-și dădea seama că o glumă ca aceasta putea să-i stârnească lacrimile, însă Agüitas era mult prea concentrat să priceapă raționamentul aritmetic ca să mai plângă. În plus, Carlos fusese indulgent: în realitate, mama băiatului cântărea probabil o sută patruzeci de kilograme.

― Ca să poată reveni pe Terra, nava are nevoie de un impuls egal cu forța gravitațională a Lunii. Dacă Apollo 11 nu va reuși să intre pe orbita acesteia, va zbura mai departe și nu va mai putea să-i aducă înapoi – a continuat el.

Mie fratele meu deja îmi explicase acea posibilitate. Eram îngrozit de ea. Trei oameni îmbarcați pe o navă pierd ocazia de a se mai întoarce și își deviază zborul spre infinit. Trei oameni privind prin hublou planeta care se îndepărtează din ce în ce mai mult. Ce ar descoperi în drumul lor spre neant? Ce ar simți ei acolo, sus, plutind în derivă în spațiul fără sfârșit? Ar accepta să moară lent? Ori ar înghiți pastile de cianură pentru ca deznodământul să vină mai repede? Cât timp le-ar ajunge oxigenul până să se scufunde în toropeala ireversibilă a morții? S-ar certa pe mâncare, în încercarea de a mai trăi măcar câteva zile în plus? Departe de a mă entuziasma, cucerirea Lunii mă îngrijora. Trei gemeni într-un uter de metal plutind în falsul lichid cu gravitație zero, luptându-se unul cu altul pentru supraviețuire, era o metaforă mult prea apropiată și dureroasă pentru mine.

Carlos mi-a dat un picior în talpa tenisului.

― Hai să mergem la masă.

Mi-a întins mâna, ca să mă ajute să mă ridic.

― Ne vedem mâine – m-am despărțit de prietenii mei.

Am plecat împreună cu Carlos, strecurându-ne printre sârme, cabluri, frânghii de rufe, recipiente pentru gunoi. Am ajuns la acoperișul familiei Ávalos. Ca să putem continua până la noi acasă, trebuia să facem un salt de un metru și jumătate, cât era distanța dintre casa acestora și cea a familiei Prieto. De obicei, săream fără prea multe precauții. Făcea parte din rutina zilnică. Dar riscul era real. În urmă cu patru luni, Chelo, o frumoasă cam slăbănoagă, cu ochii verzi, de șaptesprezece ani, și iubitul ei, Canicas, se urcaseră într-o noapte să și-o pună printre rufele atârnate pe acoperișul familiei Martínez (ne-am dat seama a doua zi, când am găsit niște prezervative uscate aruncate pe-acolo). Întorcându-se pe întuneric, ea a încercat să sară prima, însă n-a calculat bine distanța și s-a prăbușit în gol. A căzut în genunchi pe capota mașinii domnului Prieto. I-au salvat viața amortizoarele automobilului, care au absorbit impactul. În cădere, ambele oase femurale i-au explodat, dar coloana și craniul i-au rămas intacte. Și a avut noroc că enormul câine lup al familiei Prieto, Colmillo,[8] provenit dintr-o femelă malamut de Alaska și un lup canadian, era legat. Dacă ar fi fost liber, ar fi sfâșiat-o. Fernando Prieto a ieșit în curte, alarmat de bușitură și de lătrăturile lui Colmillo. A găsit-o pe Chelo întinsă pe jos, cu coapsele străpunse de zeci de fragmente osoase.

A fost nevoie de un an și jumătate pentru ca fracturile lui Chelo să se vindece, în urma unui dureros proces de reabilitare. Supus mai multor operații, piciorul i-a rămas brăzdat de cicatrici. După-amiaza, fata ieșea la scurte plimbări pe stradă, cu cârjele, menținându-și cu greu echilibrul. Apoi, se întorcea în casă pentru a-și continua terapia ce consta în nenumărate exerciții. Prin gardul viu al casei sale, răzbăteau instrucțiunile terapeutului și gemetele de durere ale lui Chelo. Dar, în pofida atâtor chinuri, am văzut-o mereu surâzătoare. Veselă, amuzantă, întotdeauna amabilă. Ani mai târziu, Chelo mi s-a dăruit cu o dulceață care m-a salvat de la nebunie.

Carlos a sărit primul și s-a oprit să mă aștepte. Am înghițit distanța fără nicio problemă. Traversarea acelui gol mă excita. Câteodată, îmi făceam mai dificile săriturile, doar ca să-mi accentuez senzația de pericol: săream fără să-mi iau avânt, cu ochii închiși, cu mâinile la spate. Carlos m-a surpins într-o zi procedând așa. Furios, a început să mă certe, dar nu m-am sinchisit și am sărit din nou. Carlos s-a repezit în urma mea și m-a apucat de umeri. M-a ridicat în aer – aveam pe-atunci unsprezece ani – și s-a apropiat cu mine de margine, prefăcându-se că-mi dă drumul în gol.

― Vrei pericol, șmecherule?

Am privit în jos. Șase metri înălțime. Departe de a mă teme, mi s-a părut amuzant și am început să râd.

― Ce-i cu tine? – a întrebat Carlos descumpănit.

Se pretase la acel joc ca să-mi dea o lecție, iar eu, suspendat în brațele sale, în loc să mă tem că mă voi prăbuși, nu mă mai opream din râs.

Carlos s-a răsucit și m-a trântit jos pe acoperișul familiei Ávalos.

― Să nu mai încerci niciodată – m-a atenționat –, că-ți arăt eu pe dracu’.

Am zâmbit și, fără să-mi fac vânt, am sărit din nou acel metru și jumătate, înainte și înapoi, după care am rupt-o la fugă pe acoperișuri.

Ne-am îndreptat spre terasa casei noastre. În timp ce ne apropiam, am început să auzim în întuneric chițăitul șinșilelor. Carlos creștea sute dintr-astea. Le făcuse adăpost pe acoperișul nostru, dar și al vecinilor Prieto și Martínez. Zeci de cuști mititele, așezate una peste alta, o rezervație de rozătoare cu blana fină. În zilele călduroase, duhoarea de urină ne inunda casele. Ca să evite plângerile, Carlos îl plătea pe Gumaro, un tânăr mulatru ușor retardat, ca să curețe cu clor și alți dezinfectanți toate cele trei terase.

Carlos a scos o lanternă din buzunarul pantalonului și a făcut lumină în jur. Orbite, câteva șinșile au început să se învârtă în cerc și să se lovească de bare. Altele s-au ridicat în două lăbuțe, încercând să ghicească ce se întâmpla. Carlos căuta să descopere cu ajutorul lămpii dacă nu erau pisici sălbatice, dușmancele afacerii sale. Pisicile își vârau ghearele printre barele cuștilor, apucau șinșilele de cap și le mușcau de bot până le sufocau, după care le sfâșiau în bucăți și le mâncau.

Fratele meu ținea ascunsă într-o cușcă de câine o pușcă ruginită, calibrul 22, cu un singur foc. Dacă descoperea vreo pisică dând târcoale, scotea pușca, îi țintea capul și trăgea. Pușca nu avea o țintă prea precisă și câteodată o nimerea în burtă. Așa încât nu era deloc neobișnuit să găsești pisici ce agonizau pe sub mașini, gemând de durere și târându-și pe jos intestinele perforate.

Negoțul cu șinșile începuse după ce un unchi îi dăruise lui Carlos o femelă, când împlinise șaisprezece ani. După câteva săptămâni, Carlos a cumpărat un mascul. Șinșilele s-au împerecheat și, în mai puțin de două luni, au dat naștere la zece pui. Carlos a citit într-o revistă cât de bine se plătea blana lor. A aflat apoi că un comerciant de textile evreu din zona centrală a orașului cumpăra piei de șinșilă angro. Așa că le-a cerut voie părinților să construiască niște cuști pe acoperiș și a mai cumpărat încă douăzeci de animale. După un an și jumătate vindea deja în jur de patru sute de piei pe lună. Le-a planificat înmulțirea în așa fel încât femelele să fete în ritmul cerut de producție.

Deși Carlos câștiga o grămadă de bani cu șinșilele, nu aceasta era principala lui afacere.

[1] Arena de tauri din Ciudad de México.
[2] Porecle: Cinco – Cinci, în limbajul argotic, printre altele, cu sensul de „uns cu toate alifiile“; Pato – Rățoiul.
[3] Pentru admiterea la colegiu.
[4] Jaibo – Șmecherul.
[5] Agüita – Aposul, în sensul de „smiorcăit“.
[6] Acoperișul caselor mexicane este plat, semănând cu o terasă.
[7] Masacrul de la Tlatelolco, din 2 octombrie 1968, pus la cale de poliția mexicană în colaborare cu forțele de securitate, s-a dezlănțuit în Piața celor Trei Culturi din capitala mexicană, împotriva manifestației studenților care protestau contra autoritarismului unui regim guvernat de partidul unic PRI (Partido Revolucionario Institucional) și solicitau revendicări democratice. Cifra celor uciși s-a ridicat la 300, a răniților la 700, iar a celor arestați la 5 milioane.
[8]Colțatul.