El Salvaje (Sălbaticul), cel mai recent roman al lui Guillermo Arriaga, apărut anul trecut, este o istorie de răzbunare și disperare în care, la final, iubirea se impune în toată cruzimea ei. Vă prezentăm un nou fragment din acest incitant roman.
„Pentru mine, ceea ce s-a numit Trilogia durerii (Amores perros, 21 gramos, Babel – n.n.) este, în realitate, o Trilogie a iubirii. Sigur că personajelor mele li se întâmplă lucruri teribile, însă ceea ce le mișcă, ceea ce le face să avanseze pe drumul izbăvirii lor este nevoia unei legături cu ceilalți. În romanele mele, caut empatia și implicarea emoțională. Cititorul vreau să aibă senzația că ceea ce scriu face parte din viața sa, ca o relatare a propriilor sale sentimente“ – declară autorul într-un interviu.
Personajele romanului sunt construite la perfecție. Ne induc dorința de a ști mai mult despre ele și homerica lor călătorie. O călătorie care este și a lui Guillermo Arriaga, probabil cel mai important scriitor mexican al zilelor noastre, deja cunoscut cititorului român nu doar ca reputat autor de scenarii de film realizate în studiourile hollywoodiene și multipremiate la diverse festivaluri internaționale, ci și printr-o serie de romane apărute la Editura Vellant în ultimii ani, dintre care trei, în traducerea mea: Escadron Guilotina, Retorno 201 și, cel mai recent, Bivolul nopții. Așa încât veți înțelege de ce îmi este atât de apropiat, de familiar chiar, stilul acestui scriitor fascinant, care știe să creeze o literatură cinematică, densă, în care temele universale explodează de energie nouă. Mă declar, în consecință, fană Arriaga, pe care l-am tradus întotdeauna cu o bucurie imensă, străduindu-mă să redau cât mai fidel în limba română atmosfera tensionată, dură de cele mai multe ori, și limbajul viu, colorat, autentic al mexicanului de rând. Mărturisesc că experiența de până acum în traducerea textelor lui Arriaga m-a ajutat enorm, astfel încât, de data aceasta, nu am întâmpinat, din fericire, nicio dificultate în redarea fidelă a atmosferei acelei lumi fascinante, chiar dacă bântuită de stihii.
Mă apropii, de fiecare dată, cu nerăbdare de un nou text semnat Guillermo Arriaga, cum se întâmplă și în cazul de față cu Sălbaticul, din care vă ofer primele capitole, în încercarea de a împărți cu cititorii revistei noastre impresiile mele, modul în care autorul mi-a mișcat inima cu această ultimă creație a sa, adevărată operă de căpătâi, la care a lucrat timp de cinci ani. Sălbaticul este un roman ambițios, care îl confirmă pe Arriaga drept unul dintre scriitorii cei mai puternici și mai originali ai literaturii mexicane contemporane. (mai multe despre scriitor la : https://ro.wikipedia.org/wiki/Guillermo_Arriaga sau https://en.wikipedia.org/wiki/Guillermo_Arriaga).
⁂
UMEZEALĂ
Am trăit împărțit între două lumi. Una, cea a cartierului, locul căruia simțeam că-i aparțin teritoriul meu compus din străzi și acoperișuri. Cealaltă, școala particulară pe care părinții mei o plăteau cu mare efort. Școală cu puștani care voiajau la New York și în Europa. Școală unde profesoarele erau numite „miss“, unde aveam obligația să vorbim în engleză în pauze, unde domnea o disciplină de fier. Școală pe care eu am simțit-o ca pe o închisoare și care refuzase să ne dea burse. „Buna educație costă, doamnă“, îi spusese directoarea mamei mele, când aceasta se dusese să ceară permisiunea de a plăti în rate. Umilința acelei rugăminți o mâhnise adânc. „Permiteți-ne un răgaz doar până la sfârșit de an, când soțul meu o să ia prima“, implorase mama. „Trebuie să plătesc profesorii, îmi pare rău“, replicase patroana-directoare-șnapancă-ticăloasă.
În seara aceea, la cină, mi-l amintesc pe tata căzut pe gânduri după ce mama îl informase că directoarea ne va exmatricula dacă întârziau cu o lună plata taxelor de studiu.
― O să fac rost de bani – a spus tata cu voce calmă.
― De unde? – a întrebat mama.
Tata a rămas tăcut o clipă. Și-a dus mâna la cap și și-a frecat fruntea.
― Pot cere un împrumut la serviciu.
― Da? Și cum îl plătim?
Tata a scuturat din cap, ca să-și mai reducă încordarea.
― Ar trebui să-i mutăm la o școală de stat – a declarat mama.
Tata s-a întors către ea intrigat, ca și cum l-ar fi insultat.
― Educația lor e singura noastră avere – a afirmat cu convingere.
S-au adâncit din nou în tăcere. Tata a oftat adânc și a luat-o pe mama de mână.
― O să plătim, nu-ți face griji.
Văzându-mă atât de concentrat asupra farfuriei, ei credeau că nu dădusem atenție conversației lor șoptite. La cei nouă ani ai mei, încă mai sufeream din pricina piciorului. Părinții își cheltuiseră toate economiile cu operația și spitalizarea mea. Pentru că nu aveau încredere în guvern, refuzau serviciile în clinici acceptate de asigurările sociale. Nimic de la stat, cu iz de birocrație. Nici școli, nici spitale, nici oferte de muncă. Și acum nu găseau modalitatea de a ne plăti școala particulară.
Carlos m-a însoțit la mine în cameră. Tata o construise la parter, ca să nu trebuiască să urc scările până nu mă refăceam după accident (n-am mai revenit în dormitorul de la etaj niciodată). S-a așezat pe patul meu, gânditor.
― Crezi c-au să ne mute de la școală? – l-am întrebat.
Carlos a început să mormăie, iritat.
― O să-i arăt eu nenorocitei ăleia, n-are niciun drept să se poarte așa cu mama.
A strâns din maxilare, s-a sculat în picioare și a ridicat cearceaful.
― Hai, culcă-te! – mi-a ordonat.
M-am băgat în pat și Carlos m-a învelit.
― Noapte bună – mi-a spus, m-a mângâiat ușor pe frunte și a ieșit.
Părinții au reușit să ne plătească școala la timp. Au rezolvat acea obligație, precum și alte datorii, vânzând automobilul Mercury pe care tata îl adora. Era mândru că-l cumpărase după ani grei de muncă. Acum, și Mercury, și mândria se evaporau.
Fără mașină, tatălui meu nu i-a rămas decât să folosească transportul public. Mi-l amintesc trezindu-se la patru jumătate dimineața, ca să facă duș, să ia micul dejun și să plece spre depoul de autobuze pentru ruta Popo-Sur 73, situat dincolo de Río Churubusco. Mi-l amintesc întorcându-se la zece noaptea, frânt de oboseală, după ce lucrase în două ture.
N-a mai avut nici cine să ne ducă la școală. La șase dimineața, Carlos și cu mine plecam de acasă și mergeam pe jos până la stația de troleibuze din San Andrés, Tetepilco. Traversam niște câmpuri pe care erau desenate cu var terenuri strâmbe de fotbal, care se inundau când ploua, transformându-se într-o mare mlaștină. Ca să nu ne pătăm uniforma cu noroi, săream din piatră în piatră, dar era inevitabil să mai alunecăm și să ne stropim.
La intrarea în școală, ne aștepta un portar, care avea sarcina să ne inspecteze curățenia uniformelor, lungimea părului la băieți, lungimea fustelor la fete și higiena personală (unghii tăiate, urechi curate). De mai multe ori mă trimisese acasă din pricina unor pete de noroi de pe pantaloni. Cum nu avea cine să mă ia de acolo, Carlos era nevoit să plece și el cu mine. Nu ne mergea rău. Ne duceam la Muzeul de Științe Naturale, să vedem animale disecate sau ne strecuram în herghelia de la hipodrom, ca să privim cum erau antrenați și îngrijiți caii pursânge.
La patru luni după ce părinții reușiseră să reglementeze plata taxelor școlare, ceea ce echivala cu șaizeci și cinci la sută din salariul tatălui meu pentru tura dublă, au fost convocați de urgență de către directoare, cu mențiunea că era indispensabilă prezența ambilor.
Părinții mei s-au prezentat agitați și preocupați. Nu fuseseră chemați niciodată cu asemenea insistență. În lungul traseu al autobuzului până la școală, și-au imaginat ce era mai rău: un accident, o încăierare, un furt.
Fără să-i pese că părinții mei plecaseră de la slujbă, scârba de directoare i-a lăsat să aștepte aproape două ore. Două ore care pentru ei ar fi însemnat să nu-și piardă ziua de muncă și să ajungă la timp, fără să se grăbească atât de tare.
Când au intrat în biroul directoarei, m-au găsit acolo. Părinții m-au privit îngrijorați. Crezuseră că motivul era Carlos, pe atunci din ce în ce mai rebel, dar nu și-ar fi închipuit vreodată că putea fi vorba de mine.
Directoarea i-a invitat să ia loc. Părinții s-au așezat pe scaunele tapițate în piele. Directoarea a făcut semn către mine.
― Am hotărât să-l exmatriculăm pe Juan Guillermo. Decizia este definitivă și fără drept de apel.
Părinții s-au uitat unul la altul, apoi mama a arătat înspre mine.
― Ce a făcut? – a întrebat aproape în șoaptă.
Directoarea a deschis gura într-un gest de indignare.
― Elevi precum fiul dumneavoastră nu pot fi tolerați în această școală.
― Dar ce a făcut? – a insistat mama.
Directoarea, care cerea să fie numită Miss Ramírez, s-a întors către mine și a ridicat din bărbie.
― Să vă spună el.
Părinții așteptau răspunsul meu. N-am îndrăznit să vorbesc. Directoarea s-a postat în fața mea, amenințătoare.
― Hai, spune-le părinților tăi ce-ai făcut.
Am privit-o cu coada ochiului. Mama s-a întors spre mine.
― Spune-ne ce-ai făcut.
Am rămas tăcut. Miss Ramírez mi s-a adresat în engleză, știind că părinții mei nu înțelegeau.
― Come on, tell them. Donʼt be a coward.
Am continuat să tac. În loc să mă sperie, atitudinea ei mi-a provocat din ce în ce mai multă furie.
― Nu-l puteți exmatricula la jumătatea anului școlar – a susținut mama.
― Eu exmatriculez pe cine vreau și când vreau, doamnă. Și cum băiețelul ăsta refuză să vă spună ce a făcut, va trebui să vă spun eu…
Exact când se pregătea să-și dea drumul la gură, am întrerupt-o.
― Am sărutat o fetiță, maʼ.
Tata, care până atunci rămăsese în afara discuției, s-a răstit la directoare.
― Aveți de gând să-l dați afară pe fiul meu pentru că a sărutat o fetiță?
― Bine-nțeles că nu, domnule, îl voi da afară pentru că l-am găsit pe jumătate dezbrăcat, abuzând sexual o fetiță care era și ea goală pe jumătate. Fiul dumneavoastră a dovedit o extrem de gravă lipsă de moralitate, ceea ce în școala noastră este de nepermis.
― Dar fiul meu e doar un copil.
― Nu, domnule, fiul dumneavoastră e un pervers.
Sala de clasă. Recreație. Liniște. Priviri. Gâfâit. Bătăi de inimă. Mâini. Fustă. Genunchi. Coapse. Piele. Mângâieri. Priviri. Chiloți. Gâfâit. Bătăi de inimă. Atingere. Pubis. Apropiere. Tremur. Priviri. Atingere. Pubis. Liniște. Chiloți. Deget. Pubis. Umezeală. Geamăt. Gâfâit. Pantalon. Fermoar. Mâini. Răsuflare. Priviri. Tremur. Nasturi. Mâini. Penis. Erecție. Atingere. Panocha.[1] Atingere. Teamă. Excitație. Priviri. Frecare. Penis. Panocha. Înăuntru. Umezeală. Sudoare. Piele. Bătăi de inimă. Gâfâit. Clopoțel. Priviri. Separare. Liniște. Despărțire. Sala de clasă. Ușă. Liniște. Bătăi de inimă. Voci. Colegi. Învățătoare. Sala de clasă. Priviri. Secret.
Carlos a stins lanterna, a scos arma din cușca pentru câini și a încărcat-o cu un glonț.
― Să vedem dacă apare vreo pisică – a spus, lipindu-se de zid.
Am rămas în liniște. Șinșilele chițăiau în întuneric. Pe cer, Luna era pe punctul de a fi cucerită. Se poate cuceri ceea ce e de necucerit? Pata unei nave tulburând Marea Liniștii. Omul și obsesia lui de a călca totul în picioare.
În depărtare, se auzeau mașinile circulând pe Río Churubusco. Ceea ce acum devenise un bulevard fusese altădată un râu cu apă curată, în care trăiau pești, broaște, axoloți și țestoase și în care tata cu prietenii lui înotau în zilele călduroase. Río Piedad, Río Mixcoac, Río de los Remedios. Râuri și râuri, transformate în bulevarde, înghițite de tone de asfalt. Masacrul acvifer al orașului meu.
― Cum o chema pe tipa pe care-ai futut-o în școala primară? – m-a întrebat Carlos.
― N-am futut nicio tipă.
Carlos a zâmbit. Siluetă proiectată în noapte. Țeava puștii a sclipit în lumina Lunii care în curând avea să fie călcată în picioare.
― Tipa aia, hombre, știi tu care.
― Fuensanta.
― Așa, aia. Uitasem. Fuensanta. Carajo![2] Nu puteai să alegi una cu alt nume? Fue Santa.[3] N-am văzut potriveală mai mare.
Carlos a aprins lanterna ca să cerceteze cuștile. Ochii șinșilelor au sclipit roșiatici. A stins-o din nou.
― Ți-ai lins degetul după ce i l-ai vârât în păsărică?
Bine-nțeles că mi-l linsesem, îl mirosisem și mi-l linsesem din nou. I-am păstrat gustul pe limbă. L-am savurat. Fuensanta. Fuente Santa,[4] izvorul secretelor, izvor umed.
― Ți-am mai spus că nu – i-am răspuns enervat.
Carlos a zâmbit. Mă întrebase de o sută de ori același lucru și de o sută de ori îi spusesem că nu. Îl mințisem de o sută de ori și de o sută de ori el așteptase să-i mărturisesc adevărul.
― Pun pariu că degetul tău încă miroase a Fuensanta.
Da, degetul meu încă miroase a Fuensanta și va mirosi mereu a ea.
― Ce-a mai plâns mama din cauza lui Fue Santa!
Auzeam cum șinșilele se agitau, speriate. Carlos a luat lanterna. Niște ochi gălbui au strălucit printre cuști. Carlos a ridicat pușca și și-a potrivit lanterna astfel încât să ochească bine ținta. Simțind lumina, pisica a sărit pe balustradă. Era pe punctul de a scăpa, când a răsunat împușcătura. Pisica a făcut un salt și s-a prăbușit în stradă. Am alergat să ne uităm jos. Am văzut-o căzută pe burtă pentru o clipă, după care s-a ridicat clătinându-se și a dispărut sub o mașină.
― Pisica asta nu mai mănâncă în viața ei șinșile – a decretat Carlos.
Unii psihologi susțin că atunci când un geamăn îl pierde pe celălalt, prin moarte, separare sau orice alt motiv, el rămâne cu un profund sentiment de abandon. Geamănul solitar trăiește cu sechelele unei amputări, ale unei răni de neșters. Geamănul solitar caută atunci o companie care să-i vindece golul emoțional. În cazul meu, n-au fost prietenii sau tovarășii de joacă, ci femeile. De copil, pe la patru sau cinci ani, mă gândeam numai la femei, animat de o puternică dorință de a le simți apropierea, privirea, goliciunea. Mângâierea pielii de femeie îmi liniștea acea mâncărime provocată de absență. La început, fuseseră simple atingeri de brațe, iscodirea unor coapse. Până când a apărut Fuensanta.
Directoarea, în picioare în mijlocul camerei, nu înceta să mă privească reprobator. Mama ținea capul în pământ, jenată.
Tata și-a îndreptat poziția în scaun.
― Cine l-a văzut?
― Jumătate din școală, domnule Valdés. Învățătoarea, mai mulți elevi. Juan Guillermo, cu pantalonii coborâți în vine o pipăia pe o colegă căreia îi trăsese în jos chiloții.
Mama a început să plângă încetișor. Eu, din ce în ce mai înfuriat. Și tata, pe gânduri, încercând să recompună puzzle-ul.
― Și fetița ce-a făcut? A acceptat? Ori Juan Guillermo a forțat-o?
― Evident că a forțat-o, domnule Valdés.
Am sărit în picioare și-am înfruntat-o pe directoare.
― Nu-i adevărat. Și ea a vrut.
― Tu să taci și să stai jos! – mi-a ordonat directoarea.
― Nu e adevărat – am repetat indignat –, n-am forțat-o.
― Stai jos! – mi-a poruncit din nou.
Am rămas în picioare. Tata s-a întors către directoare.
― Fata ce spune?
― Ce să spună? Vă rog…
― Ce spune? A forțat-o? Sau a fost și ea de acord?
― Sigur că n-a fost de acord.
― Vreau s-o aud din gura ei – a spus tatăl meu, supărat.
― I-a fost deja destul de compromisă demnitatea, ca s-o mai expunem și mai mult – a spus directoarea pe un banal ton de telenovelă.
Tatăl meu a început să se inflameze.
― Presupun că o veți exmatricula și pe ea.
― Presupuneți greșit. Aici, nu există decât un singur responsabil, și acela este Juan Guillermo. E exmatriculat definitiv. Nu-l mai vrem în școala noastră.
― Dar și ea a vrut – am insistat.
― Mai termină cu minciunile! – m-a repezit directoarea.
Furie.
― Nu sunt minciuni. Amândoi am vrut.
Directoarea ne-a întors spatele și s-a dus să se așeze la birou.
― N-am să mai vorbesc despre acest subiect. Fiul dumneavoastră va părăsi școala și, odată cu el, și Juan Carlos. Nu-i mai vreau aici. Iar acum vă rog să plecați, fiindcă am și alte lucruri de făcut.
Tatăl meu s-a înclinat către ea, iritat.
― Ce-are a face Juan Carlos cu povestea asta?
― Nu-mi place cum sunt educați fiii dumneavoastră, domnule Valdés. Vă rog să vă retrageți.
Ca și cum n-am fi existat, a luat în mână niște hârtii și-a început să le citească. Atitudinea ei m-a înfuriat. M-am repezit la birou, i-am smuls hârtiile și le-am aruncat pe jos.
― Ce faci, idiotule?
Am împrăștiat pe jos tot ce avea pe birou. Directoarea s-a ridicat și s-a lipit de o vitrină.
― Copilul ăsta e un diavol! – le-a strigat părinților mei. – Cărați-vă de-aici sau chem poliția.
Mama m-a luat de mână și m-a condus la ușă. Tata – vizibil furios – a încercat să-i mai spună ceva, însă mama l-a împiedicat, trăgându-l de braț.
― Nu te înjosi – i-a spus și s-a întors către mine.
― Du-te în clasă și ia-ți lucrurile – mi-a ordonat.
― Vă jur că și ea a vrut – le-am spus.
― Du-te să-ți iei lucrurile – a repetat mama.
M-am dus în clasă să mi le strâng. Colegii mei erau în timpul orei. Învățătoarea mi-a permis să intru, cerându-mi să nu întârzii mai mult de un minut. Mi-am adunat rechizitele, caietele și cărțile și le-am vârât în ghiozdan. Colegii mă observau șușotind între ei. Eram gata de plecare. Mi-am încrucișat privirea cu Fuensanta și am ieșit. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o.
PLOAIA
― Ce-ai zis? – am auzit pe cineva întrebând în spatele meu, în timp ce jucam fotbal pe stradă. N-am vrut să-mi distrag atenția, echipa lui Pulga Tena era pe punctul de a ne băga gol.
― Ce-ai zis? – a insistat vocea. Am șutat și m-am întors. Antonio, unul dintre băieții buni, adevărații tineri catolici din cartier, mă privea cu asprime.
― Ce-am zis despre ce?
Antonio era cu trei ani mai mare decât Carlos, părinții lui aveau o librărie pe strada Retorno din apropiere. Era un grăsan masiv, cu părul creț tuns foarte scurt și, asemenea celorlalți băieți buni, purta cămașă cu mânecă lungă, maiou alb pe dedesubt și un crucifix la gât.
― Ce i-ai zis prietenului tău?
― Nu-mi amintesc.
― Ei bine, trebuie să-ți amintești.
Am început să râd. Nu înțelegeam ce voia grăsanul.
― Află că nu-mi amintesc.
A făcut un pas înspre mine.
― Ce i-ai strigat?
A arătat către Papita care, la fel ca și ceilalți, se oprise din joc, să asculte.
― Lui Papita? Ah, mi-am amintit! I-am strigat să nu mai fie lăbar și să șuteze mai repede.
Antonio m-a fixat cu privirea.
― E ultima dată când tu sau oricare altul dintre prietenii tăi mai folosesc cuvinte urâte pe stradă.
N-am priceput la ce se referea.
― Ce?
― Să nu mai vorbiți urât. Femeile de pe această stradă trebuie respectate.
M-am uitat în jur: n-am văzut niciuna.
― Care femei? – am întrebat și-am început să râd.
― Te previn – a spus și s-a întors către ceilalți. – Vă previn.
A făcut stânga-mprejur ca să plece. Nu se depărtase mai mult de zece metri, când i-am strigat cât am putut de tare.
― S-o fută pe mă-ta toți nenorociții de lăbari!
Am izbucnit cu toții în râs. Înfuriat, Antonio s-a întors și a venit direct la mine. Mi-a tras o palmă care m-a trântit la pământ. Chato Tena s-a repezit la el, însă Antonio, mai înalt și mai puternic decât noi, și cu nouă ani mai mare, l-a apucat pe Chato de umeri și, cu o figură de judo, l-a ridicat și l-a trântit la pământ (băieții buni practicau judo și karate). M-am ridicat de jos și i-am ars un pumn în ureche, dar a reușit să mă apuce de cămașă și, dintr-o singură mișcare, m-a izbit cu fața de asfalt.
Ceilalți n-au mai intervenit. Antonio m-a țintit cu degetul.
― Bagă la cap: nu vreau să vă mai aud cu mârlănii.
S-a întors către prietenii mei.
― O să vă-nvățăm să fiți respectuoși, dacă nu se poate cu binele, atunci cu forța. Dacă nu voi fi eu, altcineva dintre ai noștri are să vină oricum să vă pună la punct. Așa că mai bine aveți grijă cum vă purtați.
Ne-a privit cu dispreț și a plecat fără să se mai uite înapoi. Din nou sânge, mult sânge, curgându-mi șiroaie din nas.
În după-amiaza în care am făcut dragoste pentru prima dată cu Chelo, a plouat încontinuu. Ploaia nu se mai oprise din dimineața anterioară zilei în care îmi înmormântasem părinții, la fel cum nu încetase să cadă nici în ziua în care l-am îngropat pe Carlos. Au murit la trei ani după el. Automobilul derapase pe șosea și zburase în prăpastie. Oricât s-au străduit, mama și tata n-au reușit să depășească momentul morții lui Carlos. Părinți-fantomă care umblau fără rost prin casă, cu vina de a se fi bucurat de un voiaj prin Europa, în timp ce fiul lor murea asasinat pe terasa unui acoperiș din cartier. Părinți-fantomă ce izbucneau brusc în hohote la mijlocul cinei. Părinți-fantomă pe care-i descopeream dimineața cu privirea fixă asupra locului unde fratele meu obișnuia să se așeze la masă. Părinți-fantomă.
Au muncit mai mult ca niciodată. Tata a reușit din nou să cumpere un automobil, dar acum n-a mai fost vorba de mândrie, nici de satisfacție. L-a cumpărat din durere, din lacrimi, dintr-o depresie bestială. Atât de bestială, încât nici nu și-a dat seama de moartea bunicii, deprimată și ea, mâhnită că nu fusese în stare să evite moartea iubitului ei nepot. Bunica murise în fața televizorului, urmărind unul dintre concursurile ei preferate. Slăbită, anorexică, închisese ochii și-și dăduse sufletul fără să scoată un sunet. Tata, așezat la masa din sufragerie, citind pentru a mia oară pe o cutie despre virtuțile nutriționale ale unei cereale, nu observase că viața celei care-i dăduse viață se stinsese. Atât de absent – tata –, încât stinsese lumina în sufragerie, o sărutase pe frunte și urcase în dormitorul său. Eu am fost cel care i-a bătut în ușă dimineața, pentru a-i spune că bunica era cu televizorul aprins și că nu mișca. Tata, orfan și în sus, și în jos, orfan și de mamă, și de fiu.
Părinții mei cumpăraseră acel automobil în chip de misil către moarte. Un obuz pe patru roți pe care l-au folosit pentru a se sinucide. Tata, considerat de toți prietenii săi drept un as al volanului, a pierdut controlul mașinii într-o curbă ușoară. El și mama au căzut într-o prăpastie de patruzeci de metri adâncime. Erau în drum spre satul natal al bunicii, ca să-i depună cenușa într-un cimitir din mijlocul selvei Tamaulipas.[5]
Cele zece rude care am suportat ploaia pe durata înmormântării lor am plecat uzi până la piele și înnămoliți până-n gât („dizgrațioși“ – ar fi spus paznicul de la școala mea). Prietenii mi-au stat alături, iar Agüitas a plâns încontinuu.
Furtuna n-a slăbit niciun moment. Apa a umplut gropile în care urmau să fie coborâți părinții mei. Apă căzând șiroaie, în timp ce groparii aruncau lopeți de noroi peste sicrie. Apă și iar apă. Experții stabiliseră că mașina derapase din pricina asfaltului ud. Eu știam că n-a fost așa. Probabil tata se uitase la mama, ea probabil îi întorsese privirea și amândoi înțeleseseră că nu mai puteau și nu mai voiau să reziste. Tata trebuie să fi ridicat mâinile de pe volan, lăsând mașina să înainteze fără control spre prăpastie. Eu așa cred.
Nimeni dintre cei care m-au însoțit în mașină la întoarcere n-a vorbit despre înmormântare. Tremurau adânciți fiecare în propriile gânduri. Unchii mei m-au lăsat acasă, iar prietenii au plecat, abătuți. Am rămas singur. Am intrat în casa unde mă așteptau niște papagali și un boxer roșcat. Enorma casă, unde acum locuiau frații mei invizibili, părinții mei invizibili, bunica mea invizibilă.
În după-amiaza zilei următoare, am ieșit pe stradă. M-am învârtit de colo-colo în ploaie. Nu mai suportam să stau în casă. Chelo m-a văzut pe fereastră. A deschis poarta și, în mijlocul furtunii, a venit șontâc-șontâc la mine. M-a îmbrățișat. Fără „condoleanțe“, fără „îmi pare rău“, doar o îmbrățișare.
Am făcut dragoste în după-masa aceea în patul din camera mea, în cușca mea de animal rănit. Chelo mi-a cerut să sting lumina. Nu voia să mă oripileze cu cicatricile de pe picioare, cu coapsele ei masacrate de zeci de operații care-i reconstruiseră oasele femurale bucată cu bucată.
N-am stins lumina. Mi-am scos pantalonul și i-am arătat cicatricea care-mi traversa piciorul. Ea nu știa de episodul meu cu ciobul. În timp ce o sărutam, i-am scos fusta. Mi-am lipit cicatricea de ale ei. Rană lângă rană. După ce căzuse de la o înălțime de șase metri, părinții o trataseră cu asprime. „Asta pățești dacă te ții de curvăsăreală pe acoperișuri“, o condamnase tatăl ei. Canicas, iubitul, care-i jurase dragoste veșnică, promițându-i că o va lua de nevastă, n-a făcut nici măcar gestul de a telefona să afle cum se simte. Doar Carlos și Fernando Prieto au vizitat-o la spital. Carlos, în fiecare dimineață.
Am făcut dragoste gâtuit de tristețe. N-am folosit prezervativ. Nu i-a păsat c-ar fi putut rămâne însărcinată. S-a înlănțuit pe trupul meu și am stat așa, refugiindu-mă din atâta moarte.
La terminarea orelor, băieții eram așezați într-un șir lung de bănci și așteptam să fim luați acasă. Fetele, și ele, pe un alt șir lung, în fața noastră. Părinții mei semnaseră o scrisoare prin care autorizau ca, la plecarea de la școală, să fiu însoțit de fratele meu, Juan Carlos. Cu toate că nu trebuia să aștept pe nimeni, îmi plăcea să mă așez pentru scurt timp lângă colegii de clasă, nu pentru ei, ci pentru că în banca din fața mea stătea Fuensanta.
Pedeapsa în cazul celor care se purtau necuviincios era să fie mutați în băncile de sex opus. Pentru un băiat, faptul de a veni în contact cu fetele era considerat o umilință. Nu și pentru mine. Făceam tot posibilul să fiu pedepsit, ca să fiu mutat lângă Fuensanta, ceea ce se întâmpla adesea.
Fuensanta era blondă, cu ochi căprui deschis, pistruiată. Se spune că o femeie fără pistrui e ca un taco[6] fără sare. Ei bine, Fuensanta avea sare din belșug. Pistrui pe nasul ei cârn, pistrui pe piept, pistrui pe brațe. Păr lung, slăbuță, serioasă, dulce. Era fiica unei americane din Kansas și a unui biochimist coahuilense[7] care sfârșise prin a se dedica politicii. Mi-a plăcut mult din primul moment în care am văzut-o. Fetița care-mi plăcuse cel mai mult la vârsta de nouă ani.
Relația noastră, dacă se poate numi relație ceea ce s-a întâmplat între noi, a început cu o gumă de mestecat. I-am cerut să-mi dea și mie una. Mi-a răspuns că cea pe care o mesteca era ultima, dar că mai păstra încă ceva gust. „Dacă ți-o dau, ai curaj s-o mesteci?“ m-a întrebat. Am acceptat. Ea a scos guma și mi-a dat-o. Am băgat-o în gură, excitat să-i simt saliva pe limbă. După ce am mestecat-o o vreme, am îndrăznit s-o întreb: „Dacă ți-o dau înapoi, ai curaj s-o mesteci și tu?“ A stat pe gânduri preț de zece secunde eterne. A acceptat. A luat guma și, cu multă delicatețe, și-a așezat-o pe limbă.
Schimbul de gumă a devenit o rutină zilnică în recreații, forma noastră de a ne săruta.
La școală, recreația era numită recess. Iar în recess nu puteai să vorbești decât în engleză. Pass me the ball, Do you want a piece of my sandwich?, Itʼs awesome. Iowa, în plin centru al Mexicului. Pentru a se asigura că vorbeam în engleză în timpul pauzelor (și pentru a ne controla și a ne supraveghea), școala crease un pervers sistem de spioni, denumiți Safety Patrols. Elevii cu cele mai bune note erau considerați drept elita acestui mini-Gestapo. Doar ei puteau patrula pe culoare în recreație, asigurându-se că nu intră nimeni în clase să fure; ne supravegheau ca să respectăm dispoziția de a vorbi doar în engleză, de a nu năvăli pe coridoare la primul sunet de clopoțel, cu cămășa ieșită din pantaloni, de a intra în clasă în șir indian, de a nu ne alipi la coada de la chioșcul de cafea, de a nu comite vreo faptă rea. Dacă erai semnalat de un safety patrol fie și pentru o acuzație inventată și nedreaptă, primeai un cinci. Două note de cinci echivalau cu suspendarea pe trei zile, trei, cu suspendarea pentru două săptămâni, iar patru, cu expulzarea definitivă. Acești safety patrols dispuneau de un amplu arsenal de amenințări și șantaje. Putere idioată și fascistă în mâinile unor copii de nouă și zece ani.
Fuensanta era safety patrol. O elevă eminentă. Cea mai mare ca vârstă din clasă: zece ani și cinci luni. Eu eram cel mai mic: nouă ani și două luni. Ea pierduse un an de primară făcut la Buenos Aires, unde tatăl ei fusese funcționar la ambasadă, pentru că școala noastră nu i-l recunoscuse. Era diferită de toți ceilalți. Știa mai multe lucruri decât oricare dintre noi și, pe lângă engleză, vorbea bine și franceza.
Cu timpul, jocul cu guma de mestecat a devenit tot mai sofisticat. Nu ne-o mai transferam din mână în mână, ci din gură în gură. Preț de câteva secunde mă delectam cu buzele ei calde, în timp ce limba ei depunea guma pe a mea.
În recreații, ne întâlneam într-unul dintre colțurile cele mai retrase ale curții. Aveam doar câteva minute, pentru că ea trebuia să se întoarcă la sarcinile de spionaj și supraveghere. Vorbeam puțin, niciodată despre noi. Eu mă temeam că, dacă i-aș fi povestit despre lumea mea de acoperișuri și despre părinții mei care-și sacrificaseră mașina ca să ne plătească studiile, s-ar fi îndepărtat de mine. Ea – am aflat mai târziu – se rușina de viața familiei sale: un tată bețiv și abuziv, politician corupt și atotputernic; o mamă frumoasă și prostuță, pe care tatăl o snopea în bătaie și care suferea de o acută instabilitate emoțională. Păstrând rezerve în legătură cu viețile noastre, ne limitam să vorbim despre școală, despre bârfe legate de colegi, despre simpatii și antipatii față de profesori, despre excesul de teme pentru acasă.
Într-o zi, l-am văzut pe Carlos jucând „păianjenul“ pe genunchiul unei fete care purta fustă. Jocul consta în așezarea degetelor strânse pe genunchiul fetei și desfacerea lor lentă, asemenea piciorușelor unui păianjen, mângâind în felul acesta genunchiului fetei. Când Carlos a făcut gestul, fata s-a înroșit, iar pielea i s-a înfiorat. Mi s-a părut o idee bună să joc și eu păianjenul cu Fuensanta.
Într-o pauză, în colțul nostru retras, i-am propus să jucăm little spider.
― Ce e asta?
― Dă-mi genunchiul.
Și-a apropiat piciorul stâng. Mi-am împreunat degetele de la mâna dreaptă, le-am așezat pe genunchiul ei și am început să le desfac. Rezultatul: ea s-a înfiorat, iar pielea i s-a zgribulit la fel cum i se întâmplase și fetei atinse de Carlos. Am ridicat ochii și am văzut că avea picioarele depărtate. Am reușit să zăresc albul chilotului. A observat că o priveam, dar n-a strâns picioarele.
― Continuăm? – am întrebat-o.
Ea s-a gândit o clipă, apoi a încuviințat. I-am pus degetele pe latura internă a pulpei drepte și am mângâiat-o încet. Ea s-a răsucit și din nou pielea i s-a înfiorat.
― Ți-a plăcut?
Fuensanta a oftat adânc. Pe gât au început să-i apară mici pete roșii. Ne-am privit un moment. Amândoi respiram agitați. Mie inima îmi bubuia în stomac.
― Încă o dată? – am întrebat-o cu voce tremurată.
― Aha – a reușit să bâiguie.
I-am strecurat păianjenul adânc între picioare. Am desfăcut degetele până ce i-am atins chilotul. Simțindu-mă, Fuensanta s-a retras și a privit în jur. Gâfâia ușor. S-a liniștit, astfel că am continuat să-i ating pubisul cu degetele. Ea se limita să mă privească fără să-mi îndepărteze mâna.
Brusc, și-a strâns pulpele și s-a răsucit într-o parte. Cu bărbia mi-a semnalat ceva în spatele meu: două prietene de-ale ei veneau spre noi. M-am ridicat și m-am scuturat pe pantaloni pentru a-mi disimula penisul erect.
― Ne vedem – i-am spus.
Ea a zâmbit forțat. A încercat să spună ceva, însă vocea i s-a înecat. Nici eu n-am reușit să scot vreo vorbă. Am trecut prin fața prietenelor sale și m-am pierdut printre colegii care băteau mingea în curte.
⁂
Se spune că vikingii nu se căsătoreau cu virgine. Li se părea suspect ca o femeie să nu fie dorită și de alți bărbați. Pentru ei, virginitatea era un defect, nu o virtute. Dacă în unele țări din Orientul Mijlociu femeile care și-au dezonorat familia prin pierderea virginității sunt alungate cu pietre, printre vikingi femeia se autodezonora în cazul în care nu reușea să provoace instinctele masculine. Virgina ascundea cu siguranță vicii de netolerat: caracter urât, respirație duhnitoare, lipsă de grație, prostie. Din vreun motiv necunoscut himenul ei trebuia să fi rămas intact. Cine să iubească o femeie disprețuită de alții ?
