Markéta Hejkalová este o scriitoare cehă, traducătoare din limba finlandeză și editoare. Este de asemenea o membră activă a PEN Club Internațional, vicepreședintă a Centrului Ceh. Locuiește împreună cu soțul ei în localitatea Havlíčkův Brod, unde din 1991 a organizat Târgul de Toamnă al Cărții. Scrie mai ales povestiri, cărți de copii și romane despre cehi – mai ales femei – care își petrec viața în țări străine. Magicianul din Peking are acțiunea în China, Dovezi ale vieții ei, în Kosovo, Urmele roșii ale soarelui nordic, în Coreea de Sud. Cărțile ei au fost traduse în engleză, germană, rusă, bulgară, albaneză și sârbă.
Proza scurtă Țara de foc, scrisă de Markéta Hejkalová face parte din categoria prozei memorialistice combinată cu imaginația unei autoare sensibile. Cititorii cel mai bine „plasați” în timp să aprecieze valoarea textului sunt cei care astăzi au între 50 și 70 de ani, cei care își aduc aminte cum, începând cu anii ’60 și terminând cu anul 1989, litoralul românesc era plin de turiști veniți din „țările vecine și prietene”, așadar cu mulți cehi, slovaci, polonezi și, desigur, „redegiști”, din Germania de Est. Textul este o călătorie în timp și o întoarcere în timp, scris alert, se citește repede (cât poate dura să citești vreo 6–7 pagini?). Dificultatea traducerii este medie. Autoarea folosește o limbă cehă contemporană relativ curată, presărată cu mici jocuri de cuvinte și aluzii.
*
Țara de Foc
Îl văzuse în avionul de București, ea mergea la un festival literar, iar el… nu, nu se poate. Nu poate fi el, nu-l poate recunoaște. S-a uitat la el, încerca un zâmbet discret și fugitiv, dar nici în ochii lui și nici pe față nu s-a ivit vreun semn de recunoaștere, un fragment de amintire. Părea că nu o văzuse niciodată. O doamnă oarecare, o călătoare. Să se fi schimbat atât de mult?
Știa că este nu numai posibil, ci și foarte probabil. Se întâlniseră în urmă cu treizeci… ba nu, patruzeci de ani, aproape patruzeci de ani, o viață de om sau măcar o jumătate de viață, în anii ăștia oricine se schimbă. Nici ea nu era sigură că ar putea fi el după patruzeci de ani.
Îi părea bătrân, pe chip avea riduri, iar în părul șaten niște fire încărunțite, dar acest lucru îi dădea o specifică aură tainică, dar și sigurața unei priviri clare asupra vieții, străină de șovăieli. Să te culci cu un bărbat necunoscut este bine sau rău, ce ar trebui să facă ori să nu facă?
El nu avea însă ezitări, să te culci cu o străină, de ce nu. Nisipul fin și vuietul valurilor și răsăritul soarelui la Marea Neagră, asta a fost demult, de SIDA încă nu se vorbea, nu numai ea nu știa nimic, căci ea nu presimțea mai nimic, dar nici el, la urma urmelor.
Ar mai fi o explicație, dar nu dorea să se gândească la asta, deși era mai probabilă decât prima. Fusese una dintre multe altele, iar el o uitase, în patruzeci de ani din aceste multe se face un șir lung, cine să le mai țină șirul, la asta se putea gândi, suferința trecuse demult, adâncită undeva între straturile vieții și ale timpului, nu numai că nu durea, la urma urmelor i se făcuse dor.
Faptul că i se păruse atunci bătrân nu era de mirare, ea era tânără, așa de tânără încât, cu doar vreo doi ani înainte, era încă un copil. Avea 18 ani, vacanța de după bac, cea mai frumoasă vară, libertate. Plecaseră cu toată grupa în România ca să se cațere pe munți, erau pentru prima oară peste hotare, fără părinți, o lună întreagă, după care ea și o colegă se rupseseră de grup și s-au dus la mare.
Și el era tânăr, desigur din perspectiva de azi. Avea 30 de ani, pe atunci i se părea mult, i se părea nefiresc și că nu venise la mare într-o șkodiță plină ochi de conserve, cu soția care să gătească în fața cortului la aragazul de voiaj și cu doi copiii plângăcioși, care să facă pe plajă forme de nisip, castele. El avea treizeci de ani, încă burlac și venise singur. Fără soție, însă nu chiar singur, de fapt, cu familia: cu mama, cu fratele și cu cumnata și cu nepotul, ba chiar și cu bunica, de fapt cu mama deja în vârstă. Era slovac, dar nu un slovac oarecare din Bratislava sau vreun baci de la stână. Slovac, dar din Elveția, de la Zürich, emigrant, asta îi dădea o aură suplimentară de secret amestecat cu atracție, nu riduri și tâmple încărunțite. Emigrant, deci interzis, venise în România pentru a se reîntâlni cu familia pentru prima oară după cinci ani. Pe atunci, nu se gândea dacă este adevărat și dacă este posibil, adică tocmai România să fie insula libertății în oceanul totalitar, dar nici acum, după mulți ani și după studii și după cărți și după călătorii, nu găsise vreun motiv să se îndoiască de asta, pe atunci Ceaușescu nu devenise chiar tiran și vampir și băutor de sânge, nu trimisese tancuri la Praga și nu se pupase cu Brejnev, băieții de pe plajă spuneau bancuri cu el și nu se uitau speriați de jur împrejur ca nu cumva să fie auziți, era frumos în România, erau destule din toate, fructe la chioșcul din fața campingului și caffé frappé în pavilionul de pe malul lacului – i se spunea, nu se știe de ce, cafeneaua milionarilor, și țigări erau, numele erau exotice, chinezești, așadar și ele cumva interzise, toată China era oarecum interzisă în Cehoslovacia, deoarece nici chinezii nu se pupau cu Brejnev.
Pe pachetele acestor țigări era un balaur, probabil de asta se numeau lucky dragon, sau golden dragon, vreun balaur fericit ori de aur într-o vară fericită și aurită pe plaja de la malul Mării Negre, de altă mare nici nu putea fi vorba atunci, în altă parte nici vorbă să te poți duce, nici măcar în anul uluitor al libertății.
Ei, chibrituri însă nu erau, lipsa asta dădea cumva semn că în România nu este totul cum ar fi trebuit să fie (lucru care însă nu prea mira, niciunde nu prea era așa cum ar fi trebuit să fie, în Cehoslovacia pe atunci nu găseai blugi, de exemplu). De fapt, chibrituri erau, poate tot chinezești, poate românești sau poate din altă parte, dar nu se aprindeau, după cum cretele românești nu scriau pe tablă, dacă nu era udă, ștearsă cu un burete urât mirositor, dar pe cine după bac mai interesa școala, tabla și creta? Dacă, până la urmă, reușeai să aprinzi chibritul și să faci foc, imediat se stingea, țigara nu o puteai aprinde cu așa ceva, mai ales dacă bătea vântul, pe plajă bătea mai mereu, plăcut, răcoros, pe plajă oamenii mergeau din cearșaf în cearșaf ca să ceară foc, țigara de apropia de altă țigară, ca și cum s-ar fi pupat, dar numai așa, formal, la întâlnire și la plecare, nu era nimic erotic în asta, altfel nu prea puteai să aprinzi țigara, era un ajutor uman și solidaritate, un lanț uman în țara de foc, conspiratori ai unei plăceri neerotice.
— La Mangalia merg, mă așteaptă o mașină, îi spuse el, pe când amândoi așteptau la banda de bagaje de la aeroportul din București. Mergem împreună?
Încuviință din cap, deși corect ar fi fost să facă gestul invers. Știa că și pe ea o așteaptă o mașină la aeroport, o va duce la hotelul din București, iar mâine la Galați pe malul Dunării, acolo era loc festivalul. De la Mangalia la Galați o să ajung eu cumva, își spuse fără griji, de patruzeci de ani nu mai știa mare lucru, și România devenise între timp o țară a libertății.
Constanța, Mamaia, Eforie, Costinești, Neptun – nume ce apăreau pe indicatoarele rutiere pe drumul amintirilor sale.
O casă din Costinești între grădini cu aromă de mărar și serile pe o terasă, pe atunci nu putea bea vin, pe atunci trebuia să curețe cartofii pentru cină, vin beau părinții și amicii lor, cei mari, aceștia vorbesc și cu proprietarul, se chema Tănase, sună tot ca Năstase, morgen plaja machen, se consolau, plouase și marea era rece, ca de gheață, ei nu aveau însă nevoie să se bucure, erau în concediu, marea și recifuri și valuri și libertare, pretutindeni este libertate mai mare decât acasă. Și el se consola, domnul Tănase ori Năstase, după aia nu s-au mai putut duce la el, Ceaușescu interzisese cazarea străinilor la particulari, dacă ar fi avut cumva o influență negativă, dacă le-ar fi adus, de exemplu, o mașină de scris?
Putea bea vin și putea fi singură cu amica sa Cristina, apoi în amintire se amestecau și alte nume, Marea Neagă, nu ca numele mării, ci al unui restaurant mare și mereu gol, Calul Alb, și pe lângă acel restaurant trecea cu amica sa Cristina în drum spre plajă, să intre însă nu, merseseră la discoteca Tineretului, așa se chema oare? acolo s-au dus în prima seară, prima seară la mare, îl cunoscuse acolo pe un băiat, se numea Mircea, era de pe un oraș pe Dunăre, poate era chiar Galațiul, poate va veni să o asculte la festivalul literar, îi trecu prin minte doar așa, ca un gând vag, nesigur, Galați suna a ceva depărtat, mai aproape era Rainbow sau LGBT, nimeni nu știa de o asemenea abreviere și nimeni nu discuta despre asta. Rainbow era o discotecă, se dansa acolo sub un copac imens în care atârnau beculețe colorate, ca într-un local rural din Balcani sau din Franța, România era un pic de Balcani și un pic de Franța, așa spunea Mircea. Rainbow nu era însă un restaurant, era o discotecă, dar nu una uzuală, era un fel de club de noapte deschis până dimineața când se scurgeau afară ultimii musafiri, se pleca atunci când răsărea soarele, se cânta acolo One way ticket to the moon și Rasputin și cele trei cuvinte interzise pe atunci în Cehoslovacia, Oh those Russians, în Cehoslovacia nu, dar în clubul Rainbow din Mangalia Neptun da, deoarece aici era libertate. Nici nu intra oricine, intrarea era doar pe valută, cum făceam rost, cu el?
Deodată în amintiri apăru mașina, alta decât cea de acum. Amurg, un cartier la marginea unui oraș, o căldură toridă de bloc, iar acolo un apartament gol, pe o masă mare, ca de conferințe, o scrumieră plină, în aer un fum greu, nimic altceva nu este în apartament, doar un pat mare, acolo ar încăpea toți, eu și Cristina și cei trei băieți, și ei aici. Ar încăpea toți, dar cele două nu au vrut, fugiseră cumva, dar nu să ajungă înapoi la camping. Rumänische Männer sind Banditen, spuse șoferul, când reușiseră în final să facă autostopul. Bărbații români sunt niște bandiți, iar ele două niște fete tâmpite, azi ar avea curaj să vorbească, și eu, me too, dar pe cine ar mai interesa asta azi, și unde sfârșesc azi bandiții, guvernează la București ori cerșesc la Praga?
Taxiul opri în fața hotelului, o clădire elipsoidală la marginea stațiunii, și-a adus brusc aminte de asta, mai fusese aici, dar atunci, de ce oare, aici stătuse? Nu mai fusese cu el la hotel, poate în hol, dar într-o cameră din hotel cert nu.
A coborât, au coborât și bagajele și au luat-o pe scări la recepție, hotelul era însă gol, complet gol, la recepție nu era nimeni, în spate nu era nicio cheie atârnată pe pereți, la măsuțele din hol nu stăteau oameni și nu beau cafea ori alte băuturi și nu ascultau nicio melodie, ce se cânta atunci, nici măsuțe nu erau aici. Linda Linda, I love you, da, aici ascultase melodia pentru prima oară, hotelul era ciudat, nu și melodia.
I love you, cineva chiar o iubise în vara aia și chiar se numea Linda, și ea iubise, dar nu pe oricine, numai pe acela, pe cel mai în vârstă, cu ochi albaștri zâmbitori, cu riduri și cu câteva fire albe la tâmple, pe cel cu care intra acum în hotel, dar chiar îl iubise sau doar așa sau doar poate? Și chiar mai fuseseră aici?
Simți un fior, abia acum, atunci nu. Hotelul era ciudat încă de atunci, nu și România, pe atunci nu era țara fricii, vampirii dispăruseră demult, capetele turcilor înfipte în țepele lui Vlad Drăculea putreziseră demult în mormintele istoriei. Pe atunci nu știa pe nimeni altcineva decât pe Mircea de la discotecă și o altă Cristina, alta decât amica ei, pe Mircea Eliade și pe domnișoara Cristina cu aromă de violete și pe translatorul Jirka, toți aceștia așteptau până le vine rândul, și vampirul Ceaușescu își așteptase îndelungata seară din ajunul Crăciunului când se va schimba totul, dimineața încă va fi fost conducătorul popular al României socialiste, curajos, deoarece nu trimisese tancuri și nu se pupase cu Brejnev, Brejnev murise însă demult așa cum va fi și el, în dimineața aia încă nu știa, nici după-amiază, deși fusese doar un simplu președinte care, după câteva minute, se grăbea să plece din fața protestelor. După-amiază însă putea anticipa că nu o mai duce mult, era deja un dictator care fugise din București și se ascunsese într-un loc necunoscut, după care devenise un conducător crud și în final un tiran mort, cineva știa de ascunzătoarea lui.
Dar acestea erau atunci, vara, când toți o iubeau pe Linda, încă departe, faptele așteptau într-o viață viitoare îndepărtată ca să le vină și lor rândul, să vină acea noapte din ajunul Crăciunului, când se vor pregăti cozonacii, singură, pentru ea și pentru soțul ei ascultând la radio, vom comanda vântului să aducă ploaie, azi doar la București, doar azi, mâine însă nu. Nu vor fi cozonaci, în locul prăjiturilor aromate va scoate din cuptor niște maxi-cornuri cu vanilie. Căsnicia însă da, asta merge, desigur, peste tot este ceva, dar când durează vreo patruzeci de ani trebuia să meargă, în orice caz mai mult de treizeci, din perspectiva asta nu mai contează.
Hotelul e gol, după care se trezesc pe plajă, și aici e pustiu, parcă ar fi toamnă. Pe atunci dorea să revină aici, să revină în alt anotimp, nu vara, într-o zi normală, toamna. Pe atunci, în toamna asta disperată, în primul an de facultate, când în față trebuia să i deschidă oceanul vast al cunoașterii, căzuse însă în băltoaca marxism-leninismului, cele trei izvoare și cele trei componente, sfânta treime și ateismul științific și hozraciot și novicioc, novicioc e și acum, în altă lume, care – poate – nu e alta.
Dar din cauza științei putrede toamna aia nu a fost disperată. A fost disperată doar fiindcă pricepuse că nu îl va mai vedea vreodată, de aceea a dorit să revină aici, ca și cum l-ar mai putea întâlni, deoarece aici putea veni, nu însă și în Elveția, acolo nu, nici dacă i-ar face chemare, dar el nu i-a făcut, de întâlnit se putea întâlni doar aici, în România, deoarece nici el nu putea veni la ea, nici dacă ar dori, dar nu dorea, nici nu-i scrisese. Uitase de ea sau nu voia să-i facă probleme? Să trezească speranțe deșarte, să-i provoace pe securiști, să o afunde în plasa în care, poate, se prinsese și el.
Voia să o apere, poate, chiar o apărase, nu însă și ea pe sine. Îl sunase de la facultate, era de serviciu, stătea intenționat vinerea până seara, până când nu mai era nimeni nici la catedră, nici în restul facultății, asta ca să-l sune. A vorbit scurt cu ea și tăios, rupt, cum nu ar dori. Mai întâi a plâns, că nu însemna nimic pentru el, după care s-a temut să nu o cheme cumva la interogatoriu la Securitate, să nu o dea afară de la facultate, disperarea începea să facă pași înapoi din drumul ce duce spre șuvoiul nesfârșit al vieții cotidiene.
Mult mai târziu s-a întrebat dacă iubirea asta fusese cumva victima unei lumi divizate, a războiului rece și a cortinei de fier ori nu a fost nicio iubire? Nu va afla niciodată – acum însă ar putea afla, acum imediat, ar fi suficient să deschidă gura și să întrebe, acum imediat, în stațiunea sufletelor și pe plaja pustie. Au ajuns la locul unde se cunoscuseră atunci și apoi un pic mai târziu s-au iubit, de fapt a doua zi, după miezul nopții și după Rainbow, mai spre dimineață, căci soarele apăruse deja deasupra mării. Prima iubire, prima oară împreună, pentru ea fusese chiar prima oară, pentru el nu, dar de fapt și pentru el, deoarece pentru prima oară era cu cineva pentru care era pentru prima oară, pentru prima oară iubise o fecioară, era entuziast și amețit, iar ea în această disperare a clipelor de toamnă îl tot chema, incredulul, cu ochi recunoscători și zâmbitori și plaja cu sfera roșie ce iese din apele mării și nisipul și scoicile și țipătul pescărușilor, abia mai târziu și-a dat seama că acestea erau doar culisele, frumoase dar neesențiale, că acea primă oară trebuia să fie altfel, cu cineva pe care îl cunoscuse dinainte și pe care avea să-l cunoască și după aceea. Așa trebuia, dar nu a fost așa.
— Și acum? întrebă ea, poate veniseră aici ca, după vreo patruzeci de ani, să se iubească din nou, poate tocmai de aceea luase avionul spre România, nu la festivalul de la Galați.
— Acum mergem la o cafea, zise el și s-au dus la cafeneaua milionarilor, dar era părăsită, ba nu, pur și simplu nu mai exista, nici restaurantul Marea Neagră, de fapt nici lacul nu mai exista.
Cum ajung oare la Galați, îi veni întrebarea, îndoiala, călătoria de vis începea să facă pași înapoi din drum spre șuvoiul nesfârșit al vieții cotidiene. Ce mi-o fi venit să mă duc cu un necunoscut undeva unde nu mai este picior de om, se trezi ea din miraj, călătoria de vis începea să aibă conturul unui sejur pentru seniori, 55+.
Nu-și putea imagina că mâine va fi copleșită de o mulțime de oameni în orașul de pe malul Dunării, voia să plece acolo chiar azi. Ca și atunci odată la izvorul Dunării, la Donaueschingen, cu soțul, pe atunci nu-i era soț, nostalgia întoarcerii, se apropiau de frontieră, de cortina de fier, veneau dinspre partea bună spre cea rea, dinspre vest spre est, mergeau acasă, ca atunci în restaurantul rotativ de la Bratislava, deasupra Dunării, cu un bărbat care nu-i era soț, nu al ei, era soțul altei soții, întunericul și nostalgia unei seri de duminică, Dunărea undeva jos curgea mai departe spre Budapesta până la… Galați, acolo unde nu va mai ajunge, cert nu mâine.
Deschise ochii, nu observă imediat că este în avionul care va ateriza la București peste zece minute.
— Mă așteaptă o mașină, nu doriți să ajungeți în oraș? o întrebă el pe când așteptau bagajele la banda rotativă. Acum și-a dat seama că părea nefiresc în fraza aia, nu înainte, de fapt înainte nu-i spusese nimic, era un vis. O întrebase într-o limbă incorectă, în engleză, înainte vorbiseră ceho-slovacă, el slovacă, ea cehă.
— Nu, dădu ea din cap a respingere, mulțumesc, și pe mine mă așteaptă o mașină. Valiza tocmai îi venea, o apucă ferm și o luă spre ieșire, observă repede bilețelul pe care era scris numele ei, Linda.
Șoferul îi luă valiza, îl duse la mașină și ajunse la un hotel mare din centru. Luă liftul spre camera de la etajul 13, privi pe geam la orașul de dedesubt, se întinse pe patul confortabil și închise ochii. Când îi deschise, constată că nu mai are timp, abia de ar apuca să se schimbe, să-și ia hârtiile și cărțile pentru lectura de azi.
Deschise valiza și în cameră năvăli un miros puternic de violete. Voia să scoată hainele, dar nu era nicio haină acolo, nici pantofii, nici hârtiile și nici cărțile, nici pijamaua, nimic din ceea ce-și pregătise pentru festivalul de la Galați, nu era nimic acolo, erau alte lucruri. Erau niște cătușe, un bici împodobit la mâner cu perle, o nuia metalică ascuțită la un capăt pentru a putea străpunge inima vampirului, iar în mijloc era un băț cu cap bont, un cap cu riduri și cu păr încărunțit printre firele șaten și cu ochi albaștri recunoscători, impresionați și zâmbitori.
