Traducerea romanului „Grădina de sticlă” de Tatiana Țîbuleac în limba cehă

0
197

Ceea ce pentru unii este retroversiune (și aici mă refer la noi românii) pentru alții este traducere, pentru că cehoaica Jarmila Horáková face de fapt o traducere în limba ei maternă. Lucrurile se complică atunci când știm că Jarmila scrie poezie în limba română, care, pentru poezie, i-a devenit ca o limbă maternă. Așa că ea când traduce face oare … retroversiune?!? La fel cum Mircea Dan Duță, redactor al revistei noastre, cu toate că este român, scrie în limba cehă, care i-a devenit limba maternă a poeziei. Și traduce din cehă și slovacă. Sau este vorba de retroversiune?!? Se întâmplă rar, dar iată… Dincolo de aceste paradoxuri, să ne bucurăm că o scriitoare de limbă română din Moldova, foarte prizată în ultima vreme în Europa, vede lumina tiparului și într-o țară de limbă slavă. (Fitralit)

***

Romanul Grădina de sticlă a Tatianei Țîbuleac, scriitoare din Republica Moldova, este un text complex, ce redă viața și atmosfera multinațională din Chișinău în ultimii ani ai Uniunii Sovietice și după destrămarea ei. Romanul e scris în limba română, dar conține multe cuvinte și fraze întregi în limba rusă, în original scrise cu alfabet chirilic.

Textul este împărțit în capitole scurte, care sprijină dinamica romanului, dar cer un cititor și un traducător atenți, pentru că, de mai multe ori, trebuie să te lămurești cine vorbește, adică cine scrie cui. Cartea are multe personaje, inclusiv două inexistente – părinții eroinei principale, pe care nu i-a cunoscut niciodată și care, de fapt, sunt evocați prin aceste amintiri și prin confesiune. Prima provocare – generală pentru toți traducătorii – este, așadar, să nu te pierzi în textul încâlcit.

În ceea ce privește probleme concrete, trebuie mai întâi să apreciez foarte pozitiv colaborarea cu autoarea, care a fost foarte deschisă și cât de repede a putut a încercat să-mi lămurească toate cuvintele sau legăturile culturale, care au fost pentru mine necunoscute și de negăsit. A fost vorba de o serie de regionalisme din Republica Moldova, cum ar fi: calicoaică, a soiosi, miresuică. Spre surprinderea mea, am reușit destul de repede să găsesc echivalentele regionale în cehă pentru fructe, care, în plus, sună foarte poetic și frumos (este vorba de: pearjă – karlátko, harbuz – arbuz, abricoasă – morulka, coarne – dřínka).

Alte întrebări au fost legate de filmele sovietice pe care nu le-am văzut, în rolul principal fiind actorul D. Haratian, unde nu mi-a fost clar dacă grande-marine este un „cadet“ sau „ofițer“. De asemenea, m-a surprins cuvântul octombrica – o realitate pe care mi-o amintesc și eu, o denumire pentru copiii cei mai mici din organizația pentru copii și tineret din timpul comunismului. În Cehia, s-a numit „scânteie“, apoi, la vârsta de nouă-zece ani erau făcuți pionieri. Am aflat că nu numai eu, dar și alți colegi traducători în alte limbi n-au dormit din cauza frazei „unde-s degetele și unde-i trenul“, care se repetă de două ori în text în diferite locuri.

Un alt articol aș putea scrie despre complicațiile legate de limba rusă în text – editoarea a hotărât că pentru cititorii din Cehia ar fi mai util să fie transcrise cu litere latine, dar a apărut întrebarea cum anume, pentru că există mai multe posibilități de transcriere –, în sfârșit am apelat la ajutorul unui cunoscător al limbii ruse, ceea ce reprezintă cea mai bună soluție de fiecare dată când într-un text apar elemente dintr-o altă limbă.

În loc de concluzii, vreau să adaug că traducerea Grădinii de sticlă a fost o mare plăcere, pentru că este vorba despre un roman foarte bun, care-și merită pe deplin succesul.

Tatiana Tîbuleac – arhivă personală
34Cel mai cumplit, Lastocika, este chinul lung, să ții minte astade la mine. Iată, bunăoară, îl sperii pe om cu moartea. Îi spui că îlîmpingi sub tren sau că-l îneci în iaz. Sau altceva, mai groaznic, hai alege tu. Să-l spânzuri? Da, de ce nu? Mulți oameni îi sperie pe alții tocmai cu spânzuratul. Îi spui în față: te spânzur. Drept în ochi îi spui. Când îi vorbești cuiva de moarte, Lastocika, te uiți dreeept în ochi. Și ce vezi? Vezi că omul nu se teme. Nu-se-te-me! Și știi cum vezi tu că el nu se teme, Lastocika? Iată cum: după ochi vezi. Numai și numai după ochi. Omului, când nu se teme, îi strălucesc ochii. Ca sticla se fac ochii omului care nu se teme. Iar dacă l-ai scăpat și i s-au sticlit ochii, gata. Poți chiar să îl ucizi, asta însă nu mai este moarte.Și de ce, Lastocika, nu se teme omul de moarte? Știi tu oare? De ce, mă rog, nu s-ar teme omul de tren, de apă, de frânghie? Nu știi. Iată de ce: pentru că să mori dintr-odată nu doare. Te-a tăiat trenul, țac-pac, și nici nu ai înțeles când ai murit. Ți-a intrat apa în plămâni, ai dat de două ori din gură și ești liber. De frânghie nici nu mai zic, gâtul se frânge în două secunde, hai să zicem trei, și ești mort.Iar acum, Lastocika, gândește-te că nu mori deodată. Că omulnu sare pe tine ca o turbăciune, dar te ia cu încetișorul. Te lasă săînțelegi. Sau și mai bine – îți arată. Taci, așa-i? Să ajungi să te temi de un gând mai tare decât de moarte – asta-i cheia. O ușă crăpată, atât îți trebuie. Trrrrosc! Și vezi că nu-i mai sticlesc ochii. Cum îți spuneam, chinul lung. Pentru că unde-s degetele și unde-i trenul.                35Într-o zi, după ce mă controlase la rusă și aveam fruntea roșiede la triunghiuri, am întrebat-o de ce m-a ales pe mine. Mă gândeam la asta de ceva timp, în special în nopțile în care adormeam plângând, cu umerii gemând de puroi și mâinile fierte. De ce eu, cum eu – din peste o sută de fete – eu? Toate mai frumoase ca mine, unele mai deștepte, iar câteva – lingușitoarele și mincinoasele –, și mult mai apreciate de jigodiile de educatoare. Cu toate acestea, nu ele au fost chemate cu palton și cizme, scoase din groapă, trimise la oraș. Nu cârtiţele și târâtoarele care ne pârau pe noi, restul, și își asigurau astfel o chiftea sau o pătură în plus. Ci eu. Ceva nu se lega deloc. Eu nu câștigasem niciodată nicio bucățică de ceva bun. Nicimăcar bomboane în cadourile de Anul Nou, singura zi din an încare orfanii aveau norocul să găsească în pungi și câte o ciocolatăscumpă. Cum să obțină o cârpă ca mine ceva atât de prețios ca oviață nouă? Nu mă puteam liniști, întrebarea aceasta mă fărâmița.În seara aceea i-am vorbit. Calm, cu jumătate de voce, cum îiplăcea. Am încercat să nu par prea curioasă, dar nici lipsită de minte. Știam că pot primi o palmă peste gură chiar și pentru o întrebare pusă incorect. „De ce n-ați luat o rusoaică?“, i-am zis, de parcă aș fi anunțat-o că la televizor începuse un film.Număra banii, ocupația ei preferată, și nici nu s-a uitat spremine. Am tăcut și eu și am început să-mi fac partea mea de lucru:să aranjez bancnotele după culori, să despart copeicile în grămezi a câte o rublă și să le leg pe toate cu niște fâșii de cauciuc. Mi-a răspuns înainte de culcare, ca printre altele. Directoarea mă alesese, nu ea. „Cea mai răbdătoare“, a spus acel animal în fustă, ucigașa, hiena aceea mânjită cu sângele Olecikăi mele. Iar asta însemna un singur lucru: directoarea știa ce se întâmpla cu noi noaptea.                  36La oraș, vara-i becisnică, spunea lumea. Ca o proastă spunea,pentru că nu era nimic mai frumos decât noi toți în curtea aceeavara! Ziua mâncam fructe tari, șterse de poalele hainelor, vorbeam despre Marea Neagră și beam cvas până ne umpleam urechile. Lioncik se îmbăta și ne cânta la chitară cântece rusești, care se terminau toate cu moarte, pierderi sau arestări, însă pe noi ne înveseleau peste măsură. Doar vreo două, cele mai frumoase – cu femei trădătoare și dorul de mamă –, aduceau în ochii noștri lacrimile atât de așteptate de muzicant. Raia cocea vărzări. Multe, cu ceapă verde, cu bostan, cu vișine. „Mâncare de vară”, spunea ea trăgând după sine prin curte, ca pe un cățel, mirosul acela de ou și zahăr ars. Tamara Pavlovna nu se zgârcea la conserve, iar Șurocika ne povestea de la balcon despre cosmos, epidemii și alte recorduri mondiale. Abia spre seară, mai pe răcoare, ieșea Polcovnicul cu partea lui – harbujii. Doi mai mari sau trei mai mici, pe care îi spărgea repede de colțul băncii, chiar lângă piciorul lipsă al lui Zahar Antonovici, și îi trimitea hrinci, în cerc, tuturor delaolaltă. „Ca pe niște femei stricate”, spunea Lioncik râzând și trântind cu basca de pământ, în semn de mare umor și fericire.În oraș, femeile se dezbrăcau în rochii ușoare, deschise la culoare,și licăreau pe străzile înguste ca niște iepurași de soare. Așa se spunea atunci când venea vara: e timpul să ne dezbrăcăm. Profitau mai ales cele măritate, care abia așteptau să scape de solzii și mătreața de iarnă. Se tundeau, își rădeau subsuorile și își dezgoleau, ca de nevoie, pulpele grase un pic mai sus de genunchi. Bărbații erau, desigur, mai simpli. Nu aveau atâtea stofe și culori, și nici dreptul la atâta goliciune. Făceauce puteau. Până și un braț îți lua somnul pe săptămâni. Mai ales unul lins de soare, cu vinele punându-ți simțurile la încercare. Sau unul subțire și alb, cu palmele netede. Și parcă m-aș opri, dar cum să nu pomenesc de tulburarea pe care o putea strecura, în inima unei femei, o curea lată, încinsă peste un mijloc de bărbat tânăr?Și mai erau, mai erau în verile noastre bucurii. Castanul înfloritși trandafirii greșiți ai Polcovnicului. Elevii scăpați din școli șiviitorii studenți. Furnicarele de bătrâni în haine albe, bând mereuapă și răcorindu-se cu evantaie din ziare. Copiii alintați și frumoși, care spuneau mereu „nu“, dar nu primeau niciodată peste gură de la mamele lor cu gene lungi. Morkovka, care își purta burticașa grăsuleană prin curte. Înghețata în păhărel de vafă, prima gumă de mestecat cu gust de căpșună. Havuzurile.În acele veri lungi și calde în care orășenii plecau în concedii adevărate, doar curtea noastră rămânea mereu plină. Hаш остров – am numit-o noi și ne-am întrebat, nu o dată, în urma cărui naufragiu ajunseserăm acolo claie peste grămadă? Moldoveni, ucraineni, evrei, ruși. Militari deconspirați. Femei de treabă și singure. Bărbați în putere, dar pe care nu-i voia nimeni. Mai eram și eu. Un copil speriat și singur, care, la fel ca păsările, a început să-și clădească cuib din murdărie și resturi. „Lastocika“ îmi spuneau toți și nu era cuțit pe lume care să dezlipească de mine acest nume.                             37În vara aceea se purtau sandale cu multe curele și am cerut șieu o pereche de ziua mea. Însă nu oricum, ci „ca ale Katiei“. Măluase gura pe dinainte și așteptam, în loc de încălțări, bătaie. M-am mirat și eu de propria îndrăzneală, care înflorise în mine în doar câteva luni. Începusem să cred că mi se cuvin mai multe lucruri. Mă comparam nu cu cei mai săraci din jurul meu, ci cu cei mai bogați. Se pare însă că Tamarei Pavlovna îi plăcuse tocmai faptul că știam clar ce voiam. Țintește sus – așa m-a crescut. Până atunci nu sărbătorisem niciodată ziua mea de naștere. Unde să o sărbătoresc, cu cine? La internat ne feream să ieșim în față, pentru că asta atrăgea după sine munci mai grele sau pedepse mai aspre. Odată am spălat singură veceul fetelor pentru că Olea îmi împletise părul altfel decât în alte zile. Dar se putea și mai rău. Un băiat din grupa mare a fost trimis să rânească acoperișul cantinei, pe frig, pentru că Bulbucul l-a pârât maică-sii că acela îl numise urât. Minciună, desigur, n-ar fi îndrăznit nimeni, deși merita. Dar cine avea să cerceteze? Băiatului i s-au umplut plămânii cu apă și om n-a mai fost, iar pe Bulbuc l-a durut drept în cur de boala lui. Ei, dar ce să vorbim de directoare. Noi între noi – copiii – eram și mai răi. Din lipsă de altceva, invidiam până și pedepsele altora, considerându-le, pervers, tot un fel de atenție.Sandalele mi le-a cumpărat Bella Isaakovna, care putea obține,în câteva zile, orice obiect din raza URSS, dar cred că și din cosmos, dacă ar fi fost nevoie. Și erau, într-adevăr, ca ale Katiei. Albastre, cu o cataramă cât unghia, care se încheia pe călcâi. Din piele moale, mirosind a scump. Le-am purtat până toamna târziu, când dăduseră frigul și ploile. Apoi, din nou, primăvara-toamna. În ziua în care le-am aruncat, piciorul nu-mi mai încăpea nici în față, nici în spate, iar catarama îmi tăia dureros osul. Veniseră tocmai de la Leningrad sandalele mele! „Orașul acelaploios și îndepărtat, unde Nevușka se întinde ca o mireasă, iar nopțile sunt albe ca lumânările.“ Aceste din urmă informații le-am aflat de la Zahar Antonovici, care trecuse prin Leningrad o dată, cu trenul, și mi-a spus că oraș mai frumos pe lume nu este. După cuvintele lui, mulți ani la rând mi-am imaginat Leningradul fiind o mireasă enormă și nedormită, cu mii de lumânări atârnându-i deasupra capului. 34Nejhorší, Lastočko, je dlouhé trápení, to ti povídám. No,třeba vystrašíš člověka smrtí. Řekneš mu, že ho strčíš podvlak nebo utopíš v rybníku. Nebo něco jiného, horšího,vyber si sama. Oběsíš ho? Jo, proč ne? Spousta lidí strašíostatní oběšením. Řeknou jim do tváře: oběsím tě. Přímo doočí jim to řekneš. Když s někým mluvíš o smrti, Lastočko,dívej se mu přímo do očí. A co vidíš? Vidíš, že ten člověk senebojí. Ne-bo-jí se! A víš, jak poznáš, že se nebojí, Lastočko?Já ti řeknu jak: vidíš mu to na očích. Jen a jen na očích.Když se člověk nebojí, tak se mu lesknou oči. Oči člověka,který se nebojí, jsou lesklé jako sklo. Když jsi ho ztratilaa lesknou se mu oči, hotovo. Můžeš ho klidně zabít, ale touž není smrt.A proč, Lastočko, se ten člověk smrti nebojí? Víš to,co? Proč se třeba ten člověk nebojí vlaku, vody, provazu?Nevíš. Já ti to povím: protože náhlá smrt nebolí. Přejedetě vlak, raz dva, a ani nevíš, kdy jsi umřela. Dostala se tivoda do plic, dvakrát otevřeš pusu a jsi volná. O provazuani nemluvím, vaz se zlomí za dvě vteřiny, no řekněme zatři, a jsi mrtvá.A teď, Lastočko, přemýšlej o tom, že neumřeš náhle.Že po tobě někdo neskočí jako lev, ale vezme to pomalu.Nechá tě, abys pochopila. Nebo ještě líp — ukáže ti to.Mlčíš, viď? Když se bojíš myšlenky víc než smrti — to jeten klíč. Jen pootevřené dveře, do kterých strčí prst — toje všechno, co potřebuješ. Prrrásk! A vidíš, že už se munelesknou oči. Jak jsem ti říkal, dlouhé utrpení. Protožebližší prst než vlak. 35Jednoho dne poté, co mě kontrolovala při ruštině a mělajsem už celé čelo červené od trojúhelníků, jsem se jí zeptala,proč si vybrala mě. Už jsem o tom nějakou dobupřemýšlela, hlavně v noci, když jsem usínala s pláčem,ruce mi sténaly hnisem a dlaně jsem měla horké. Proč já,jak to, že já, z víc než stovky holek — zrovna já? Všechnykrásnější než já, některé chytřejší, několik z nich podlézavýcha ulhaných, ale ty krávy vychovatelky je mělyo to radši. Přitom ani jednu z nich si nezavolaly v kabátua botách, nevytáhly ji z té díry, neposlaly do města. Ne tybonzačky a vlezdoprdelky, které na nás ostatní chodilyžalovat a zajišťovaly si tak karbanátek nebo deku navíc.Ale já. Něco tu nesedělo. Já jsem nikdy nezískala žádnoudobrotu navíc. Žádné bonbony na Nový rok, což byl jedinýden v roce, kdy sirotci měli to štěstí, že mohli najít v sáčkudrahou čokoládu. Jak mohla taková nicka jako já získatněco tak cenného jako nový život? Nedokázala jsem seuklidnit, ta otázka mě sžírala.Ten večer jsem jí to řekla. Klidně, polohlasem, jakto měla ráda. Snažila jsem se, abych nevypadala moczvědavě, ale ani nepozorně. Věděla jsem, že můžu dostatfacku i za nesprávně položenou otázku. „Proč jste si nevzalaRusku?“ zeptala jsem se, jako bych oznamovala, žev televizi začal film.Počítala peníze, což byla její oblíbená činnost, a anise na mě nepodívala. Tak jsem taky mlčela a dala se do svojíčásti práce: seřadit bankovky podle barev, rozdělit kopějkyna hromádky v hodnotě jednoho rublu a všechny je svázatgumičkami. Odpověděla mi před spaním, mimochodem.To ředitelka mě vybrala, ne ona. „Je nejtrpělivější,“ řeklata vražedná šelma v sukni, hyena poskvrněná krví mojíOlečky. To znamenalo jedinou věc: ředitelka věděla, co ses námi v noci děje. 36Ve městě je léto o ničem, říkali lidi. Nevěděli, o čem mluví,protože nebylo nic krásnějšího než léto, kdy jsme bylivšichni venku! Přes den jsme jedli tvrdé ovoce otřenédo cípů oblečení, povídali si o Černém moři a pili jsmekvas, až už jsme ho nemohli ani vidět. Ljončik se opila hrál nám na kytaru ruské písně, které všechny končilysmrtí, ztrátou nebo vězením, ale my jsme z nich měli nesmírnou radost. Jen ty dvě nejkrásnější — o zrádnýchženách a stesku po mamince — nám do očí vháněly slzy,které hudebník tak očekával. Raja pekla plněné placky.Spoustu placek, se zelenou cibulkou, dýní, višněmi. „Letníjídlo,“ říkala, když za sebou po dvoře táhla jako psa tu vůnivajec a karamelu. Tamara Pavlovna konzervami nešetřilaa Šuročka nám z balkonu vyprávěla o vesmíru, epidemiícha různých světových rekordech. Teprve večer, když bylotrochu příjemněji, vycházel ven Plukovník se svou troškoudo mlýna — melouny. Dva větší nebo tři menší, které rychlerozbil o okraj lavičky, hned vedle chybějící nohy ZacharaAntonoviče, a posílal velké kusy dokola všem popořadě.„Jako zkažené ženštiny,“ smál se Ljončik a šťastně praštilrádiovkou o zem, jako že se dobře baví.Ve městě se ženy přestrojily do vzdušných šatůsvětlých barev a kmitaly v úzkých ulicích jako odleskyslunce. Když přicházelo léto, říkalo se: je čas se svléknout.Využívaly toho hlavně ty vdané, které se nemohly dočkat,až se zbaví nánosů zimy. Nechaly se ostříhat, oholily sipodpaží a odhalovaly, jako by musely, tlustá stehna nadkoleny. U chlapů to bylo samozřejmě jednodušší. Nemělitolik látek a barev a ani právo na tolik nahoty. Dělali,co mohli. I odhalená paže ti dokázala sebrat spánek nacelé týdny. Stačilo, aby byla políbená sluncem a hrálašlachami, které pokoušely všechny smysly. Nebo štíhláa bílá, s hladkými dlaněmi. Tím bych mohla skončit, alejak bych mohla vynechat neklid, který se mohl vkrástdo ženského srdce, když viděla široký pásek kolem pasumladého muže?V létě jsme se radovali i z jiných maličkostí. Rozkvetlýkaštan a zapomenuté Plukovníkovy růže. Žáci, kteříunikli ze škol, a budoucí studenti. Mraveniště důchodcův bílém oblečení, kteří pořád popíjeli vodu a ovívali se vějířiz novin. Krásné, zhýčkané děti, které v jednom kuse říkaly„ne“, ale nikdy nedostaly pohlavek od svých mamineks dlouhými řasami. Morkovka, která si nosila vypasenébříško po dvoře. Zmrzlina ve vaflovém kornoutku, prvníjahodová žvýkačka. Fontány.Během těch dlouhých a teplých letních období lidéz města odjížděli na opravdovou dovolenou, jenom nášdvůr byl pořád plný. Říkali jsme mu „náš ostrov“ a častojsme se ptali, jak jsme tam ztroskotali, všichni na jednuhromadu? Moldavani, Ukrajinci, Židé, Rusové. Prozrazenívojáci. Schopné samotné ženy. Muži na vrcholu sil, které nikdo nechtěl. Byla jsem tam i já. Vyděšené osamělé dítě, které si podobně jako ptáci začalo stavět hnízdo z bláta a zbytků. Všichni mi říkali „Lastočka“ a žádné nůžky na světě by mi to jméno neodpáraly. 37To léto se nosily páskové sandály a já jsem si je přála k narozeninám. Ale ne ledajaké, ale takové, jako měla Káťa.Příliš jsem se rozpovídala a místo bot jsem čekala výprask.Sama jsem se divila drzosti, která ve mně vykvetla za posledníměsíce. Začala jsem věřit, že mám právo na mnohemvíc. Nesrovnávala jsem se s těmi nejchudšími kolem, nýbržs těmi nejbohatšími. Ale zdálo se, že Tamaře Pavlovně selíbí, že vím, co chci. Miř vysoko — tak mě vychovávala.Do té doby jsem nikdy neslavila narozeniny. Kde bych jeměla slavit, s kým? V děcáku jsme si dávali pozor, abychomna sebe neupozorňovali, protože to znamenalo těžší práci nebo přísnější tresty. Jednou jsem sama drhla holčičí záchod, protože Olja mi zapletla vlasy jinak než obvykle. Ale mohlo to být i horší. Jednoho kluka ze starší skupiny poslali v mrazu uklidit střechu jídelny, protože Bublina na něj žaloval svojí mámě, že mu nadával. Byla to lež, samozřejmě, to by si nikdo netroufl, ačkoliv by si to zasloužil. Ale kdo by to vyšetřoval? Kluk z toho měl vodu na plicích a už se nezmátořil, jenže Bublinovi byla jeho nemoc u prdele. Ale proč mluvit o ředitelce. My, děti, jsme na sebe byly i horší. Kvůli nedostatku jiné zábavy jsme si záviděly i tresty, protože jsme je zvráceným způsobem považovaly za jistý druh pozornosti.Sandály mi koupila Bella Izákovna, která by dokázalaběhem několika dní získat jakoukoliv věc z celéhoSSSR, ale myslím, že i z vesmíru, kdyby bylo potřeba.A opravdu byly jako ty Kátiny. Modré s přezkouvelkou jako nehet, která se zapínala na patě. Z měkkékůže a voněly drahotou. Nosila jsem je dlouho do podzimu,dokud nezačala zima a déšť. Pak znovu od jara dopodzimu. Když jsem je vyhodila, noha se mi do nich užnevešla ani vepředu, ani vzadu a přezka se mi bolestivězařezávala do kosti.Moje sandály přišly až z Leningradu! „To deštivé dalekéměsto, kde se Něvuška protahuje jako nevěsta a nocijsou tam bílé jako svíce.“ Tohle jsem se zase dozvědělaod Zachara Antonoviče, který jednou Leningradem projíždělvlakem a řekl mi, že na světě není krásnějšího města.Spoustu let jsem si pak představovala Leningrad podle jehoslov: jako obrovskou nevěstu, která nikdy nespí, s tisícisvíček zavěšenými nad hlavou.
Articolul precedentFață către față – Emisiune Trinitas TV
Articolul următorAdam Mickiewicz, Pan Tadeusz*

Lasă un răspuns