Lidia Ghinzburg, Omul blocadei

0
337

Prezentare și traducere de Marina Vraciu

Lidia Ghinzburg

Lidia Iakovlevna Ghinzburg, filolog, istoric și teoretician literar, specialist în literatura rusă, scriitoare și memorialistă, s-a născut la 18 martie 1902, la Odessa. A absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Institutului de Istorie a Artei din Leningrad (1926). Începând cu anul 1922, ca studentă a lui Boris M. Eichenbaum (1886–1959), Iuri N. Tâneanov (1894–1943) și Viktor B. Șklovski (1893–1984), a devenit membră a „ramurii tinere“ a cercului de lingviști și teoreticieni literari denumit „Școala formală“ („formaliștii ruși“). A fost apropiată de mișcarea avangardei ruse. În anul 1935, a devenit membră a Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. Lidia Ghinzburg a supraviețuit Asediului Leningradului, în care și-a pierdut mama, care a murit de distrofie. În perioada celor „900 de zile și nopți“ a lucrat ca redactor la Comitetul de radiodifuziune din orașul de pe Neva.

Lidia Ghinzburg a murit la Leningrad, la 17 iulie 1990. Mormântul ei se află la cimitirul scriitorilor din Komarovo, nu departe de Sankt Petersburg, în apropiere de cel al poetei Anna Ahmatova (1889–1966), o altă voce a Blocadei și a vremurilor grele ce i-au precedat.

„Să scrii despre cerc înseamnă să spargi cercul.

O lucrare, orice s-ar spune. În prăpastia timpului, pierdut este ceva găsit.“

1942–1962–1983

În timpul războiului, oamenii citeau cu aviditate Război și pace, ca să se verifice pe ei înșiși (nu pe Tolstoi, nimeni nu se îndoia că el descrisese viața în mod adecvat). Cititorul își spunea: bine, înseamnă că simt așa cum trebuie. Înseamnă că lucrurile sunt chiar așa. Cine avea forța să citească citea cu aviditate Război și pace în Leningradul sub asediu.

Tolstoi s-a exprimat odată și pentru totdeauna despre curaj, despre omul care face lucrarea comună – războiul întregului popor. El ne-a spus și că cei prinși în iureșul acestei cauze comune continuă să o poarte cu ei chiar și fără să-și dea seama, atunci când pare că sunt ocupați să facă față obligațiilor, greutăților din viața lor. Oamenii din Leningradul asediat munceau (atâta timp cât puteau) și se salvau, dacă puteau, pe ei înșiși și pe cei apropiați de la moartea de foame.

Și, până la urmă, și aceasta era ceva necesar cauzei războiului, pentru că, sfidând inamicul, orașul trăia, orașul pe care dușmanul voia să-l ucidă.

Despre unele dintre aceste lucruri este vorba aici.

A trebuit să arăt nu numai viața tuturor, ci și existența unui singur om în timpul Blocadei Leningradului. Acest om este o sumă, ceva convențional (de aceea se și numește N), o persoană din rândurile intelighenției, aflată în împrejurări extraordinare.

O zi de primăvară la Leningrad, în anul 1942. De fapt, cuvântul „primăvară“ suna ciudat. Rația de pâine se mărise, pe străzile dezghețate circulau, șovăitoare, tramvaie. Nemții terminaseră cu bombardamentele, însă în fiecare zi, de câteva ori, orașul era sub tirul focurilor de armă. Cei mai puternici și mai rezistenți deja muriseră – sau supraviețuiseră. Cei șubrezi continuau să moară cu încetinitorul. Cuvântul „primăvară“ suna ciudat.

N se trezește, un om din asediu, care, din cauza vederii, nu fusese mobilizat. Vara trecută se trezea altfel, întotdeauna la șase dimineața, de la zgomotul difuzorului instalat pentru toată lumea în coridor. Pe urmă, de acum din obișnuință, a început să se trezească cu zece-cincisprezece minute înainte, rămânând întins în pat, cu auzul încordat. Cu vreo trei minute înainte, pierzându-și răbdarea, ieșea pe coridor în pijama. Acolo se adunaseră deja vecinii, stăteau în picioare, pe jumătate îmbrăcați, cu o expresie concentrată, avidă. Părea că, dacă prezentatorul de radio va enumera stațiile de radio cu vocea lui artificială cotidiană, înseamnă că azi nu s-a întâmplat nimic deosebit…
N știa că e o aberație, dar nu putea să scape de această impresie. De altfel, totul începea nu cu crainicul de la radio, ci cu niște apeluri foarte scurte și pauze care conturau o schiță sonoră. Niciodată nu auzise un sunet mai trist. Pe urmă, enumerarea stațiilor de radio și fragila aberație de stabilitate adusă de aceasta. În sfârșit, o informație prea scurtă (părea că devenea tot mai scurtă), în zilele acelea, consta din direcția frontului în ziua respectivă. Și oamenii stăteau în picioare cu sufletul la gură, sufocați lângă difuzorul aparatului de radio, recepționând direcția frontului din ziua respectivă. Crainicul vorbea nefiresc de rar, și puteai număra secundele ce despărțeau cuvintele, o localitate de altă localitate. Direcția… Oamenii știau, urma Luki, apoi… Așa era în vara lui 1941.

Exista o sete teribilă de informații. De cinci ori pe zi, oamenii fugeau la aparatul de radio, întrerupându-și orice treburi. Se aruncau asupra oricui era măcar cu un pas mai aproape decât ei de front, sau de putere, sau de sursele de informare. Iar cel întrebat se supăra pentru întrebările ridicole. Pentru că cei care întrebau nu voiau nicidecum să afle răspunsurile la întrebări. Voiau să afle, după cum se întâmplă atunci când e război, cum va fi…

O trăsătură distinctivă a acestor prime zile era această necunoaștere amestecată în mod ciudat cu îndelunga pregătire, cu introducerea în mințile oamenilor, începută cu ani înainte, a ideii despre inevitabilitatea și natura zdrobitoare, definitivă a evenimentului.

Fiecare om care a trăit acea zi își amintește prima sa zi de război. Era duminică. O coadă nu prea lungă la casele de bilete pentru localitățile aflate în împrejurimile orașului. Mâna ia restul și dreptunghiul de carton al biletului. Și, exact în clipa aceea, o voce parcă mirată (sau nu era mirare?):

— Ia ascultă, vorbește Molotov… Zice ceva…

Oamenii se strânseseră deja la intrarea în gară. Din megafon, ieșeau cuvinte, și fiecare dintre ele, independent de înțelesul propriu, era depozitarul unei torturi ce urma să vină, tortura copleșitoare a întregului popor. Discursul s-a încheiat. Mă întorc acasă, strângând în mână, până la durere, biletul cumpărat la casele pentru trenurile spre localitățile din împrejurimile orașului. Acolo sunt așteptată azi mult timp pe peron, și nu mă vor vedea. N-a trecut nici o jumătate de oră, și suntem deja ireversibil purtați departe din starea de spirit de dinaintea războiului.

Mă întorc acasă pe străzile ce par încă cele de dinainte de război, printre obiectele ce par de dinainte de război, dar care și-au schimbat deja destinația. Încă nu este nici suferință, nici tristețe de moarte, nici frică; dimpotrivă, e o stare de euforie și o senzație la limita cu superficialitatea, de sfârșit al acestei vieți.

În prima clipă a evenimentului aflat în desfășurare, părea că trebuie să te grăbești îngrozitor undeva și că nimic nu va mai putea fi ca înainte. Pe urmă, s-a dovedit că multe continuă să fie la fel ca înainte. Încă mai circulă tramvaiele, onorariile se plătesc, în magazine se vând mărfurile obișnuite. Aceasta stârnea uimirea. Sentimentul de dinainte al sfârșitului vieții era la început atât de insuportabil de puternic, încât conștiința, trecând peste toate cele intermediare, se concentra toată doar pe deznodământ. În acele împrejurări nemaiauzite, nu voia să se agite, voia să fie severă și stoică. Cei mai nepregătiți nu au găsit pentru aceasta alte mijloace decât să înceapă imediat cu punctul final, să facă o probă cu propria lor pieire. Își spuneau unii altora, sincer convinși: „Ei, ce să-i faci, în toată incertitudinea asta, un lucru e clar, acela că s-a terminat cu noi.“ Vreo două săptămâni, li s-a părut că așa este cel mai simplu și că modul în care se raportează la tot ceea ce se întâmplă e destul de cumpătat. Însă apoi a devenit limpede că a pieri este mai greu decât pare la prima vedere. Și atunci, cu efort, bucată cu bucată, oamenii își smulgeau viața din starea de distrofie, iar mulți dintre ei lucrau, în mod conștient sau inconștient, la cauza comună.

Pe urmă, oamenii au început să asculte anunțurile de la radio altfel. S-au mai obișnuit. Combinația dintre ceva extrem de personal (megafonul îi anunță fiecăruia soarta) și ceea ce este istoric evenimențial și epocal s-a evaporat. Pe nimeni n-a ocolit acest potir, și toți au cunoscut cum poate fi războiul.
S-a constituit o nouă realitate, fără precedent, dar și – cu mult mai mult decât păruse cu putință – asemănătoare cu cea de dinainte. Lumea trebuia să înțeleagă ce era. Acum, oamenilor li se părea că soarta lor se decide nu prin formulele crainicului, ci prin niște date cu mult mai fragmentate, aflate în imediata apropiere: ocuparea poziției N, bateria dislocată în Ligovo, șlepul care reușise să ajungă la destinație transportând pâine. Iar iarna, trezirea de dimineață este de-acum doar acțiunea de a intra într-un șir de suferințe reînnoite, care durau până la somnul următor.

La vremea lui, Remarque a construit romanul Pe frontul de vest nimic nou pe baza știrilor transmise chiar în ziua în care eroul lui a murit pe acel front. O manifestare tipică pentru acel pacifism individualist care a devenit reacția la Primul Război Mondial. Oamenii din acei ani (mai ales, occidentalii) nu voiau să înțeleagă că viața socială este o responsabilitate socială reciprocă (altminteri, este doar oprimare și violență). Însă noi știam că despre ziua în care oricare dintre noi va fi ucis de o schijă hitleristă se va spune undeva: „Sub schijele și obuzele inamicului, Leningradul își continua viața de muncă și treburile obișnuite.“ În schimb, aici fiecare spunea: înconjurăm Harkovul, am cucerit Oriolul… Armatele au pătruns, au primit întăriri, au înaintat… În spatele formulelor ce însumează evenimentele, stau mii de indivizi care au participat la război, au murit și nu vor culege roade. Iar în spatele acestora, alte milioane, cei care nu au participat, însă vor culege roadele. Ce le pasă de toate astea celor care mor – și pentru ce? Pentru nimic. Se înțelege, pentru nimic. Mortul poate avea nevoie de ceva doar din punctul de vedere al religiei. În schimb, nevoie are cel viu. Cei vii se hrănesc cu sânge. Unii ca paraziții, alții – oaspeți onorați la ospețe – oferindu-și propriul sânge. Însă pentru cei care au evitat să participe, sentimentul de inferioritate pe care îl trăiesc nu poate fi ușurat nici de argumentele iubirii de sine, nici de judecăți de felul că ar fi mai utili într-un alt sector, nici prin autoproclamarea stării de aleși datorită harului lor, creativitatea. Doar că nu trebuie să se creadă că înțelegerea legilor legăturii dintre oameni i-a scutit de practica egoismului pe cei care înțeleg, plasându-i apoteotic într-un sentiment eroic de înțelegere a realității. Pentru cei nepregătiți, aceste legi au rămas teribile și, teoretic, insuportabile.

În condițiile asediului, prima treaptă, cea mai apropiată, a răspunderii sociale a fost familia, celula rudeniei de sânge și a existenței cotidiene, cu exigențele ei imperative de sacrificiu. Se va spune că legăturile de iubire și de sânge fac jertfa mai ușoară. Nu, totul este mult mai complicat.

Atât de dureroase, atât de înfricoșătoare erau atingerile oamenilor unii de alții, încât în apropiere, în înghesuială era de-acum greu să se facă diferența dintre iubirea și ura față de cei care nu puteau fi abandonați. Nu se putea pleca, se putea jigni, se putea răni. Și totuși, legătura nu se destrăma. Toate relațiile posibile – camaraderia și ucenicia, prietenia și îndrăgostirea – cădeau ca frunza; dar această legătură rămânea în vigoare. Ba ghemuindu-se de milă, ba blestemând, oamenii își împărțeau pâinea. Blestemând, împărțeau – împărțind, mureau. Cei plecați din oraș le-au lăsat celor care rămâneau aceste jertfe domestice. Și insuficiența actelor de sacrificiu (a supraviețuit? Înseamnă că nu s-a jertfit suficient), iar, odată cu insuficiența, remușcarea.

Acum începe vara. O vară îndurătoare, nu fierbinte. În fiecare zi, trezindu-se, N trăiește un sentiment uimitor, proaspăt încă, de absență a suferințelor. Această primă impresie a zilei este și cea mai frumoasă. Picioarele, mâinile stau liniștite pe canapeaua destul de netedă și moale. Fereastra e deschisă. Nu-i este frig, nu-i este cald. În jur, e lumină. Și va fi lumină mereu, toată noaptea albă. Nu vrea nici măcar să mănânce. Acest lucru, de altfel, se pregătește, este întotdeauna prezent undeva (ca dragostea în cel îndrăgostit); însă deocamdată nu trebuie să se gândească la asta. N aruncă la o parte cearșaful, lăsând corpul în aerul luminos, ușor, nici rece, nici fierbinte.

Dar N știe că este de-ajuns să se întoarcă spre stânga, cu fața spre cameră, și va vedea haosul care stă la pândă (atunci, de altfel, umaniștii încă nu discutau despre organizare, informație și entropie). Babilonia cotidiană – farfuria cu chiștoace aruncată de haos din măruntaiele sale, haina de pe învelitoarea mașinii de scris amuțite. De ce? Pentru că frisonul neputincios al iritării a pus stăpânire aseară pe omul obosit, și acesta n-a putut să ducă haina într-un loc mai potrivit.
În general, obiectele s-au prelins din locurile lor, sunt tulburi, au contururi neclare (înseamnă că sunt fără formă). Doar pe rafturile lipite de perete stau, într-o ciudată ordine moartă, cărțile prăfuite. Totuși, obiectele și-au recăpătat în parte destinația. Nu ca iarna…

Lumea ostilă, înaintând, aduce în față avanposturi. Cel mai apropiat avanpost al ei s-a dovedit a fi deodată propriul corp. Acum e o pauză, dar iarna aceasta trebuie să fie o veșnică potențialitate pentru suferințe – cu ale sale suișuri și coborâșuri mereu noi, cu-adevărat sinistre pentru cei cu tendință spre corpolență, care se luptă cu aceasta printr-o dietă cu lactate și mere (o dată pe săptămână).

Iarna, când oamenii își descopereau oasele unul câte unul, se producea înstrăinarea corpului, scindarea dintre voința conștientă și trup ca fenomen al lumii exterioare ostile. Corpul transmitea acum senzații noi, care nu erau ale sale. Fie că omul urca scările (cu greu și cu un fel de nouă, chinuitoare incorporalitate), fie că se apleca să-și caute galoșii, fie că încerca cu greu să intre în mânecile paltonului, senzațiile erau ciudate, de parcă le-ar fi trăit altcineva.

Odată cu epuizarea, sporea înstrăinarea. În sfârșit, totul se desfăcea în două, într-un mod bizar: învelișul epuizat rămânea în categoria obiectelor ce aparțin lumii ostile, iar sufletul, amplasat separat, undeva în interiorul cavității toracice.
O materializare edificatoare a dualismului filosofic.

În perioada de epuizare distrofică maximă, totul a devenit limpede: conștiința trage după sine corpul. Automatismul mișcării, natura reflexă a acesteia, corelația inițială cu impulsul psihic, nimic din toate acestea nu mai exista. Astfel, de pildă, s-a dovedit că trupului nu-i este nicidecum caracteristică poziția verticală; voința conștientă trebuia să țină în stăpânire corpul, altminteri acesta cădea, lunecând ca de pe marginea unei prăpăstii. Voința trebuia să-l ridice și să-l așeze sau să-l ducă de la un obiectiv la alt obiectiv.

În zilele cele mai grele, era anevoios nu doar să urce scările, era foarte dificil să se deplaseze pe drum neted. Iar voința se amesteca de-acum în treburi cu care nu avusese niciodată nicio legătură. „Uite, umblu – zicea voința –, adică acesta e corpul meu care se mișcă și trebuie să fiu cu ochii pe el. Să spunem că împing înainte piciorul drept, stângul îl urmează, se sprijină pe vârfuri și se îndoaie din genunchi (cât de prost se îndoaie din genunchi!), apoi piciorul se desprinde de pământ, se deplasează înainte prin aer, se lasă, iar, între timp, dreptul a reușit deja să rămână în urmă. La naiba! – trebuie să urmărească cum de rămâne așa în urmă, că se mai poate și cădea.“ A fost o lecție de dans sinistră.

Și mai supărătoare prin caracterul ei neașteptat era pierderea echilibrului. Nu e o stare de slăbiciune, nu e clătinatul din cauza stării de slăbiciune, este cu totul altceva. Omul vrea să pună piciorul pe marginea scaunului, ca să-și lege șireturile de la ghete; se dezechilibrează în momentul acela, auzind bătăi în tâmple, iar inima i se oprește. Corpul i-a scăpat de sub control și dă să se prăbușească asemenea unui sac gol într-un hău necunoscut.

În corpul înstrăinat, se petrec mai multe procese oribile – degenerare, atrofiere, umflare, care nu seamănă cu vechile boli bine cunoscute, pentru că se petrec în materia ca și moartă. Altele sunt chiar neobservate de omul afectat de ele. „Păi uite, deja se umflă“, se spune despre el, însă el nu știe încă. Mult timp, oamenii nu știau dacă se umflă sau se îngrașă. Deodată, omul începe să înțeleagă că i se umflă gingiile. Le atinge îngrozit cu limba, le pipăie cu degetele. Mai ales noaptea nu poate mult timp să le lase în pace. Zace acolo și simte, concentrat, ceva înțepenit ca lemnul, lunecos, înfricoșător prin faptul că nu doare, o bucată de materie lipsită de viață în gură.

Luni în șir, majoritatea locuitorilor orașului au dormit fără să se dezbrace. Își pierduseră din vedere corpul. Acesta coborâse în adâncul zidit de haine, iar acolo, în adânc, se transforma, degenera. Omul știa că devine înfiorător. Voia să uite că undeva, departe, dincolo de pufoaică, sub flaneaua groasă, cămașa de corp, ghetele din pâslă și obiele, are un corp care nu este curat. Însă trupul se făcea auzit prin boli, prin scabie. Cei mai viabili uneori se spălau, își schimbau lenjeria. Atunci, întâlnirea cu trupul nu mai putea fi evitată. Omul se uita insistent la el, cu o curiozitate ostilă, mai puternică decât dorința de a nu ști. Era ceva necunoscut, de fiecare dată, cu noi adâncituri și unghere, pătat și aspru. Pielea era un sac plin de pete, prea mare pentru conținutul său.

Lidia Ghinzburg

Acum, corpul ieșise din nou la suprafață. Se cufunda în aer, respira. Aceasta era o pauză.

În general, acum totul consta din trei planuri care se întretaie. Undeva, în depărtarea irecuperabilă, se întrevedea acea viață… Cea care ni se părea extrem de prost organizată atunci când o trăiam. Acum însă era ca un basm: apa care curgea prin țevi, lumina care se aprindea la atingerea unui buton, mâncarea care se putea cumpăra… Existau amintirea și inerția iernii… Exista momentul de respiro… În fragilitatea lui, acest moment era trist și nervos.

Obiecte și gesturi din planuri diferite se intersectează. Din viața aceea provin gravura atârnată deasupra raftului de cărți și ulciorul de lut din Crimeea de pe raft, un cadou. Cea care l-a dăruit este acum pe Continent, iar amintirea ei a devenit pentru N neobligatorie, a pălit. Iarna, în haosul dezlănțuit, părea că vaza și chiar rafturile cu cărți sunt ceva de tipul Caselor Pogankin din Pskov sau ruinele Colosseumului, că niciodată nu vor mai avea o importanță practică (iată de ce nu i-a părut rău să le spargă și să le taie cu toporul). Apoi, lucrurile au început să revină încet la destinațiile lor. N s-a obișnuit cu asta tot încet și cu neîncredere. Era ca atunci când își scotea pâslarii. N nu mai scosese pâslarii; i se părea că sunt de-acum un accesoriu necesar omului. A tot purtat pâslarii până a început mâzga, până la imposibilitate absolută. Și atunci și-a schimbat pâslarii tociți, ca de carton, cu ghetele aproape nepurtate încă, ce scoteau un scârțâit de încălțăminte nouă. Ciudat, dar nimeni dintre cei din jur nu s-a mirat. Iar pentru N, acesta era un lucru bizar și important, o posibilitate care i se descoperise de a reda lucrurilor sensul lor inițial. Încă nu citea mai nimic, dar acum rafturile care se ridicau deasupra dezordinii scaunelor îngrămădite la iuțeală, deasupra borcanelor goale și pline de pe marginea mesei de scris se ofereau să-și îndeplinească iarăși destinația. Iar gestul automat prin care N își întorcea ceasul înainte de culcare, așezându-l cu grijă pe masă, lângă canapea (iarna, ceasul acela nu funcționase pentru că mecanismul înghețase) era cu totul din acea viață. Dar graba cu care oamenii acum, mergând la culcare, se dezbrăcau complet — era, și ea, parte a acelui respiro. Era în asta o sete, era o nervozitatea temporară înainte de cea de-a doua iarnă, la care nu aveai curajul să te gândești; aici era trauma nedezbrăcatului din timpul iernii.

Neapărat, după ce te ridici din pat, să te apropii de fereastră. Gestul, de mulți ani, același, al reînnoirii matinale a legăturii cu lumea. În planul îndepărtat, sunt copacii care se ridică deasupra grilajului scuarului, stația de tramvai de la cotitură care acum este acoperită de un morman de cărămizi și bușteni. Stația de tramvai răsuna într-un mod nou. Buștenii răsturnați bubuie ca o explozie de artilerie; tramvaiele care transportă mărfuri, descriind o curbă, cântă ca alarma antiaeriană. De aici, oamenii din stație se văd mărunți și grăbiți. Sunt ca un grup de școlari care se revarsă din clasă în recreație. Este uimitor că printre ei pot fi profesori universitari, medici priviți timid de pacienții lor, persoane de conducere.

Cu un an în urmă, privitul zilnic pe fereastră căpătase un sens nou – a devenit o întrebare adresată lumii, și așteptarea unui răspuns. În zilele acelea, lumea putea să ascundă orice, până și ce era mai rău; și de la ea se doreau cât mai multe mărturii cu privire la cursul necontenit al lucrurilor. Tramvaiul era ceva liniștitor, ca vocea crainicului care anunța postul de radio. Exista un centru care coordona invizibil vagoanele roșii de tramvai. Vagoanele alergau, centrul funcționa. Șinele ieșeau la iveală din el și reveneau în același loc. Cu troleele sale, fiecare vagon era prins în sistem, centralizat. Dând la o parte perdeaua, N urmărea cu un sentiment de ușurare vagonul roșu scorojit care dădea, scârțâind, colțul, ascultând de centrul limitat de șine, prins de troleu.

La ora înnoirii de dimineața a legăturilor, lumea apărea cu claritate în funcția sa duală – ostilă și protectoare. Ceea ce era apăsător, ceea ce izgonea, otrăvea și ardea slujea ca protecție sau ca substitut al răului. Acel ceva slujea ca protecție fizică și ca ultim bastion și acoperământ în mijlocul fricii de izolare interioară.

Așa părea, acum un an, lumea la prima privire aruncată pe geam. Au urmat luni îndelungate, când lumea a părăsit ferestrele acoperite cu un strat de gheață.

Liniștea acelei ierni nu a mai revenit niciodată. Nici chiar noaptea.
Părea că noaptea corpul ar fi trebuit să se liniștească. Dar, de fapt, chiar și în somn, lupta pentru corp continua. Nu că oamenilor le era neapărat frig, ei se încotoșmănau cu prea multe haine. Dar tocmai de aceea corpul continua să lupte. Lucrurile puse morman unele peste altele erau grele și, mai rău, alunecau și se împrăștiau. Pentru a ține locului acest morman, era nevoie de eforturi musculare abia perceptibile și, în cele din urmă, obositoare. Trebuia să te obișnuiești să dormi nemișcat, adunat, îndoind într-un anume mod piciorul care susținea baza structurii. În caz contrar, totul putea să înceapă să alunece fără nici cea mai mică milă pe podea. Și apoi, pe întuneric, în frigul ucigător, trebuia să aduni cumva laolaltă alcătuirea care, așa cum se clătina, chiar nu mai era bună de nimic. Nu puteai risca să-ți întinzi brațele sau să ridici puțin genunchii sub pătură ori să te întorci brusc, îngropându-ți fața în pernă. Adică, trupul și nervii nu se mai odihneau niciodată pe deplin.

În apartamentele lor, oamenii luptau pentru viață, precum exploratorii polari aflați pe moarte. Dimineața se trezeau într-un sac sau într-o peșteră pe care o aranjaseră seara din toate lucrurile pe care reușeau să le tragă pe ei. Se trezeau la ora patru, la cinci. Peste noapte, reușeau să se încălzească. Iar în jur era frigul care urma să-i chinuiască neîncetat toată ziua – totuși, oamenii așteptau cu nerăbdare, nici măcar dimineața, pentru că dimineața (lumina) venea mult mai târziu. Ei așteptau un pretext să se scoale din nou, apropiindu-se de începutul unei noi zile, adică ora șase, când se deschid magazinele și brutăriile. Asta nu înseamnă că la ora șase omul deja pleca întotdeauna să cumpere pâine. Dimpotrivă, mulți încercau să întârzie (cât puteau) momentul în care primeau pâinea. Însă ora șase era o limită liniștitoare, care aducea conștientizarea unor noi posibilități. În felul său, era chiar cel mai bun moment – toată pâinea era încă înainte, dar deja era o realitate tangibilă. Nerăbdarea flămândă depășea frica de frig. Ea îi alunga pe oameni din peștera încălzită de propria suflare în gerul din cameră. Să se scoale era ușor, mai ușor decât viața aceea în care pe om îl aștepta o omletă la care putea să nu se gândească. De altfel, trecerea s-a simplificat. La început, dormeau aproape fără să se dezbrace; era de ajuns să-și bage mai repede picioarele în pâslarii care zăceau lângă pat.

O zi tipică din timpul Asediului începea cu faptul că omul ieșea în bucătărie sau pe scara de serviciu, ca să pregătească surcele pentru ziua respectivă sau niște lemne mărunte pentru soba improvizată. Noaptea abia începea să se risipească, iar în geamul spart al ferestrei de la scară zidurile caselor așezate unele în fața altora încă nu erau galbene, ci întunecate. Trebuia să spargi lemnele pe pipăite, introducând cu grijă în buturugă toporul așezat strâmb și lovind abia după aceea. Mâinile nu erau bune de nimic. Degetele se chirceau și încremeneau într-o poziție oarecare, aleatorie. Mâna își pierdea capacitatea de a prinde. Acum putea fi folosită doar ca o labă de animal, ca un ciot de braț amputat sau ca o armă în formă de bâtă. Omul căuta pe bâjbâite, strângând surcelele risipite pe casa scărilor de piatră, le aduna mănunchi cu cele două cioturi ale sale, le arunca în coș.

Pe urmă, mai trebuia să aducă apă din subsolul înghețat. O pojghiță de gheață acoperise treptele de la spălătoria blocului, și oamenii coborau pe panta respectivă lăsându-se pe vine. Și urcau mutând cu amândouă mâinile, în fața lor, căldarea plină, căutând pentru ea câte o spărtură în zid. Un fel de ascensiune pe creste înalte.

Rezistența fiecărui lucru trebuia înfruntată prin voința și cu ajutorul propriului trup, fără dispozitive tehnice intermediare. Omul cobora cu căldările goale, și, prin fereastra spartă, în fața lui se întindea spațiul tot mai îngust al curții ce urma să fie parcurs cu gălețile pline. Percepția spontană a spațiului, realitatea fizică a acestuia stârnea o stare apăsătoare. Ciudat, această apă (în general, era ciudat că apa incoloră, care curge repede, e grea ca piatra), care atârna ca piatra în mână, pe umeri, îl împingea pe om în pământ, și tot ea, trecând de la un etaj la altul, urcă rapid pe țevi. Conducta de apă este gândire omenească, legătura dintre lucruri, care a învins haosul, e sacrosancta organizare, centralizarea. Fața prietenoasă a lumii cu două chipuri este întoarsă către om. Însă tehnica, legătura dintre lucruri este ceva general. Oferindu-ți în dar tehnica, universul dorește să-ți ia viața pentru apa care aleargă prin țevi, pentru lumina care ascultă de o mică manetă.

Cu căldările pline, omul se putea odihni pe treptele de jos. Dându-și capul pe spate, măsoară înălțimea care-l așteaptă. În străfundurile îndepărtate se vede plafonul, cu un fel de decor din alabastru. Acest element decorativ se află chiar în mijlocul zigzagului suspendat al scării. Ca să vezi, scările chiar sunt suspendate în aer (dacă te uiți mai atent, te cuprinde frica), prinse printr-o legătură nevăzută cu clădirea. Cu capul dat pe spate, omul măsoară spațiul răsturnat al scării, prin care urmează să ducă, prin propria voința – purtând-o și ținând-o cu corpul său – apa grea, ce apăsă ca piatra.

[…]

Pesemne, cei care au văzut ceea ce voiau să scrie cei care scriau nu vor mai avea niciodată nevoie să le scrie alții cum a fost, orice ar fi… Însă memoria nu acceptă să bată în retragere; ea insistă, și uitarea insistă. Uitarea păstrează viața prin eterna înnoire a puterilor, a dorințelor și a rătăcirilor. Ea, uitarea, îi aduce înapoi vieții deșertăciunea deșertăciunilor de care aceasta are nevoie, după chinurile trupului și ale spiritului atât de fără de măsură, încât revenirea însăși pare cu neputință.

Țesătura elastică a vieții se întinde, tensionându-se până la refuz; dar iată că apăsarea a slăbit, cauciucul eliberat și-a revenit la poziția, limitele și la formele sale inițiale. Ceea ce i se dezvăluie omului în situațiile-limită se închide din nou. Altminteri, de pildă, oamenii din generația noastră ar fi fost de mult timp inapți să-și continue viața.

Dan C Mihăilescu

Însă cele două principii interacționează. Sistemul stabilizat se adaptează în permanență la situațiile în schimbare, tinzând în permanență spre starea sa inițială.

Nu substanța metafizică, nu sufletul egal cu sine însuși din secolul al XIX-lea, ci schimbarea neîntreruptă de situații, ce generează reacții, reflexe. Chiar și așa, însă într-o situație aparte de fiecare dată, un sistem oarecare relativ stabil de date biologice și sociale care intră într-o concatenare unică unele cu altele este simultan tipic (caracterul individual), iar noi ne tot mirăm ba de starea de neschimbare a omului (n-a uitat nimic și n-a învățat nimic), ba de capacitatea sa de a se supune schimbării (variabilitate). De fapt, cele două principii interacționează. Sistemul stabilizat se adaptează încontinuu la situațiile variabile și tinde încontinuu spre starea sa inițială.

Tolstoi înțelegea reversibilitatea situațiilor-limită. El știa că cerul de la Austerlitz se deschide larg doar pentru o clipă; că Pierre, în intervalul dintre țeava pistolului francez și cazemata țaristă, va fi din nou un moșier liberal.

Iar noi credeam atunci că… Desigur, veți spune: după toate acestea se mai poate oare să pălăvrăgești din nou despre, să zicem, eroul liric… Da, părea că… dar de ce și cine a stabilit că distrofia este o realitate, iar viața obișnuită – un miraj? Că după ce ai aruncat o singură privire spre realitate, nu vei tânji după miraj?

Atunci înseamnă că noi asta și facem, respectăm legea uitării, una dintre legile de bază din viața socială; odată cu legea memoriei – legea istoriei și a artei, a vinei și a căinței. Despre aceasta, Herzen a spus: „Cine a putut să supraviețuiască trebuie să aibă forța de a ține minte.“

Poate că și N va ajunge cândva să prindă ceasul său liber, și i se va părea prea puțin. Se va chinui neputincios, socotind fiecare oră din ciclul zilei, ca să mai găsească undeva încă o jumătate de oră, încă douăzeci de minute. Senzația de timp pierdut marchează începutul vindecării. Începutul vindecării este atunci când, pentru prima oară, va părea că e prea mult să stai la coadă patruzeci de minute ca să cumperi o fiertură de cafea cu zaharină.

Deocamdată, aceasta este doar o visare. Deocamdată, este încă vorba practic despre cum să raționalizezi treburile casnice. Să găsești în locul mișcărilor convulsive automatismul mișcărilor. Automatismul este rezolvarea corectă a problemei, iar precizia soluției se trăiește și muscular, și intelectual. Acum, tot mai adesea se poate prinde mișcarea corectă – a celui care ridică găleata sau taie o scândură cu fierăstrăul, singur sau împreună cu cineva. Mai ales fierăstrăul verifică într-un mod infailibil mișcarea. S-a găsit una egală, fără apăsare, și fierăstrăul care se agață, care se prinde chinuitor cu fiecare dinte deodată, dinții se fac una, și nu mai este omul cel care mânuiește fierăstrăul, ci acesta conduce mâna, care nu face niciun efort. Și mișcarea fierăstrăului, ca și mersul oricărui alt mecanism, este confirmată de un sunet regulat, uniform, amplu și șuierător. Atunci, omul își observă deodată postura și simte că aceasta este chiar postura celui care taie cu fierăstrăul; că el s-a aplecat înainte exact așa, a adus un picior în față, îndoindu-l pe celălalt din genunchi. El a descoperit proiecția corporală a procesului și de aceea trăiește un sentiment de satisfacție.

Dimineața, trebuie să mărunțească niște lemne, care să-i ajungă toată ziua pentru sobița de metal improvizată, vremianka. Și atunci toporul nu lovește, ci cade fulgerător, nimerind în locul cel mai potrivit, iar scândura se despică, ușor și sec, în două – e ceva plăcut. Neplăcut este să tai mobila pentru soba improvizată și să vezi sub topor mânerele, ornamentele din lemn și cele metalice atât de familiare, să recunoști forma unui picior sau a unei uși. Asta seamănă cu ceea ce face o gospodină care, după ce a poruncit să se taie găina crescută în curtea casei, preferă să o mănânce sub formă de pârjoale, pentru că o emoționează forma aripii, a piciorului de pui.

Pe urmă, trebuie neapărat scoase dejecțiile. Aceasta este o treabă de importanță vitală și, de aceea, N se raportează la ea într-un mod pragmatic. Tresare, încercând parcă să stabilească o distanță între sine și căldarea care duhnește. Este prima ieșire din zi, și este o anumită frumusețe în asta. Este o ieșire din camera înconjurată de hăul apartamentului lăsat de izbeliște, din camera în care domnesc izolarea și haosul neîmblânzit încă. Ieșirea în lumea care există în mod obiectiv…

În vara anului 1942, în oraș sunt puțini oameni și puține uzine, iar aerul din Leningrad este de o curățenie aparte. N vede curbura de granit a cheiului, grilajul din fier forjat din spatele căruia se aude apa lipicioasă de la dejecții, care și-a pierdut culoarea și fluiditatea. În aceste ore ale dimineții, N face asocieri cu viața rurală, neobișnuit fiind cu vara în oraș, din cauza aerului ciudat de curat, a golului, tăcerii, din cauza faptului că oamenii umblă aproape desculți pe străzi, cărând căldări.

N ridică găleata deasupra grilajului și răstoarnă repede, fără să se uite, tot conținutul în apă. Un sentiment de ușurare… Sentiment de ușurare ce se contopește cu cel de lejeritate de o clipă a vieții. O adiere de vânt a trecut prin aer. Ca un senzație fizică acută, și-a amintit deodată de ulița satului, de merii de peste gard. În adolescență, locuia acolo în timpul verii; dimineața, mama îl trimitea prin vecini, după lapte. Pășind desculț prin praf, ducea cu grijă laptele, atent să nu-l verse din ulcior. Principalul lucru era simultaneitatea senzațiilor: picioarele desculțe bat praful fin de pe uliță, iar în palme ține lutul încălzit de soare.

De fapt, întotdeauna i-au plăcut foarte mult minunatele contexte ale naturii. Nu natura pentru a fi admirată, ci natura veșnic prezentă, care participă mereu la toate treburile omului. E bine să dai o fugă să te speli în pârâu; să te speli pe dinți, stând cu picioarele în apă până la glezne, în timp ce peste apă trece în fugă lumina soarelui, iar pe celălalt mal, care e atât de aproape, se înfoaie și foșnește frunzișul.

Apoi, într-o ordine strict stabilită, urmează ieșirea la brutărie sau la magazin, dacă se distribuie ceva. Trec tramvaie, oamenii se duc la serviciu și la magazin. Iar orașul este în continuare liniștit și îngrijit, oricât ar părea de ciudat. În lumina soarelui care se ridică, strălucește asfaltul încălzit. E bine, e corect că orașul se mândrește cu strada măturată, când pe margine stau case distruse de bombe; aceasta înseamnă că legătura socială dintre lucruri există în continuare și că revine.

Traseele zilnice trec pe lângă case și blocuri distruse, în mai multe feluri, de bombe. Există secțiuni de blocuri care amintesc insistent de construcțiile pentru decorurile de teatru ale lui Meyerhold. Există secțiuni de mici camere multicolore cu câte o sobă circulară intactă, vopsită în culoarea peretelui, cu ușa intactă, uneori întredeschisă. O butaforie funestă de uși executate cu grijă, care nu duc nicăieri. Secțiunile prin case expun sistemul etajelor, straturile intermediare subțiri ale podelelor și ale tavanului. Omul începe să înțeleagă cu uimire că, stând în camera lui, atârnă în aer, că are deasupra capului și sub picioare alți oameni care stau la fel, suspendați. Desigur, el știe, aude cum se mută mobila deasupra lui, chiar și cum se taie lemne. Însă toate acestea sunt abstracte, de nereprezentat, ca și cum ne-am deplasa cu o viteză năucitoare pe un glob ce se învârte în jurul propriei sale axe. Fiecăruia i se pare că podeaua casei sale stă pe un fel de sol acoperit cu scânduri. Acum însă, adevărul s-a dezvăluit, este de o evidență amețitoare. Există case prin care se poate trece, cu fațade neatinse, prin care se întrevăd întunericul și o adâncime răscolită. Iar în găvanele oarbe ale ferestrelor de la etajele de sus, se vede cerul. Există case, mai ales cele mai mici, cu acoperișul fărâmițat, de sub care s-au prăbușit bârne și scânduri. Acestea atârnă strâmb și pare că în continuare se surpă, cad perpetuu, ca o cascadă. A apărut o atitudine nouă față de case. Oamenii au început să vorbească despre case, să se gândească la case. Casa a devenit unitatea perceptibilă a orașului, în timp ce odinioară această unitate era strada care se alcătuia din contopirea fațadelor nediferențiate. Oamenii neatenți au observat deodată din ce este alcătuit orașul. Acesta era alcătuit din segmentele izolate de frumusețe incomparabilă din Leningrad, din uimitoarele complexe de piatră și cer, apă și frunziș, iar în rest, din case din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu un adaos de stil modernist și cutii din primii ani ai revoluției. Arhitectura lipsită de har de la mijlocul secolului trecut, cu frica ei de linii și planuri, cu suprafața netedă și cu goluri, făcea ca fiecare astfel de spațiu să fie umplut cu o absurditate din stuc. Acum, noi vedeam aceste case scorojite care stăteau acoperite cu pete de umezeală ruginite de vopsele de proastă calitate. În zilele apăsătoare de toamnă, părea că această umezeală rece și ruginită vine de undeva din străfundul caselor. Acestea nu promiteau nimic bun.

Apăruse o nouă atitudine față de case. Fiecare dintre ele era acum o protecție și o amenințare. Oamenii numărau etajele, și aceasta era o dublă socoteală – câte etaje îi vor proteja și câte vor cădea peste ei. Am ajuns să cunoaștem volumele, proporțiile, materialele caselor. Percepția casei devenise analitică. O casă se desfăcea în bolți, traverse, case ale scărilor. „Casa scărilor“ suna cam terminologic și sinistru. Coborând pe scările de serviciu întunecoase din locuințele lor, oamenii se uitau atent la ieșiturile pereților și la nișele în care erau îngrămădite tot felul de lucruri, despre care ei nu știau nimic. Acestea erau acum ascunzători. Cum va fi oare mai bine, în caz de ceva? Să se sprijine aici, de peretele din dreapta sau de cel din stânga? Uneori, omul încerca să-și imagineze inimaginabilul: aceste ieșituri și trepte care atârnau suspendate chiar se vor prăbuși într-o clipă și-i vor cădea în cap, pe piept. Casa, casa, cușca scărilor a zdrobit coșul, cușca pieptului. Coșul pieptului, cutia toracică – și asta sună terminologic și sinistru.

Dacă o casă este percepută analitic, atunci percepția orașului este, dimpotrivă, sintetică. Orașul nu mai este o serie de combinații instantanee de străzi, case și automobile. Orașul este o realitate sintetică. El, orașul este cel care se luptă, suferă, îi respinge pe ucigași. Această noțiune generală este materială. Noi cunoaștem orașul ca din avion, ca pe hartă. Este un întreg, un obiect limitat printr-o graniță vizibilă. Avanposturile închid granița; granița este împărțită prin porți (orașul are uși, ca orice locuință omenească). Dușmanul presează la porți, avanposturile și porțile nu lasă inamicul să se apropie.

Am ajuns să cunoaștem din nou o realitate necunoscută omului contemporan – realitatea distanțelor urbane cotropită de mult de tramvaie, autobuze, taxiuri. A apărut un plan al orașului cu insulele sale, cu ramificațiile fluviului Neva, cu sistemul clar al cartierelor sale, iar apoi, odată cu iarna, fără tramvaie, fără telefoane, oamenii care se cunoșteau și locuiau departe unii de alții, pe insula Vasilievski, în Vâborgskaia Storona sau în Petrogradskaia Storona, după ce nu se văzuseră luni în șir, mureau fără să știe unii de alții.

Cartierele căpătaseră noi însușiri. Existau unele sub foc periodic și altele, preferate ca ținte pentru raidurile aeriene.

Uneori, să treci un pod însemna să intri în zona unor alte posibilități. Existau cartiere de graniță, care se pregăteau să fie luate cu asalt. Așa sporea importanța distanțelor mici. Râurile din oraș au devenit un fapt militar, podurile peste râuri cu sistemele antirachetă instalate acolo au devenit un fapt militar. Râurile și canalele împărțeau cartierele cu ale lor însușiri aparte. Acestea erau o graniță posibilă. Și îți puteai imagina războiul pe cartiere și între cartiere.

De la începutul războiului, orașul căpătase detalii neobișnuite. În primul rând, pe geamuri au apărut niște etichete în formă de cruce (pentru ca geamurile să nu zboare afară din rame). Această activitate a fost propusă locuitorilor încă din primele zile de război. În starea apăsătoare și incertă din primele zile, când noile forme de viață încă nu erau definite, această ocupație mecanică liniștea, distrăgând atenția de la vidul așteptării. Însă exista în aceasta și ceva chinuitor și straniu, ca, de exemplu, în strălucirea unui salon din secția de chirurgie, unde încă nu sunt răniți, dar vor fi cu siguranță.

Unii lipeau benzile într-un model destul de complicat. În orice caz, rânduri de geamuri acoperite cu benzi de hârtie formau un ornament. De departe, într-o zi însorită, acesta părea vesel. Ceva ca festoanele sculptate care împodobesc izbele de oameni înstăriți. Dar totul se schimba dacă priveai pe vreme rea la benzile lipite pe geamurile de la etajele de jos. Galbenul hârtiei umede, petele de clei de oase, literele șterse și murdare de pe hârtia de ziar, marginile tăiate inegal sunt simbolismul morții și al distrugerii care nu reușise să se așeze, să se prindă de hârtiile în formă de cruce.

Ulterior, oamenii au început să acopere vitrinele și ferestrele. Unii acopereau ferestrele pentru că fuseseră sparte geamurile, alții, pentru ca acestea să nu fie sparte. Uneori se foloseau și foi noi, aproape albe de placaj, alteori, scânduri strâmbe, foarte sumbre. Fereastra acoperită este semn de locuință abandonată. Însă toamna, casele nu erau încă goale; populația de trei milioane încercuită încă le mai umplea până la refuz. În acele zile de toamnă, semnul ferestrelor acoperite căpătase o semnificație inversă, terifiantă: devenise semnul celor îngropați de vii, care se stingeau în spații înghesuite, avea simbolismul funest al scândurilor, pivnițelor zidite și greutatea etajelor care cădeau peste om.

Orașul era tot o împestrițare monotonă de amănunte expresive, fiecare dintre ele diferit, dar adunate laolaltă. Din pereții plini de umezeală rece ieșeau în evidență ferestrele acoperite cu placaj nou, prins cu scânduri strâmbe, lipite cu hârtie albastră de ambalaj, colorată, de ziar, zidite cu cărămizi. Uneori, în aceeași fereastră se regăseau segmente de placaj, cărămidă, sticlă lipită cu hârtie. Semnele oscilau și deveneau confuze; înainte de a prinde contur, asocierile apăsătoare se risipeau. După aceea, nici asta n-a mai contat. Ferestrele se acoperiseră cu gheață. Pe stradă, oamenii nu se mai uitau la case. Se uitau pe unde pășesc, pentru că trotuarele se acoperiseră cu gheață și oamenilor le era frică să nu cadă pe lunecuș și de slăbiciune. Se temeau, mai ales, să nu cadă cu sufertașele cu supă.

Iarna, nu se mai vorbea despre acoperirea ferestrelor (în 1939, în timpul războiului cu Finlanda, lumea vorbea mult despre asta). Acum, nu mai era lumină, pe stradă nu se putea ieși târziu, și nici nu aveai de ce. Părea că pe stradă, chiar și noaptea, nu era chiar atât de întuneric, nu era atât de înfricoșător ca acasă. Iar tramvaiele (cât au mai circulat), tramvaiele cu beculețele lor albastre păreau un refugiu. Era acolo o lumină care, deși albastră, era totuși lumină, erau oameni care apucaseră să încălzească puțin locul cu răsuflarea lor, acolo este o vânzătoare de bilete vorbăreață, care făcea observații la obiect… Și omul se liniștea, cufundându-se în acel loc după ce așteptase în stația pustie.

Nimeni nu se mai gândea să acopere fereastra, și nici la multe altele. O sută douăzeci și cinci de grame de pâine, apă din copca din Neva, frigul care nu-și slăbea o clipă strânsoarea, nici măcar în somn, nici în timpul meselor, nici în orele de lucru; bezna care se lăsa în toiul zilei, risipindu-se dimineața târziu; cadavrele de la pragul scărilor, cadavrele de pe săniuțe, întinse, subțiri, care semănau mai mult cu o mumie decât cu un trup de om.

Zgomotul apărea cu acuratețe, la o anumită oră, diferit pentru fiecare perioadă din acea toamnă, cu abateri într-un interval de o jumătate de oră. Dar, cum se întâmplă, exact atunci omul nu se gândea la acesta, la sunet. Uitând de așteptarea sunetului, se grăbea să încălzească înainte de alarmă ceainicul pe sobiță. Sunetul se desprindea pe neașteptate din discul difuzorului, umplând apartamentul cu încăperile sale locuite și nelocuite. Așa începea procedura adăpostul antiaerian. Era o perioadă când alarmele de seară începeau în jurul orei opt. Precizia nemțească a fost un element bine gândit, calculat, o parte din atacul psihologic.

Alarmele erau de durată, frecvență și forță diferite, iar procedura era monotonă până la ritual. Oamenii își puneau galoșii, paltoanele. Le părea rău că nu-și terminaseră ceaiul, și nu aveau chef să coboare în subsolul rece. Lumea își încorda auzul, încercând să sesizeze dacă nu urma încă o alarmă, tunurile antiaeriene loveau mai des și mai tare. Atunci, oamenii coborau, pipăind în întuneric scara atât de familiară. La subsol, mulți aveau locurile lor obișnuite, acolo se întâlneau cu cunoștințele, discutau, moțăiau, uneori citeau, dacă reușeau să-și facă loc până la un bec; ieșeau la ușă să fumeze; zilnic, lumea trăia ușurarea plină de bucurie când se dădea semnalul că pericolul trecuse. După acest semnal, oamenii se contraziceau dacă merită să urce acum sau să mai aștepte următorul semnal de alarmă (în diferite perioade, erau date diferite pentru a calcula asta), urcau, uneori, coborau din nou; apoi urcau definitiv, își terminau de băut ceaiul care se răcise și se culcau fără să se dezbrace. Era deja ceva liniștitor în repetarea rituală a procedurii. În succesiunea elementelor acesteia, intra ticăitul nervos al difuzorului de radio, căutarea galoșilor pe întuneric, umezeala somnolentă a subsolului, țigara răsucită fumată la ieșire, întoarcerea lentă acasă (cu cât mai lent, cu atât mai bine, în cazul în care se repeta semnalul de alarmă). Însă lovirea țintei, bolțile care se prăbușeau și terciul însângerat nu erau parte din această experiență, și de aceea nu păreau reale. Ritualul începea cu șuieratul sirenelor și se sfârșea cu întoarcerea la sobița în care abia mai mocnea focul. Iată de ce, împotriva oricărei logici, tensiunea nervoasă scădea deja când omul ieșea pe scară, îndreptându-se spre adăpost. Aceasta era o introducere în procedură, iar încheierea cu bine a acesteia era verificată zilnic prin experiență. Multora chiar li se părea că tocmai procesul de coborâre și statul în subsol asigură rezultatul fericit; nu le trecea prin cap că, de astă dată, casa rămăsese în picioare și ar fi fost exact la fel dacă ei ar fi rămas sus, în apartamentele lor. I-ar fi uimit această constatare atât de evidentă.

Dimineața, oamenii aflau despre cele întâmplate noaptea. Se uitau la casele sfârtecate, la existența umană sfâșiată cu sălbăticie, cutremurându-se de oroare în fața actului care se petrecuse aici. Iar seara, procedura își intra în drepturi.

Uneori, statul în adăpostul antiaerian dura ore liniștite, goale. Atunci, părea că, pentru un motiv oarecare, acest lucru devenea deja imposibil, ceva ce nu va mai fi. Apoi deodată, se auzea un sunet rotund, însoțit de o cutremurare profundă a pământului. De fapt, aceasta era chiar lovitura, rotundă, care se repercuta în sus. De fiecare dată, ea declanșa și un sunet. Oamenii din subsol își ridicau capetele, ca să se uite unii la alții. „Au aruncat-o“ – spunea câte cineva. Bărbații comentau fără prea mult interes unde anume și ce greutate.

O trăire memorabilă, pentru totdeauna, a timpului răsturnat. Prezentul atât de greu de observat prin scurtimea lui, care pentru cei care stăteau aici devenise trecut înainte de a ajunge, ca frică, la conștiință; iar acolo, pentru cineva se și umpluse de un conținut imens, teribil, devenise deja sfârșitul a tot sau începutul unui lung chin.

Prânzul hipertrofiat, statul ritualic în subsol. Limita lipsei de libertate și a negării valorii omului. A nu fi supus acestui lucru reprezenta prețul participării directe la război.

Atitudinea tipică față de bombe, bombardamente, față de pericolul de moarte s-a schimbat de câteva ori, modificată de soarta orașului, de situația generală din oraș.

În Leningradul asediat, am văzut de toate – cel mai puțin, frică. Oamenii ascultau neatenți șuieratul obuzelor care le zburau pe deasupra capului. Desigur, este mult mai greu să aștepți obuzul cu bună știință; însă toată lumea știa că zborul obuzului îl aude acela în care, de astă dată, obuzul nu a nimerit.

Gradația cantitativă a pericolului, mai precis probabilitatea (gradul de probabilitate) a morții are o importanță psihologică decisivă. Există o distanță de necuprins între moartea sigură și cea aproape sigură. La Leningrad, pericolul era ceva cotidian, sistematic, calculat metodic ca să uzeze nervii, însă statistic nu era deosebit de mare. Primejdia – verificată prin experiența de fiecare zi – cauzată de bombardamente și de salvele tunurilor antiaeriene era mai mică decât numărul oamenilor morți de distrofie. Pentru această moarte lentă, omul trecea printr-o pregătire interioară de cu totul altă natură. Raportarea la obuz, la bombă era, la Leningrad, desigur, alta decât pe front sau decât, mai târziu, în rândul locuitorilor din orașele arse până la temelii de raidurile aeriene.

În Leningrad, abia dacă se temea cineva de bombardament – doar cei cu o predispoziție fiziologică aparte la frică. Curând, nu mai aveau unde să fugă. De aceea, nimeni nu fugea nicăieri, și nimeni nu se gândea: cum de eu am rămas dacă toți pleacă? Calmul devenise nivelul general de comportament obișnuit, iar discrepanța în acest caz e mai dificilă și mai îngrozitoare decât pericolele reale. Pentru a-ți păstra calmul în mijlocul panicii generale, trebuie să fii aproape un erou. Dar încearcă să țipi și să te agiți când toți cei din jur își fac treaba – asta cere o îndrăzneală aparte.

Articolul precedentCasa Poeziei Takis Sinopoulos – antologie bilingvă de poezie grecească contemporană
Articolul următorReplică lui Adrian Săhlean

Lasă un răspuns