Când i-am solicitat domnului Profesor Ștefan Dumitru să arunce o privire asupra antologiei de poezie grecească din zilele de azi publicată în condiții grafice de excepție de Uniunea Elenă Română, nu ne-am închipuit seriozitatea, acribia și profunzimea cu care domnia sa se va apleca asupra acestei lucrări de o mare amploare literară. Impresionat de valoarea și diversitatea acestei întreprinderi cu adevărat remarcabile, recenzentul, bun cunoscător al limbii grecești, ne-a depășit toate așteptările. Sperăm că și cititorii Revistei vor descoperi frumusețea poeziei din Grecia de azi și prin lentila acestei cronici. Ne bucurăm că această carte a apărut și sub egida Fitralit. (Fitralit)
_____________________________________________
De bun augur, ca unele așteptate de cei pasionați de poezie și, prin urmare, fericite sunt conjuncturile în care două inițiative (aparținând la două instituții cu misiuni similare din două țări diferite) se concretizează prin editarea unor cărți ce adaugă un plus de frumusețe tulburii epoci prin care trecem. În acest context se încadrează protocolul de colaborare pe de o parte dintre fundația Takis Sinopoulos din Grecia și Filiala București-Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România, și pe de o parte, dintre cea din urmă și Editura Uniunii Elene din România. Proiectul editorial a constat în editarea unei antologii de poezii aparținând unei pleiade de douăzeci și cinci de poeți greci contemporani din ultimele șapte decenii.
Apărut în anul 2022 în format bilingv (în tradiția editării și a altor poeți greci moderni1), volumul este prefațat de Xanthos Maintas (președintele fundației Takis Sinopoulos). Textul este urmat de un cald și emoționant salut al Președintelui Filialei de Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România, poetul Peter Sragher, precum și de un cuvânt lămuritor al celor trei traducători (Angela Bratsou, Luminița Kotsopoulou și Profesorul Stavros Deligiorgis) din care reținem ideea că cei trei au colaborat permanent înainte de editare (citind fiecare traducerile celorlalți), fapt ce conferă demersului unitate remarcabilă de viziune, de expresie și de stil. Ilustrațiile din carte reproduc opere ce aparțin poetului căreia îi este închinat volumul, iar compoziția lor reflectă perfect în plan pictural caleidoscopul trăirilor sale poetice: ele ne apar a surprinde imaginea nașterii ideii poetice, a fiorului creator, avântul inspirației, exprimarea lor prin verb.
În semn de omagiu adus poetului Takis Sinopoulos, volumul se deschide cu un florilegiu reprezentativ de poeme care îl invită pe lectór în câteva din compartimentele universului său poetic. Interesat de subiecte din poezia homerică, el retrăiește, într-un efort imaginativ tensionat, sentimentele chinuitoare lăsate lui Ulise de moartea celui mai apropiat prieten. Întocmai unui personaj din vechea tragedie, poetul este bântuit de umbrele celor morți („Siluete nenumărate așteptau răbdătoare și mă priveau nemișcate”2; „cum de ai venit prietene al unei alte epoci cum de ai reușit/ să prinzi preaneagra corabie care ne aduce/ morți rătăcitori sub soare?”3. Vede siluetele celor care nu s-au bucurat de ritualul cuvenit al înmormântării și care îi reproșează neglijarea tradiției: „Prietene/ m-ai uitat de mult. Nici măcar o cină pentru morți/ nicio pomenire nu ai făcut pentru Elpenor”4. Destine tragice din mitologie ori istorie îi oferă posibilitatea detașării și condamnării sentențioase a modului în care mulțimea de rând receptează sacrificiul uman („În timpurile noastre precum și în epocile apuse/ Unii se află în mijlocul flăcărilor iar alții aplaudă”)5, fapt ce îi prilejuiește meditații asupra condiției eterne a creatorului („Poetul se despică în două”)6. Autorul nu este însă strivit de greutatea mitologiei și a istoriei, iar spiritul său apolinic are puterea de a se entuziasma de patosul cu care înalță un imn soarelui Greciei, martor etern al destinului universal al iubirii („Strălucește soare al neînsuflețitei Elene./ Carnea și-a luat rămas-bun de la extaz”)7.
Greu încercat de soartă (condamnat la moarte în 1944, sentința îi este anulată în ultimul moment, întocmai ca lui F.M. Dostoievski), Titos Patrikios păstrează urme vagi ale nostalgiilor erotice kavafice („Cuvinte nerostite,/ având doar un ecou nocturn, deșarte,/ sentimente fluide care efemere/ se supuneau siluetei trupului,/ …dorințe/ nesatisfăcute și totuși nesigure/ (probabil și fără voința de a exista…)”)8. Găsim la el și preocupări filozofice de înțelegere a raporturilor ontologice dintre pronumele personale; deși uneori oracular, surprinde totuși cu claritate una din esențele filozofiei lui Martin Buber („Spunem noi și înțelegem eu…/ …În esență,/ numai cu eul putem înțelege”)9. Uneori, poetul găsește trivialitatea ca fiind cea mai adecvată pentru a descrie procesul de uitare dezonorantă ce se așterne peste memoria eroilor din vechime („Peste morții noștri/ acolo unde au căzut cei mai curajoși/ există acum un strat de gunoi,/ spermă de la masturbări și desfrânări”)10.
Prezența, în antologie, a versurilor academicianului Kiki Dimoula aureolează volumul. Mărturie a acestui fapt stau cele șase poeme care deschid ușa către un complex univers interior în care se găsesc laolaltă amintiri dureroase din timpul ocupației germane („Un Halt, pe surdină/ am auzit cum mă viza”)11, întrebări adânci asupra naturii iubirii („Trebuie să fie statornică iubirea?”)12, anatomii filozofice și ludice, în plan poetic, ale câte unui cuvânt esențial ce interpretează existența umană și valorile ei fundamentale („Și totuși reprezinți/ al fiecărui fapt neconfirmat/ existența misterioasă/ ale fiecărei angoase/ neelucidări/ din fiecare viață”)13.
Tasos Galatis îndreaptă atenția cititorului către lumea animalelor mici și vulnerabile, în ale căror evadări din propriul univers el vede căutări aproape conștiente ale unei alte lumi (Dincolo). Alteori el tânjește după atmosfera vreunui sat din copilărie (Dispariție); temă recurentă în poeziile lui, ea este evocată cu nostalgie vibrantă, poetul retrăind, cu ochi de copil, descoperirea lumii populată de monștrii mitologiei ce i-a hrănit-o (Monștri) ori perspectiva sfârșitului etern asupra căruia îi atrage atenția mama (Întunericul). O notă comună, sonoră, a versurilor lui este sentimentul înstrăinării (Outis), ce se profilează pe fundalul tuturor acestor tribulații.
Din caleidoscopul lexical și imagistic al lui Iosif Ventouras răsar teme majore ale literaturii: forța colosală a timpului ce înghite tot, refugierea în amintiri ori eternizarea prin poezie, ca modalități de detașare de anonimul existenței cotidiene (Figura necunoscută a lui Petros Alovitos), fiorul iubirii (Logare), moartea (Second life, Portret de dame en Diane).
Hristos Roumeliotakis surprinde cititorul atât printr-o poezie de inspirație mitologică, prin problema filozofică a identității umane sau prin caracterul relativ al acesteia (Balada lui Astyanax), cât și prin creații în care evocă ridicarea prin ideal deasupra existenței mundane, desprindere pe care o concepe în termeni mai categorici decât Venturas, anume ca pe o datorie a omului; în acest sens, exploatează cu rafinament pilda talanților („Şi ştii, Károle, de vreme ce tot insişti,/ Fară de vis, fiecare zi a noastră/ E un păcat”)14. Stabilind un paralelism cu o situație cotidiană (Vis ‘88), vede ființa umană ca pe una care și-a asumat conștient existența, chiar și întruparea, fapt care o responsabilizează etern; luând ca motto o idee a lui I. Seferis, evocă pesimist predestinarea ființei umane (Șoimul).
Încercând să pășească pe o placă tectonică stabilă în sfera poeziei Katerinei Anghelaki Rook pentru a avea acces la vibrația poetică subterană, cititorul se poate pierde în hățișul gândurilor, trăirilor poetice și al sinesteziei și se poate simți deconcertat („Întregul abdomen/ Se transformă în ceva profund,/ o pădure de umbre postume/ și ombilicul, un clarin tăcut”)15. Refăcând cu răbdare mendrele inspirației, întocmai ca în peștera lui Platon, el vede mai întâi umbrele unor fiori, pentru ca apoi să descopere idei; astfel recunoaște pe Heraclit („Niciodată nu vom fi/ ceea ce suntem instantaneu”)16, ecouri din Ecleziast („învăț în sfârșit/ că voi pleca prima”)17, imagini ale suferinței cristice („mă chinuie brusc/ suferința umană./ Se întinde pe pământ/ ca un antimis ceremonial/ care, înmuiat în sânge,/ acoperă mituri și zei”)18.
Hara Prevedorou surprinde prin preocupările ei cu privire la misiunea poeziei și în special prin încercarea de a-i defini natura („…poezie este/ ceea ce ei au meşterit/ şi mai mult de atât, ceea ce n-au/ meşterit ei niciodată”)19. În orice caz, poezia ei se caracterizează prin caracterul pregnant pictural, suprarealist.
Pastelul pare a fi specia lirică în care Michalis Gkanas găsește cu cale să-și picteze gândurile încărcate de nostalgia copilăriei (Amnezie), rătăcitoare prin peisaje grecești (Ioannina de sticlă) ori încremenite în fața spectacolului cromatic al apusului (Amurg). Cu totul remarcabilă este și interpretarea, fidelă textului originar însă îmbogățită cu fiori proprii prilejuiți de întâlnirea cu absolutul, a pasajului închinat iubirii din prima epistolă către Corinteni a apostolului Pavel (Laudatio iubirii, Bolero).
Cu mirare descoperă cititorul ediției de față numele lui Nicolae Ceaușescu menționat de Giannis Patilis, ce-i drept, asociat cu un simbol al regimului politic respectiv, mai precis al uneia dintre ramurile economiei naționale aflată, pe atunci, în plin avânt. Asocierea nu are nici un alt merit în afară de cel documentar și evocator de atmosferă (Nopți românești). Altminteri, poetul contemporan se preocupă de supraviețuirea sufletului celui defunct care reclamă a i se respecta pomenirea (Ce a spus muntele tihnit) sau, precum Kavafis, de tema întâlnirii dintre barbari și greci exploatată de data aceasta pentru a sugera nu așteptarea zadarnică, ce ar fi schimbat cursul istoriei, ci dihoniile autohtone (Vis de soldat într-un apartament la Patisia).
Un fior de adâncă nostalgie de asemenea străbate poemele lui Xanthos Maidas care, întorcându-se în trecutul arhaic sau mai apropiat al Greciei, retrăiește cu intensitate drame anonime, uitate de conștiința colectivă; imaginea văduvei cerșetoare care nu găsește milostenie (Nimicnicia), cea a mamei care își confundă unicul fiu cu un cerșetor (Întâmplare neînsemnată) ori cea a tinerei fete găsite spânzurate și al cărei bilet de adio aduce în prim-plan destinul de Magdalenă al mamei (La șaptesprezece ani) pot constitui tot atâtea subiecte de tragedie antică.
Tasoula Karageorgiou are, printre alte merite, vizibile chiar la o primă lectură, și pe acela de revela în universul mic înconjurător simboluri ale marilor experiențe existențiale precum timpul (Râul subteran), iubirea și suferința consecventă (Nu, nu este argilă), moartea (Țestoasa din Ceramicus), singurătatea ființei umane (Fiara). De o forță sugestivă aparte, poemele ei se aseamănă cu perle în care universul își oglindește esențele iar autoarea admiră cu înțelegere adâncă și cu ochi de estet toate irizațiile consecvente: „Co-pasageri ai mei,/ nu suntem altceva decât/ o frescă din pronaosul unui temple/ bizantin;”20.
Și Spyros Kokkinakis se ridică la înălțimi kavafice, atât prin temele abordate, cât și, mai ales, prin originalitatea cu care le abordează. Dacă istoria a demonstrat că de cele mai multe ori creația artistică îl pune în penumbră, prin eternitatea ei, pe creator, Kokkinakis inversează raportul, imaginându-l, într-un poem tulburător (Invidie) pe demiurg în momentul în care își distruge, din motivul anunțat în titlu, creația (gest prin care el nu face decât să îi confirme perfecțiunea). Însetat și el de esențe și de frumos, îi îndeamnă precum un profet veterotestamentar pe „toți cei ce ştiu să vadă lucruri adânci şi grele” să caute frumusețea: „Frumuseţea/ Căutaţi frumuseţea/ Cea adevărată/ Aflată adânc în azi, în ieri, în mâine”21.
Liana Sakelliou Schultz este interesată de ritualul nubil al țestoaselor și al porumbeilor, însă în prim plan nu rămâne imaginea în sine (fapt care ar fi trivializat poezia), ci ceremonialul în calitate de victorie perpetuă a vieții asupra dispariției, de manifestare a plenitudinii ființei (Înotătoare cu țestoasă, Când porumbeii gunguresc), de explozie a iubirii, temă majoră de altfel a creațiilor sale; pe Iro Nikopoulou o neliniștește simbolismul liniuței de unire, în care vede prevestirea sfârșitului (Înainte și după linie); neliniștea este de fapt o ipostază a obsesiei evanescenței (Zile contemporane I, Nu mă căutați aici).
Precum mulți dintre poeții contemporani, nu numai din Grecia, ci de pretutindeni, și Giorgos Blanas se angajează într-un dialog intricat cu asocierile inedite de imagini, de cuvinte, în încercarea de a moși trăiri și sensuri noi, nuanțe poetice inedite („După-amiaza târziu,/ un bătrân albastru/ adună versuri și le împăturește/ ca pe niște cearșafuri alb intens”)22. Dintre ele răsar uneori tablouri zguduitoare, precum cel în care omul este pus față în față cu necunoscutul și trăiește spaime ancestrale (Casiana: miezonoptică).
Theoni Kotini manifestă o predilecție pentru anatomia poetică a clipei, cântând cu voluptate prospețimea eternă a primăverii, frumusețea creației lumii pătată de prezența omului („peste tot…/ bunătatea profundă a lumii/ care este frumoasă în lipsa ta/ dar tu nicicând fără ea”)23, dar și bucuriile mărunte ale jocului domestic (Joc I) ori experiențe cotidiene (Exercițiu).
Kostas Koutsourelis prezintă importanță prin preocupările pentru arta poetică (Unui prieten scriitor), prin incursiunile celeste în vremuri antediluviene, când lumea era populată doar de îngeri și de spirite nedecăzute (Parabolă), prin talentul de a găsi, în caleidoscopul existenței, imagini oximoronice de o rară expresivitate (Antinomii).
O puternică forță de sugestie străbate versurile Aristeei Papalexandrou, cântăreață a însingurării omului în lume (Fugară, Odă călătorului) și exploratoare a dinamicii onirice imprevizibile a conștiinței (Anesteziant) amintind de gravurile lui Francisco Goya. Poet postmodernist prin noutatea expresiei, ea invită cititorul la un efort considerabil de decriptare a fanteziei sale creatoare. De factură prin excelență postmodernistă întocmai ca și ea, Dimitris Angelis are calitatea de a observa în universul cotidian nenumărate imagini ce rămân aureolate de banalitate în lipsa unui ochi poetic. Versurile sale ascund o tensiune a creatorului aflat într-o căutare permanentă a veșmântului metaforic, a simbolurilor, o sete arzătoare de poezie („Să cer zahăr de la vecin/ Să nu fie tăcută Duminica, să nu scriu poezii”)24, în care se întrevăd experiențe-limită („Poezia este un sâmbure ingheţat:/ Îţi sparge dinţii./ Îti sfâşie gâtul./ Şi asta nu e poezie”)25.
Dimitra Kotoula imaginează scenarii prolixe de naștere și de manifestare a iubirii în care toate elementele decorului participă la o sarabandă sinestezică în care cuvintele se ard și se topesc („Timpul umple încet camera –/ nu mă crezi?/ Luna abia își mai ține echilibrul în înaltul cerului./ Cuvântul ia foc./ Nemișcat ochiul o țintuiește”26; „Cum este noaptea atât de întunecată/ dacă delirul stă la pândă/ dacă acolo afară luna/ și viața mistică a planetei”)27.
Elena Stagouraki îl întâmpină pe cititor cu poezii de factură simbolistă și modernă în același timp (Oglinda apoasă a memoriei). Poeta trăiește într-o adevărată ebuliție; tânjind după libertatea oferită doar de întinderea nesfârșită a mării, are sentimentul însingurării în eternul univers cotidian în care fie își caută scăparea (Semnele, Blocuri, Cât de multe căile), fie visează la o purgație universală, tămăduitoare a veșnicei răni deschise a existenței (Ploaie torențială). Prezența în antologie a unor poeme inedite, remarcabile prin forța lor de sugestie (După-amiază de vară, Cât de multe căile, etc.) este salutară, sporindu-i relevanța.
Trăind, la rândul ei, cu acuitate, sentimentul neliniștitor al însingurării (Om singur, Pasageri, I-ul secol d.H – Scrisoare pe un papirus) ori pe cel al neființei (Prima amintire, Consolare), Anna Griva reține atenția prin atitudini de resemnare ecleziastică (Consolare), prin refugieri în contemplări homerice ale spectacolului răsăritului („Eos cea cu buzele trandafirii/ ne sărută în momentul în care ne trezim”)28 ori prin evadări horațiene în bucuriile clipei („Bucurați-vă de minusculul vostru corp, muritori,/ de scânteia Soarelui”)29. Forța de expresie a poemelor sale este remarcabilă.
Poet debutant dar vizionar, Alexandros Kordas este sensibil la fiorul iubirii neîmplinite (În autobuz), se apleacă universul ființelor mici în care vede observatori lucizi ai trecerii timpului (Păianjenul) ori trăiește dramatic scenarii apocaliptice (Negoț astral).
Debutant ca și Alexandros Kordas, Thanassis Galanakis își face cu succes ucenicia în lumea muzelor cu ritmuri cuminți, horațiene în care recomandă, sapiențial, cumpătarea („De crezi că depărtările nu poţi să le atingi/ drept lângă ţărm să îţi arunci tu mreajă”)30; alte ori invocă homeric și dornic de creație muza inspirației, pe care și-o dorește, cu sentimentul datoriei, binevoitoare („dar eu pentru-un surâs dator sunt să/ creez. Pentru codana cu ochii înverziţi pe/ care Muză o numesc”)31. Spirit oniric, își îndreaptă atenția acută asupra universului imediat (Pitonul birmanez) și asupra vieții cotidiene, al cărei ritm constant și ale cărei scenete anonime și eterne le deplânge cu compătimire („Fest”-food).
Antologia se încheie cu o postfață în care scriitoarea și artista Iro Nikopoulou trasează cu precizie coordonatele poeziei și picturii abstracte a lui Takis Sinopoulos, relevând cu argumente convingătoare atât caracterul unitar al creației, cât și viziunea prin excelență modernă a poetului-pictor.
Nota comună a celor douăzeci și cinci de poeți o constituie abordarea în cheie personală a temelor majore atât ale poeziei grecești cât și ale celei universale. Preferând refugierea în scenarii contemporane pe care le exploatează poetic sau evadarea în timpuri antediluviene, fiecare inovează prin abordări inedite, ceea ce îi plasează în bloc în spațiul poeziei moderne.
Volumul de poezii a depășit limitele spațiului geografic originar cât și pe cele ale imaginarului corespunzător mulțumită efortului celor trei traducători amintiți mai sus. Două sunt coordonatele demersului lor hermeneutic: unitatea de expresie și de viziune și fidelitatea față de original. Aceste două principii au fost posibile prin păstrarea, de cele mai multe ori, a versului liber (opțiune facilitată de textul original), nealterându-se, astfel, esența textelor traduse. Efortul menționat este vizibil în atenția cu care au operat cu cele mai inspirate dintre variantele posibile de traducere.
Am afirmat în introducere că sinergia lor a fost o idee strălucită ce conferă volumului un aspect atât de închegat încât cititorul trăiește convingerea că interpretul este unul singur. Exemplele sporadice de mai jos confirmă gradul înalt de fidelitate a traducerii (efect al utilizării consecvente a procedeului traducerii directe):
- „λάμψε ήλιε των μηρών των ξάστερων/ της ζωντανής Ελένης ω/ μετέωρο πνεύμα δικαιοσύνη του φωτός/ πυρπόλησε το κέντρο το νωπό των τρομερών/ κοιλάδων κι ας ζήσει μόνο ο λόγος ο γυμνός που ξέρει/ ποιες παραισθήσεις ποια όνειρα ποιες αναμνήσεις/ αθεράπευτες ποια δίψα μ‘ έφερε ως εδώ” – „strălucește soare al coapselor/ înstelate ale Elenei celei vii, o, /spirit plutitor dreptate a luminii/ aprinde centrul crud al teribilelor văi/ și să rămână viu doar cuvântul despuiat/ care știe/ ce halucinații ce vise ce amintiri de nevindecat ce sete m-a adus aici” (T. Sinopoulos – Rugăminte către soarele Elenei)
- „Κι έπειτα σκόρπιζε στον ποταμό των/ πίξελς Πλημμύριζαν τ’ αρώματα κι οι/ γεύσεις στο κορμί της. Κι όπως άναβε/ έσερνε στα δίχτυα της πουλιά του/ αγέρα μ’ ακτινωτά πτερύγια αντλούσε/ απ’ τις πηγές τους” – „Iar apoi s–a împrăștiat pe fluviul de/ pixeli Au inundat parfumurile și aromel/e în corpul ei/ Și cum se aprindea/ trăgea în rețelele ei zburătoare în/ vânt cu aripioare radiale absorbea/ din ale lor surse” (Iosif Ventouras – Testare)
- „Μικρή/ παλλόμενη αορτή/ καρφί/ στο βλέμμα/ αίμα εριστικό” – „Mică/ pulsatilă aorta/ piron/ în privire/ sânge certăreț” (K. Koutsourelis – Migrenă)
Pe lângă maniera de traducere literală (dintre ale cărei tipuri semnalăm și calcuri: „ξελάσπωμα των παπουτσιών” – „deznoroirea pantofilor”)32, acolo unde a fost posibil, traducătorii au apelat (cu rezultate remarcabile) la modalitățile de traducere indirectă, mai precis la transpunere („να μην κοντοσταθούν;” – „cum, ezitări să nu aibă?”)33, modulare („Ποιανού το αίμα θα χυθεί;” – „Al cui sânge va curge?”34, „σώζεται μόνο/ η σιωπή…” – „supraviețuiește doar/ tăcerea…”)35, reformulare („Είθε” – „Dea Domnul!”)36. Expresiile idiomatice se pretează însă unei interpretări mai elaborate („δίνουν και παίρνουν” – „fac ce vor”)37. Uneori, traducerea poate descumpăni cititorul („νωπή η θέρμη της αγρύπνιας σου ζαλίζει το πρόσωπο” – „proaspătă, căldura insomniei îți confuzează fața”38; „νόμους και/ ανομίες” – „legi și nelegi”)39.
Principiul de bază al traductologiei potrivit căruia trebuie să fii poet ca să traduci poezie se confirmă și în cazul de față. Veleitățile de poeți ale traducătorilor au făcut posibile nenumărate salturi creative, extrem de expresive, în încercările lor de a transpune spiritul zborului poetic al autorilor: „Ήμερος χρόνος/ ανασταίνει ασίγαστη αθωότητα” – „Timp îmblânzit/ reînvie o nevinovăție neegalată”40;„Κορίτσι άγουρο η πόλη μου σήμερα” – „Copilă necoaptă, urbea mea astăzi”41; „σπαρταράει τσιμπώντας το γαλάζιο το έφηβο στήθος της” – „sânul ei nubil se zbate, ciupind albastrul”42; „Μιλάει τη γλώσσα της βλακείας φαρσί” – „Vorbește limba nonsensului fluent”43; „παρατηρεί τα δευτερόλεπτα, τον χρόνο” – „observă clipele, socoate timpul”44.
Toate calitățile relevate mai sus recomandă prezentul volum ca pe unul ce trebuie să-și găsească locul binemeritat în biblioteca nu numai a celor interesați de poezia greacă modernă, ci de poezie în general. Parcurgând cu răbdare evlavioasă antologia de față, cititorul va înțelege că poezia greacă, în ciuda caracterului ei aproape trimilenar, continuă să descopere filoane neexploatate și ramificații nebănuite ale vibrației sufletului, ce pare fie infinit, în complexitatea sa, fie proteic, în unicitatea sa. Casa Poeziei este de fapt un Templu al Poeziei.
1 Yannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Konstantinos Kavafis, Kostas Karyotakis, Spyros Kokkinakis etc.
2 „Αμέτρητες μορφές/ καρτέραγαν εκεί κι ασάλευτες με κοίταγαν” (Νεκρόδειπνος για τον Ελπήνορα)
3 „Πώς ήρθες φίλε αλλοτινέ πως μπόρεσες/ να φτάσεις το κατάμαυρο καράβι που μας φέρνει/ περιπλανώμενους νεκρούς κάτω απ’ τον ήλιον” (Ελπήνωρ)
4 „Φίλε/ καιρό με ξέχασες. Μήτε ένα δείπνο για νεκρό/ μήτε μνημόσυνο δεν έταξες για τον Ελπήνορα” (Νεκρόδειπνος για τον Ελπήνορα)
5 „Στην εποχή μας όπως και σε περασμένες εποχές/ άλλοι είναι μέσα στη φωτιά κι άλλοι χειροκροτούνε” (Ο καιόμενος)
6 „Ο ποιητής μοιράζεται στα δυο” (ibid.)
7 „Λάμψε ήλιε της νεκρής Ελένης./ Η σάρκα αποχαιρέτησε την έκσταση” (Επίκληση στον ήλιο της Ελένης)
8 „Λέξεις που δεν ειπώθηκαν,/ μ’ ένα νυχτερινό απόηχο μονάχα, μάταιες,/ αισθήματα ρευστά που πρόσκαιρα/ υποτάσσονταν στο σχήμα του κορμιού,/ … επιθυμίες/ ακόρεστες κι όμως χωρίς αντίκρισμα (ίσως και δίχως θέληση να υπάρξουν…)” (Αφθαρσία της ύλης)
9 „Λέμε εμείς κι εννοούμε εγώ…/…Στην ουσία μόνο με το εγώ/ μπορούμε να εννοήσουμε/ κάποιον άλλο” (Το πρόβλημα με τις αντωνυμίες)
10 „Πάνω απ’ τους νεκρούς μας/ εκεί που πέσανε οι πιο γενναίοι/ είναι ένα στρώμα τώρα από σκουπίδια,/ σπέρματα από αυνανισμούς κι ασέλγειες” (Αφανές μνημείο)
11 „Ένα Αλτ, υπόκωφο,/ άκουσα να με σημαδεύει” (Δεν αστοχεί)
12 „Πρέπει να είναι πιστή η αγάπη;” (Πρέπει)
13 „Κι όμως εκπροσωπείς/ του κάθε ανεξακρίβωτου/ τη μυστηριώδη ύπαρξη/ της κάθε αγωνίας/ τ’ αναπάντητα/ της κάθε μιας ζωής” (Ύμνος στη λέξη Ίσως)
14 „Και ξέρεις, Κάρολε, αν επιμένεις,/ Χωρίς το όνειρο η κάθε μέρα μας/ Είναι αμαρτία” (Mică baladă despre Karl Marx)
15 „Ολόκληρη η κοιλιά/ Μεταμορφώνεται σε κάτι βαθύ/ ένα δάσος με σκιές μεταθανάτιες/ κι ο αφαλός ένα σιωπηλό πνευστό” (Η εμπειρία της έμπνευσης)
16 „ Δε θα ‘μαστε ποτέ/ αυτό που είμαστε στιγμιαία” (Ο θρίαμβος της σταθερής απώλειας)
17 „Μαθαίνω επιτέλους/ πως θα φύγω πρώτη” (ibid.)
18 „…αγωνία με πιάνει ξαφνικά για τον ανθρώπινο πόνο. Απλώνεται πάνω στη γη/ σαν τελετουργικό τραπεζομάντιλο/ που μουσκεμένο στο αίμα/ σκεπάζει μύθους και θεούς” (Η ανορεξία της ύπαρξης)
19 „είναι ποίηση/ όσα μαστόρεψαν/ και πιο πολύ αυτά που δε μαστόρεψαν/ ποτέ τους” (Τι είναι ποίηση)
20 „Συνεπιβάτες μου,/ δεν είμαστε παρά/ τοιχογραφία στον νάρθηκα βυζαντινού ναού·” (Το θηρίο)
21 „Την ομορφιά αναζητήστε/ Την αληθινή/ Που είναι βαθιά στο σήμερα, στο χθες, στο αύριο” (Ο στερνός μας φίλος)
22 „Αργά το απόγευμα,/ ένας γαλάζιος γέροντας/ μαζεύει στίχους και τους διπλώνει/ σαν κατάλευκα σεντόνια” (Η ζωή είναι μπουγάδα απλωμένη στην αυλή του παραδείσου)
23 „παντού…/ βαθιά καλοσύνη του κόσμου/ που είναι όμορφος χωρίς εσένα/ αλλά εσύ ποτέ χωρίς αυτόν” (Μάιος)
24 „Να ζητήσω ζάχαρη απ’ τον γείτονα/ Να μην είναι σιωπηλή η Κυριακή, να μη γράφω ποιήματα” (15)
25 „Το ποίημα είναι ένα παγωμένο κουκούτσι:/ Σου σπάει τα δόντια./ Σου ξεσχίζει το λαιμό./ Κι αυτό δεν είναι ποίημα.” (Τι είπε ο Ρενέ Μαγκρίτ όταν του έστειλα τα χειρόγραφα αυτού του βιβλίου)
26 „Χρόνος γεμίζει αργά το δωμάτιο –/ δεν με πιστεύεις;/ Το φεγγάρι μόλις ισορροπεί στο στερέωμα./ Η λέξη φλέγεται./ Ακίνητο το μάτι την παρατηρεί” (Ερωτικό Ι)
27 „Πώς είναι η νύχτα τόσο σκοτεινή/ αφού το ονειρικό παραφυλάει αφού εκεί/ έξω το φεγγάρι και η μυστική ζωή της γης” (Διαθέσεις XV)
28 „Η Ηώς με τα ρόδινα χείλη/ μας φιλά τη στιγμή που ξυπνούμε” (Ήως)
29 „Γευτείτε θνητοί με το ελάχιστο σώμα σας/ τον σπινθήρα του Ήλιου” (ibid.)
30 „Κι/ άμα μεγάλες νιώθεις πλέον τις αποστάσεις/ ρίξε ευθύς στην προκυμαία παραγάδι.” (Ακτή Συτώμ)
31 „…μα/ έχω χρέος να γράφω για κείνο/ το χαμόγελο. Για μια χλωρόφθαλμη/ κορασίδα που ονόμασα Μούσα” (Με τη βάρκα)
32 Tasos Galatis, Întunericul
33 Kiki Dimoula, Trebuie
34 Iossif Ventouras, Portrait de dame en Diane
35 Katerina Anghelaki Rooke, Triumful pierderii invariabile
36 Kiki Dimoula, Asimetrie
37 idem, Imn cuvântului POATE
38 Dimitra Kotoula, Erotikon I
39 Elena Stagkouraki, Cât de multe căile
40 Theoni Kotini, Verile
41 Dimitris Angelis, Șapte poezii ale lui Dimitris Angelis (9)
42 Dimitra Kotoula, Erotikon I
43 Kostas Koutsourelis, Distrugerea
44 Alexandros Kordas, Păianjenul
