Un omagiu lui Franz Hodjak
După această scurtă analiză a operei poetice a lui Franz Hodjak, publicăm câteva poezii ale sale în original și traducerea lui Cosmin Dragoste (care a publicat cu zece ani în urmă un volum bilingv din poezia marelui poet german (vezi:https://www.fitralit.ro/27-10-2025-franz-hodjak-weg-ohne-schritte-drum-fara-de-pasi/). De asemenea, lansăm în spațiul virtual și un omagiu pe care i-l aduce lui Franz Hodjak poetul și jurnalistul Horst Samson – care l-a avut pe marele dispărut drept mentor în tinerețe. Horst Samson avea să devină un poet de primă line a literaturii scrise în limba geramnă (vezi aici: https://www.fitralit.ro/27-10-2025-horst-samson-herr-der-geistesblitze/.(Fitralit)
***
Despre Franz Hodjak nu poți scrie povești, fiindcă el însuși a fost o poveste. Fascinantă, dincolo de limitele strâmbe și mici fabricate de oameni, generoasă până peste poate, ce dăinuiește pururea în declarațiile de nonconformism pe care le-a lăsat în inima oricărui om care a avut bucuria să se apropie de acest colos literar și uman. Pe mine, cel mai mic dintre cei mici, a avut bunătatea de a mă onora cu căldura apropierii sale, cu lungile și interminabilele sale istorisiri, prelungite adesea până în zori de zi, cu universuri care se nășteau unele din altele și care m-au ajutat, mult mai pertinent decât toate cărțile de istorie și de critică literară, să pricep mecanismele intrinseci de generare, de concretizare, de menținere și de dezvoltare ale literaturii de expresie germană din România.
Hodjak este uriașul Hagrid din seria Harry Potter care a știut, în felul său unic, să-mi deschidă ochii către fluidele concreatoare ale acestei literaturi germane din colțul estic al Europei. Când l-am cunoscut, în Clujul său atât de drag, eram imediat după cartea pe care o publicasem despre Herta Müller, despre o autoare cvasinecunoscută în România la momentul respectiv. Franz mi-a spus: „Tu acum crezi că tot ceea ce ai citit prin cărțile alea o fost și adevărat 100%. N-o fost chiar așa. O fost greu, o fost chiar și al dracului de greu. Dar o fost și al dracului de frumos. Dar asta n-o spune nimeni. Că nu poți face mulți purici prin Occident dacă spui asta. E și marketing, copile. Mult marketing!“
Frust în judecățile sale de valoare, necruțător și curajos, Franz Hodjak a fost un monument narativ, neostoit pe hârtie și în viața reală. Părea creat din povești concatenate, înșirate unele în altele, din care se nășteau personaje, cadre, universuri întregi. El însuși se crea și se re-crea continuu la nivel de narare autogenerantă. Atâta vreme cât povestim, suntem vii, părea că parafrazează întreaga sa ființă.
Scurtez. Pentru că știu că cel mai mult îi displăcea să se vorbească despre el. Nu se alinta, nu era cochetărie. Definitorie este o întâmplare de la un congres, unde, la una dintre secțiuni, urma o comunicare despre Franz Hodjak. Referenta era o somitate în domeniu, astfel încât sala foarte generoasă devenise neîncăpătoare. Franz ar fi trebuit să șadă la prezidiu, alături de referentă. El era pe un coridor, alături de mine, trăgând liniștit din țigară. Sosește agitat, grăbit, magistrul Peter Motzan, cel mai redutabil critic al literaturii de expresie germană din România, nedorind să întârzie la conferința despre bunul său prieten. Ne reperează pe hol, vine glonț spre noi și începe: „Tu, Franz, hai, repede, e conferința despre tine. Repede, repede!“ Apoi, se întoarce către mine: „Și tu? Tu trebuia să fi fost de mult în sală, ce stai pe aici?“ Imperturbabil, ca de obicei, Franz a continuat să pufăie din țigară. Apoi, a vorbit molcom și apăsat, în stilul său unic: „Auzi, tu… Peter? Ce să fac eu, mă, înăuntru? Vorbește una despre mine. Așa, și? Mă doare-n pușcă, mă! Mă, Peter, eu nu vreau să se vorbească despre mine la simpozioane și congrese. Dacă unii vorbesc despre mine în tot felul de farafastâcuri științifice, înseamnă că nu au priceput nimic, mă, din ce am scris eu. De aia zic că eu, acum, mă duc cu copilul (cu mine – nota mea) să trag o țuică și să-i împuiez capul cu povești vechi.“ Ceea ce s-a și întâmplat, spre uluiala disperată a magistrului Motzan.
Franz Hodjak nu se va sfârși niciodată. Dar teribil de mult îmi vor lipsi harul său de Șeherezadă, umorul viu, puternic, atitudinea sa în fața tragismului lumii, forța narativă unică, precum și atitudinea ironică și autoironică, ce te feresc de păcatul trufiei. Împreună am bătut kilometri de străzi și de caldarâm, precum și veacuri de istorii.
Revenind acum la partea în care Franz m-ar fi ironizat puternic, trebuie să dau curs invitației neobositului Peter Sragher, cel plin de idei și inițiative culturale și să aduc, alături de traducerile unor poeme ale scriitorului originar din Sibiu și trăitor la Usingen (îmi spunea, la un moment dat, despre locuitorii din orășelul din Hessen: „I-am românizat pe toți ăia din Usingen!“) și gânduri referitoare la problematica de traducere.
TACHE GAGIALOVSKI
ODER DAS PERFEKTE BEHERRSCHEN DES HANDWERKS
nächstens
aber nehm ich den stein, der
mich trifft, in die mangel, bis|
winselnd der stein
gesteht, wer
ihn geworfen hat!
TACHE GAGIALOVSKI
SAU DESĂVÂRȘITA STĂPÂNIRE A MEȘTEȘUGULUI
data viitoare
voi lua însă piatra care
mă lovește și o voi presa până când
scheunând, piatra va
mărturisi cine
a azvârlit-o!
Dincolo de evidentul caracter „subversiv“ al poemului publicat în volumul Flieder im Ohr, apărut în 1983 la editura Kriterion (o minune că astfel de poeme au scăpat de filtrul cenzurii, asemenea întâmplări miraculoase datorându-se și unor redactori deosebit de inventivi și curajoși, precum Hodjak), avem în această scurtă poezie esențializate anumite paliere interpretative care cer un efort superior de translație. Dacă ne gândim doar la numele propriu care apare în titlu, și deja avem semne de întrebare. Nu găsim nicio mențiune a acestui Tache pe întregul internet. Putem presupune că ar fi fost un meșteșugar supraviețuitor din interbelic în zona Sibiului sau a Clujului (cele două orașe polarizante în viața lui Hodjak în România). Totuși, puțin probabil. Paginile onomastice operate de IA identifică acest nume ca având șanse de apariție în România, Republica Moldova și Israel. Chiar dacă IA nu observă, terminația specifică indică o posibilă origine poloneză sau ucraineană. Cel mai probabil este o denumire generică ironică pentru funcționarii represiunii din perioada bolșevică.
Expresia in die Mangel nehmen înseamnă, în română, „a presa“, „a pune presiune“, „a lua la întrebări“, „a interoga până a obține răspuns“, „a constrânge“. „A pune în manglă“ exista în româna veche, acolo unde „mangla“ însemna un dispozitiv cu role pentru uscat rufele, asemănător unui calandru. Este al doilea sens al cuvântului german die Mangel: „Gerät mit zwei Rollen oder einer Rolle und einer gebogenen Platte, durch die man Wäsche zieht, um sie so zu glätten“. Între timp, sensul primar în română s-a alterat, s-a pierdut: în perioada interbelică, „a mangli“ însemna „a cerși“, iar în prezent, argotic, „a fura, a șterpeli“.
Dacă preferăm traducerea întregii expresii in die Mangel nehmen, atunci varianta în română a poeziei ar suna astfel:
data viitoare
voi pune presiune pe piatră / voi constrânge / voi lua la întrebări piatra care
mă lovește până când, scheunând,
piatra va
mărturisi cine
a azvârlit-o.
Întreaga poezie folosește dublul sens, precum și jocul intenționat cu palierele de utilizare a cuvintelor, astfel încât acest joc de oglinzi de labirint să poată fenta cenzorii. De aici și dificultatea traducerilor în cazul poeziilor care încearcă să se sustragă unui nivel unic de interpretare a textelor plurisemantice. În afara variantei cu note de subsol (care ar aduce plusuri de înțelegere, dar care îngreunează fluiditatea lecturii și transformă plăcerea lecturii de poezie într-o activitate pur științifică), orice opțiune de traducere pierde substanțial din intenția originală a lui Hodjak.
ÜBER ALLE GRENZEN HINWEG
Wulf Kirsten und ich trinken ein bier,
er in Weimar, ich hier.
PESTE TOATE GRANIȚELE / DINCOLO DE TOATE FRUNTARIILE
Wulf Kirsten și cu mine bem o bere,
el, în Weimar, eu, aici.
Scurtul poem, apărut în același volum, Flieder im Ohr, deși foarte concis, oferă o bogăție analitică excepțională. Cheia de lectură poate fi activată în registru „subversiv“, ironic sau serios. Dincolo de ironia ucigătoare cu totul evidentă, poezia poate fi, la un nivel de limită, citită și ca pledoarie pentru arta fără de granițe, unificatoare, arta care unește. Și acesta a și fost palierul interpretativ prezentat cenzurii. Ceea ce pune probleme atât traducătorului, cât și cenzorului este adverbul hinweg din titlu, foarte greu de redat în română. În germană, este compus din hin (care arată direcția, de aici încolo, plecarea dinspre subiectul vorbirii) și weg (care marchează depărtarea, procedura de a îndepărta sau de a se îndepărta).
Titlul poeziei este o trimitere directă, nedisimulată, la Wanderers Nachtlied al lui Goethe, cunoscută și ca Über alle Gipfeln, după primul vers al poeziei. Franz Hodjak introduce deja din titlu un „cuvânt-alarmă“, așa cum erau cele aflate din indexul cenzurii. „Graniță“ era un asemenea cuvânt. Iar scriitorul sibian plusează cu acel hinweg, aproape intraductibil unu la unu în română, redabil doar la nivel ideatic. Subliminal. Referințe directe întâlnim în poem la autorul „rdg-ist“ Wulf Kirsten, un scriitor cu mare priză la autorii germani din România din deceniile șapte și opt ai secolului trecut, un autor care, alături de Georg Maurer și Heinz Czechowski (Die Sächsische Dichterschule), a reprezentat un model pentru scriitorii de limbă germană care activau în România. O referință aparent inofensivă în contextul epocii, întrucât autorii din RDG aveau statut aparte în România comunistă, deoarece schimburile literare între cele două state erau încurajate. Weimar, al doilea referent, are dublă subordonare în poem: prima dată la Goethe, a doua oară direct la Kirsten, care mult timp a activat ca lector la editura Aufbau din Weimar. Strecurat însă aici, cu dubla subordonare, Weimar, alături de hinweg, dinamitează întreaga construcție ideatică, deoarece orașul face trecerea dintr-o țară liberă, cum era cea în care a trăit Goethe, în cea subjugată ideologic și politic, așa cum era RDG. Și asta, alături de acel hinweg sau potențat de către hinweg, ce detonează remarcabil întregul eșafodaj, clădit măiestrit din doar câteva linii trasate cu multă forță. Pentru că acest adverb, în conotația din text, are ca idee anularea granițelor, desființarea lor, inexistența lor. De aceea, am oferit, ca posibilă variantă, acel „dincolo“ de sorginte nietzscheană în română, întrucât ideea din spatele utilizării acestui adverb este tocmai aceasta, de depășire a unor delimitări teritoriale artificiale, care nu fac decât să producă discrepanțe și conflicte. Ceva în genul lui Imagine there’s no countries / It isn’t hard to do al lui Lennon.
BIERGARTEN
endlich ist es soweit: alles
ist veränderbar, selbst uhrzeit
und geschlecht.
wo gestern die schutthalde war,
ist heut der biergarten.
und übermorgen wachsen
an den mit glasfabriken gekreuzten pflaumenbäumen
glühbirnen.
überall, wir spürens, sind
sachkundige hände im spiel:
die kriege werden mit friedlichen
waffen fortgeführt,
grüße aus Itzehoe sind zollfrei,
ängste, zweifel verwandeln sich
in sanfte hügel,
alles ist wesentlich weniger kompliziert,
selbst der vielumstrittene weltuntergang
ist bloß noch sache
des bürokratischen apparats.
GRĂDINĂ DE BERE / BIERGARTEN / GRĂDINA BIRTULUI
în sfârșit, a sosit clipa: totul
se poate modifica, până și ora
și sexul.
unde era ieri halda de steril,
azi e grădina de bere / Biergarten / grădina birtului.
și poimâine cresc
în prunii altoiți cu fabrici de sticlă
becuri.
simțim peste tot
că în joc sunt mâini competente:
războaiele sunt duse mai departe
cu arme pașnice,
salutările din Itzehoe sunt scutite de taxe vamale
temeri, îndoieli se preschimbă-n
coline domoale,
în mod esențial, totu-i mai puțin complicat
chiar și îndelung contestatul sfârșit al lumii
nu mai e decât o chestiune
a aparatului birocratic.
Biergarten a fost publicată în volumul Augenlicht, apărut în 1986 la Kriterion. Poezia în sine are o duritate fățișă, spune cu mult curaj lucrurilor pe nume, atacă frontal problematici care, în momentul apariției, puteau aduce îndelungi interogatorii și cercetări de tot felul. Principala dificultate aici este cauzată de anumite diferențe de cultură gastronomică, anume acel Biergarten (sau Bierkeller „pivniță de / cu bere“), realitate necunoscută și atipică țărilor balcanice. Biergarten / Bierkeller și-au început existența care va face înconjurul lumii la debutul secolului al XIX-lea, când berarii din Bavaria Superioară au primit dreptul de a comercializa berea direct din pivnițele unde o depozitau. În Bavaria și Austria, aceste Biergarten au devenit legendare și răspândite pe scară largă. România, ca și celelalte țări din zonă, n-a avut această tradiție, astfel că termenul Biergarten își găsește cu dificultate un echivalent în limbă. Chiar dacă, după 1990 (în special, după 2010), au început să apară și în România asemenea localuri, denumirea lor a arătat și arată multă nesiguranță. În lipsa unui termen adecvat, cele mai multe astfel de localuri se numesc Biergarten, profitând și de faptul că, între timp, mulți români au călătorit în zonele europene cu asemenea Biergarten și sunt familiarizați cu această realitate. Răzleț s-a mai încercat, când vine vorba despre asemenea localuri, termenul „Grădină de bere“, care însă e fad și acoperă deficitar realitatea. Pentru realitățile românești, păstrând și aerul arhaic, mai familiar sună „birt“ sau chiar „crâșmă“, deși ambele au sensul alterat și (aproape) exclusiv peiorativ. Mai aproape de realitatea germano-austriacă e românescul „mustărie“.
Poezia lui Franz Hodjak, masivă la nivel ideatic, se mișcă totdeauna suplu pe limitele subtile ale limbii, ale nuanțelor, rafinând construcția, transformând-o într-un demers temerar. Condițiile socio-politice ale epocii au impus eforturi considerabile de căutare a unor paliere lingvistice capabile să penetreze dincolo de zidurile multiple ale cenzurii și să ajungă, în mod cât mai intact, la cititori.
