Professor Stavros Deligiorgis discussed thoroughly the two poems written by Magda Cârneci in his contribution to this issue (see: https://www.fitralit.ro/27-10-2025-stavros-deligiorgis-inter-arts-and-poetics-of-intermittency/). Now, we offer you the Romanian original of the two poems and their translation into English. (Fitralit)
***
Totul*
Totul îl fură pe om sie însuși
Îl folosește ca să simtă, ca să trăiască
Și-l redă apoi golit și însutit, înmiit
Ca o oglindă spartă mărunt
Înapoi în natură
Totul îl fură pe om din el însuși:
luna plină, picăturile de ploaie, lacurile clare din munți,
cerul auroral, cerurile teologale,
oglinzi în care te poți pierde, te poți dizolva,
spectrele muzicale de radiații. Ori corolele demente de flori,
milioanele de specii cîntătoare, cățărătoare și zburătoare,
fiecare cu inteligența lor măruntă, vicleană,
vrînd să-și vadă desenul de pe aripi, culorile penelor,
însetând să-și înțeleagă literele și cifrele de pe blănuri,
frumusețea enigmatică a panașelor, copitelor, trompelor
Dar exaltarea curioasă a curcubeelor după ploaie
Ori grația circulației apei între cer și pământ
dar gloria umilă a clorofilei dar cea tenace a globulelor sângelui?
ceea ce se vede și ce nu se vede
ceea ce subzistă și ceea ce numai câteodată apare
ceea ce poate fi încă creat sau imaginat
Totul, totul îl fură pe om de la sine,
îl scoate din plăcerea lui mentală abstrasă,
din coconul său prețios și narcisiac
îl trage de simțuri afară
îl folosește ca pe un ochi sidefiu cu peduncul
ca pe un deget întâlnit delicat, o papilă gustativă nesfârșit răbdătoare,
îl desfășoară,
îl rupe în bucăți, îl împrăștie,
ca să se vadă, să se pipăie, să se simtă,
ca să iubească și să urască,
ca să fie bărbat, ca să fie femeie, să se copilărească,
ca să se oglindească în sinea-i și să se salveze în gînd.
Totul îl folosește pe om,
îl dizolvă ca pe un ser rar, prețios, în țesături, frunzișuri și roci,
îl injectează în structuri și regnuri și forme de agregare,
un ser tare, lisergic, care ucide și învie,
arde și dezvelește și lasă universul transparent ca o lupă,
ca o vastă celulă ovală secționată sub microscop,
permeabilă brusc la teroare și transcendență,
la adorație și neant
un drog care face materia să renască.
Omul, cu imaginea lui înainte, o fantomă fumegătoare,
o hologramă patetică,
proiectată peste constelații entropice și roiuri verzi de lăcuste
peste puținul pământ ptolemeic și vastul balast noneuclidian
îmbrățișându-și visător circumferința
o sferă luminoasă și vagă, încă îndepărtată,
în care s-ar putea vedea, ca-n acvariu,
universul tot, lumea toată
Totul îl fură pe om, îl soarbe, îl mestecă și-l înghite
în metabolisme și circulații, în metastaze și metamorfoze,
îl proiectează în sine, se droghează cu el, se îmbată,
visează că e făt, apoi prunc și copil, apoi tînăr și vîrstnic
astfel moare și învie
și se salvează în Gînd.
Și la urmă, după salturi de nivele și lumi,
după pierderi de sine și lucidități siderale,
în extazele galaxiilor, în colcăiala euforică a particulelor satisfăcute,
a fotonilor mulțumiți de jocul întrupărilor și dezintegrărilor,
sătul de miraje și existențe, de suferință, ură și dragoste,
îl redau înapoi în natură.
Obosit, golit ca după un vis prea intens, un coșmar grandios
în care îndura un lung voiaj cosmic
în care erau și big-bangul și moartea,
omul e lăsat din nou cu el însuși.
Singur cu sine, închis iar în coconul lui strîmt de nevoi și senzații,
în felia de carne ce-l desparte și-l apară de nimic și de tot,
obosit de oroarea unei revelații continue
care asemeni luminii curge înlăuntrul lui și în afară
și-i obnubilizează sferele gînditoare,
Omul rătăcește iarăși, ca la început, printre ierburi încinse
și insecte de vară,
printre păsăret cîntător și animale sălbatice,
traversând cu pași rari. codrul des de simboluri
ce încetează să mai fie mister
pentru a fi pură identitate.
The ALL : AS IN THE ALL OF IT
All robs Everyman
it uses him so it may have feelings, so it may live
it them turns him back stripped naked, multiplied a hundred- a thousandfold
like a triturated mirror
back to nature
All robs man of his own self:
the full moon, the raindrops, the clear mountain lakes,
the auroral heavens, the theologizing heavens,
mirrors you might lose yourself in, you could disolve yourself in,
the ranges of musical radiation. Or the insane flower corollas,
the millions of singing, climbing, flying species,
each one of them with its fine, calculating smarts
desirous to see it own design on wings, the color of feathers
craving to figure out the letters and numbers on their furs,
the riddling beauty of plumes, hooves, trumpets
But the inquisitive exaltation of rainbows after a rain
or the graceful flow of water between heaven and the earth,
and how about the lowly glory of chlorophyll, and the tenaceous one of bloodcells?
of all those things visible and invisible
of all those that subsist and those that sometimes show up
of all those that may still be created or imagined
All, that All rips man of himself,
it pulls him out of his abstracted mental pleasure
out of his precious narcisist cocoon
out from his feelings
it uses him like a nacreous eye its peduncle
like a endlessly gracile fingertip, an infinitely patient tastebud,
it unfolds him,
tears him into pieces, scatters him around,
so he can be seen, be touched, be felt,
so he can love and so he can hate,
so he can be a man, a woman, have a childhood
so he can be mirrorred in his being and so he can be saved in thought.
All exploits man
it dilutes him like a rare, precious extract, in fabrics, foliages and rocks,
it injects him into structures and domains and forms of concretion,
a rare extract, a lysergic, one that kills and resurrects,
that burns and reveals and leaves the univers clear like a lens,
like an immense oval cell that is resected under the microscope,
brusquely permeable to terror and to transcendence
to adoration and to nothing –
a drug that makes matter be born again.
Man, his imagination going on before, a smoking fantom,
a pathetic hologram,
projected over entropic constellations and green swarms of locusts
across this petty ptolemaic soil and immeasurable non-Euclidean ballast
dreamily embracing his circumference―
an a bright and blurry ball, still remote,
in which, as in an aquarium,
the whole universe, all the world could be seen
All robs man, sucks him in, chews him up and swallows him
what with metabolisms and circulation, metastases and metamorphoses,
it projects him upon itself, is drugged on him, gets drunk,
dreams of being a fetus, then an infant and child, then young and aged,
in like manner dies and rises
and is saved in Thought.
And in the end, following leaps beween levels and worlds,
right after loss of self and sidereal lucidities,
during galaxy size ecstasies, and the euphoric gurgling of contended particles
of photons gratified by the frolicking of incarnations and disintegrations,
in a surfeit of mirages and existences, of suffering, of hate and of love,
they turn him back to nature.
Tired, emptied out like after a too intense dream, one grand nightmare
in which he endured a long cosmic voyage,
inside which there were also both the big-bang and death,
man is left once again all by himself.
Alone with himself, shut once more inside his strait cocoon of needs and sensations,
inside the slice of meat that separates and protects him against nothing and everything,
beat down by the horror of a revelation with no end
that much like the light that runs through him from the inside and the outside
and clouds his thinking spheres,
Man wanders again, as at the beginning, through burning weeds
and summer insects,
through singing bird flocks and wild animals,
slow pacing through. the thick forest of symbols
which stops being a mystery any more
so that it might be pure identity.
Un creier apocaliptic
Pînă cînd
nu voi vedea, cu ce ochi? cu ce vedere?
închegarea din gelatine și săruri a puiului de vrabie în oul pestriț
cum se dezintegrează frenetic celulele eliberate
în cadavrul tînărului sinucigaș sub stratul de viorele
ori creșterea și descreșterea manometrică a sfințeniei de fecioară
acuplarea polilor cerești și tereștri din mireasă și mire
iubirea lor metamorfozîndu-se teribil în făt
Pînă cînd
nu voi auzi, cu ce auz? cu ce ascultare?
vaierul și imnele celulelor trupului meu murind și înviind
construindu-mă avid bucuroase de proliferare refuzînd
procreația speriate de resurecție
în armonia dodecafonică a civilizației mele în transformare
începînd în sfîrșit să perceapă încet vuietul alarmei finale
muzica unei înalte explozii apropiindu-se
acordul grav al octavei aurii cu care se va încheia universul
Dar mai sînt obiecte care nu se lasă văzute, culori pe care încă nu le percepem,
nu le putem suporta, făpturi care ni se sustrag, stări pe care nu le putem îndura;
sînt sunete pe care încă nu vrem să le auzim, sînt mirosuri care încă nu ne îmbată,
sînt forme, locuri, lumi în care nu am trăit, regnuri în care nu am navigat,
stări plasmatice ori planetare în care nu ne-am dizolvat.
Mai e atîta materie singură, univers singuratic înstrăinat de sine însuși,
neiubit, ignorându-se.
Pînă atunci
cum să-mi accept auzul și ochii
cum să-mi suport creierul îngust prins în închisoarea de os
și să admit lumea asta păgînă?
Ce fel de ochi, ce alte simțuri ar putea să suporte
descompunerea pruncului în omul matur
degradarea căii lactee într-o oarecare metropolă
transformarea intestinului gros al zeiței în acest univers?
Ce gînd apocaliptic ar trebui să hrănesc
ca să iubească quintesența excrementală a lumii noastre ferice
ce imaginație uriașă să dezvolt ca să accepte
această splendidă porcărie dumnezeiască?
în care nu pot iubi decît violînd
nu pot cunoaște decît devorînd
nu pot înțelege decît posedînd, fiind una?
Lume, univers
floare albă de prun, carne moale de miel,
ca să te cunosc, te m ă n î n c!
An Apocalyptic Brain
How much longer
will I not be able to see, through what eyes? through what sight?
the hardening of the gells and salts of the sparrow chick inside the speckled egg
how the freed cells desintegrate frantically
in the corpse of the young suicide under the layer of violets
or the rise and manometrical decline of holiness in a virgin
the coupling of the celestial and terestrial poles between bride and bridegroom
their love scaringly shapeshifting into fetus
How much longer
will I not be able, through what ears? through what hearing?
the keening and lauds of my body’s dying and re-rising cells
avidly erecting me and joyous at the proliferation refusing
procreation scared of resurrection
in the twelve-tone harmony of my civilization-in-transformation
beginning at last to perceive the hum of the final alarm
the music of a tall explosion, incoming
the grave chord of the golden octave on which the universe will shut down
But there are still objects that won’t let themselve be seen, smells that do not yet intoxicate us
forms, places, worlds which we have not dwelt in, reigns in which we have not sailed,
plasma or planetary states in which we have not dissolved ourselves.
There is much more lonely matter, a lonesome universe, self-estranged,
unloved, self-ignored,
Till then
how can I settle for my hearing and eyes
how can I stand my narrow brain captured in his bone prison
and accept this pagan world?
What manner of eye, what other sensations could stand
the disassembling of the child inside a grown-up
the downgrading of the milky way into another metropolis
the goddess’s large intestine transmogrification into this universe?
What kind of apocalyptic thought must I feed
so it can love the excremental quintessence of our fay world
what huge imagination might I cultivate so it could accommodate
this splendiferously divine hog trough?
in which I cannot love except by violating
I cannot know except by devouring
not understand except by owning, being just one woman?
World, universe,
white flower of the plum tree, sweet meat of lamb,
so that I may know you, I e a t you !
* Cele două poeme au apărut în volumul de poezii Magda Cârneci, Viață. Poeme ocazionale 1995–2015, Editura Paralela 45, 2016, pp. 45–47, 50–51.
