David Mateusz, En strach, który noszę w kieszeni / Frica pe care-o port în buzunare

0
41
Traducere și prezentare de Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher
Traducere și prezentare de Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher

L-am tradus pe Dawid Mateusz fără a-l „vedea”, fiindcă nu am avut unde (autorul este mai degrabă zgârcit cu înregistrările proprii pe YouTube sau în alte medii asemănătoare), astfel încât, omenește vorbind, nu aveam cum să iau cunoștință de ritmul interior de sorginte aproape „eminamente muzical-coregrafică” al poeziei sale. În schimb, din punct de vedere strict profesional, aceasta rămâne o carență a procesului de traducere, pe care consider firesc să mi-o asum.

WykształcenieÎnvățătură
Widziałem, jak bezdomny na Moście Dębnickim rozkłada ręce
w geście oranta, czekając na to,
co ma się ziścić. Spacerowałem po bulwarach
i rozpoznałem miejsce, w którym Wisła wyrzuciła na brzeg

dwa martwe łabędzie. Raz do roku
składałem ofiarę w postaci choroby,
najczęściej w listopadzie, dla świętego
spokoju. Słyszałem, jak gawron modli się
na Plantach, a wiosenne wietrzenie kamienic
przyjmowałem jako dowód zmian. Widziałem

marsz nierówności i butelki na głowach
lewicy. Widziałem marsz nierówności i rany
w głowach prawicy. Wszyscy byliście piękni

i pijani nocą, a ja żarłem nienawiść

z obu waszych rąk, gdy wbiegałem wniebowzięty
w sam środek zwiastowania podejrzanych panienek
i w dziewczyny smutne jak Ruczaj,
by jadać
ich rybę widelcem i nożem, a niebo palcami
biegając na oślep.
Pokazałaś mi, jak kochać i zdradzać,

więc wiedziałem, jak kochać i zdradzać. Wdychałem
sterylne mieszkania i smród ich śmietników. Niosąc
przez rzekę truchło idei, widziałem

jak bezdomny na Moście Dębnickim rozkłada ręce
w geście oranta, czekając na to,
co ma się ziścić.
I nadal patrzę

jak ta sama intensywna nieobecność dyktuje tętno –
Am văzut pe podul Dębnicki un homeless desfăcându-și brațele
într-un gest de oracol, așteptând ceea
ce avea să vină. Mă plimbam pe bulevarde
și am recunoscut locul unde Vistula vomitase pe mal

două lebede moarte. Pe atunci închinam o dată pe an
o jertfă sub forma unei boleșnițe,
iar asta se întâmpla de obicei în noiembrie, în numele Sfintei
Tihne. Am auzit rugăciunea corbului
din grădina publică, și aerisirea primăvăratică a locuințelor,
acceptată ca dovadă a schimbării. Am văzut

marșul inegalității și sticlele pe capetele
celor de stânga. Am urmărit marșul inegalității și am observat cicatricile de
pe capetele celor de dreapa. Erați cu toții frumoși

și beți de toiul nopții, iar eu înfulecam pe nemestecate

din pumnii voștri plini de ură exact în clipa când am dat buzna
în Buna Vestire a unor fecioare suspecte
și printre niște fete la fel de triste ca un cartier de blocuri,
ca să le înfulec
peștii cu furculița și cuțitul și cerul cu degetele goale
alergând orbește.
Mi-ai arătat cum să iubesc, să trădez și să trișez,

așa că am învățat să iubesc, să trădez și să trișez. Am inhalat
aroma apartamentelor sterile și duhoarea pubelelor. Trecând
peste râu carcasa unei idei, am văzut

pe podul Dębnicki un homeless desfăcându-și brațele
într-un gest de oracol, așteptând ceea
ce avea să vină.
Și continuu să observ

cum aceeași intensă absență îmi dictează pulsul –
LigustrMălini
Od kiedy zamieszkałem w stacji wieży ciśnień,
wychodzę tylko po to, aby przyciąć ligustr.

― Dostaniesz po łapach – mówił ojciec – o mało
nie uciąłeś palca – sekator w jego dłoniach

tłusty od żywicy, posłuszny i cichy jak matka,

wyglądał znacznie lepiej. Ile już razy
dostałem po łapach za dotykanie czy branie
do siebie albo ust? Ile razy musiałem

odnosić, przepraszać? Od kiedy

zamieszkałem w stacji wieży ciśnień, dłonie
mam pełne żywicy. – Jak skończysz, odłóż na miejsce
– c matka.

Trzy razy pytałem o nazwę tej rośliny.
De când locuiesc în zona turnului de apă,
ies din casă numai ca să tund mălinii.

― Îți dau peste mână – a zis tata – mai că ți-ai tăiat
degetul – în mâinile lui, foarfecele de grădină

uns cu rășină, ascultător și docil ca și mama

arăta mult mai bine. De câte ori
m-a pocnit peste mână fiindcă atinsesem foarfecele sau îl luasem
pentru a-l încerca pe mine însumi sau pe buzele mele? De câte ori a trebuit să-l dau înapoi și să cer iertare pentru asta? De când

pentru a relaționa, îmi cer scuze? De când

locuiesc în zona turnului de apă, mâinile noastre
sunt pline de rășină. – Când termini treaba, pune-l înapoi
– zice mama tăios.

De trei ori am întrebat cum se cheamă planta aia.
PerspektywyPerspective
Kto połączył otwarte złamania i wysokie okna
jak brzegi rany i zerwaną gałąź
opadającym swobodnie ciałem? Albo ładniej:

kto się zabił? Pierwszego grudnia
patrzyłem w wodę, w ustach obracałem
ostatni pieniążek i wokół osi widzenia

nie było strony, w którą mógłbym pobiec.
Miałem w kieszeni kapsel i zapalniczkę,
miałem kurewski żal, żeście nie przyszli.

Jak o tym milczeć w obcym towarzystwie?
Jak pukać w okno, tak by zdążyć uciec?

Wtedy, nad Wisłą, wiedziałem – muszą istnieć
sposoby (jak z gałęzi – łuki), rozwiązania
skuteczne jak czosnek. Zgadnij: kto wybrał śmierć,

kogo – jej młodsze siostry?
Cine a pus în legătură fracturile deschise și ferestrele înalte
ca umbrele unor ramuri frânte
cu trupurile în cădere liberă? Sau, într-o exprimare mai galantă:

care te-ai sinucis, bă? Pe întâi decembrie
mă uitam către apă, rostogoleam în gură
ultima monedă pe care o mai aveam și în câmpul meu vizual

nu se găsea niciun loc către care să pot evada.
Am avut un capac de sticlă și o brichetă în buzunar,
și-mi părea al dracu’ de rău că nu veneați.

Cum să nu vorbești despre asta într-o companie atât de ciudată?
Cum să perforezi fereastra pentru a fugi prin ea?

Pe atunci, știam despre Vistula doar atât, că trebuia să existe
(provenind, de exemplu, din ramuri sau din arcade) soluții
la fel de eficiente precum usturoiul. Ghici: cine și a cui moarte a
ales-o – a surorii ei mai mici?
Hymn pierwszyÎntâiul imn
Ten strach – pajączek
za uszkiem, którego niechcący połknę, imiona byłych dziewcząt
wypowiadając jak wojnę,

patrzy na mnie z rogu pokoju, tka sieć.
Patrzy na muchę w mojej dłoni, tka sierść.

Ten strach, który noszę w kieszeni
lekko jak kamień – jak drugie danie w taniej restauracji
(za które ktoś inny zapłaci),

patrzy na mnie okiem kamienia, tka głód.
Patrzy na moje gardło (jak w rzekę), tka sierść.

I ten strach – pajączek w brzuszku
już zawsze będzie tkał we mnie

czułość, jak chorobę miękkich kolan
i siniaków na ramionach tej, o której nie zapomnę,
której własne imię wypowiem jak wojnę.
Această frică – păianjen
ascuns după ureche pe care îl voi înghiți din greșeală, în timp ce voi rosti numele fostelor iubite ca într-o declarație de război –

mă privește din colțul camerei țesându-și pânza.
Dar când se uită la musca din mâna mea, țese mai degrabă o blană.

Frica pe care o port în buzunar,
ușoară ca o piatră – ca felul doi într-o cantină ieftină
(pe care oricum îl va achita altcineva),

îmi aruncă o privire împietrită, țesându-și foamea.
Îmi privește gâtul (ca și cum s-ar uita-ntr-un râu), țesându-și blana.

Și această teamă, păianjen mic în burta mea,
de-acum încolo țesătura-n trupul meu își va lucra –

c-o fi tandrețe, boală a genunchilor slăbiți
și-a vânătăilor pe umerii aceluia pe care-n veci nu-l voi uita,
și-al cărui nume-l voi rosti ca într-o declarație de război.
PolskaPolonia
Stojąc w pochodzie, w którym krzyczą
i skaczą, śniłem o sutkach,

nie wspominajmy o tym. Stojąc
w pochodzie wchodzących do wody, mokrego

snickersa popijałem blackiem. Chłodząc
kosteczki w brudzie jeziora, zepsutym

długopisem notowałem skrzętnie. Moknąc
pod wodą w rybim pochodzie, myślałem

o pracy i pobudce dla kraju. Czekając na wojnę
z innym pochodem, zbawia mnie racja

jak ciepły uśmiech coacha. Łykając

wodę obcego pochodu, krzyczą i skaczą,
trzymam pustą kartkę.
Eram aliniat într-o procesiune în care fiecare striga
și sărea în sus, iar eu visam la sfârcuri de sâni

– despre asta să nici nu amintim. Făceam parte
dintr-o procesiune care intra la apă. Îmi schimbam

adidasul ud cu unul negru. Îmi răcoream
piciorușul ud în lacul mizerabil și scriam

declarații de credință cu o peniță stricată. Marșul sub apă
mă umezea într-o procesiune suspectă. Cugetam

asupra ideii de muncă și de a-mi motiva patria. Cu puțin înainte de-a izbucni
războiul cu o altă procesiune, m-a salvat încredințarea dulce

precum zâmbetul cald al unui salvamar. Înghițind

apele unei procesiuni străine, ei strigă și sar în sus,
în timp ce eu țin în mână un card gol.
KolędaColind
Kiedy zasypia, sypie śnieg; wszystkie drogi sypią solą.
Doceniam wysiłek służb porządkowych, dziękuję im,
wyciągam korkociąg,

bo dziewczyna wraca po to, by z własnych kosmyków
tkać sierść, skoro wypadną
jak kocie oko:

bo brat przyniósł z ulicy potrąconą kotkę,
miała połamane żebra, zmiażdżoną
szczękę, a jej gałka oczna
wypadła

i wylała się na pysk. Ścieraliśmy z niej tę krew
jakbyśmy lizali młode. Uśpiliśmy
ją godzinę później.

A dziewczyna, która z własnych kosmyków tka sierść?
Zasypia
na tylnym siedzeniu busa – obojętna
wobec niesionych treści,

wszystkiego co rodzi się i umiera ślepe.
Când adoarme ea, cerul presară fulgi de nea, pe drumuri se presară sare.
Apreciez eforturile serviciilor municipale, le mulțumesc,
scot un tirbușon,

pentru ca fata ce se-ntoarce să-și împletească țesătură de blană din firele-i de păr ce strălucesc
ca ochii de pisică:

fiindcă fratele meu a adus acasă o pisică de pe stradă;
avea coastele rupte, maxilarul
zdrobit și ochiul
scos

curgându-i peste bot. Am șters-o de sânge
cu gesturi de pisică lingându-și pisoii. Am eutanasiat-o
o oră mai târziu.

Și fata care-și țese blană din firele de păr?

Adoarme
pe bancheta din spate a unui autobuz – indiferentă
față de orice fel de conținut

față de tot ce naște și moare fără ochi.

În fotografia de la deschidere: Ilona Witkowska visând poezia lui David Mateusz, care este privit poetic de către Hanka Samson – un trio literar polonez care și-a găsit edenul © foto Peter Sragher

Lasă un răspuns