Despre antologiile de poezie chineză clasică

0
159

Antologia Cuvântă ploaia cea sihastră (Editura Libris, 2019) se datorează unui proiect inițiat de poetul și traducătorul Peter Sragher în cadrul unui schimb cultural cu China. Poemele antologate reprezintă alegerea părții chineze, o alegere pe care o bănuiesc motivată de popularitatea acestor poeme în varianta lor însoțită de muzică, cu destinația unui concert coral, care nu s-a mai finalizat.

Florentina Vișan

În propria antologie, volumul Trepte de jad (Editura Univers, 1990), am făcut selecția poemelor pe baza criteriului reprezentativității, după modelul antologiilor chineze, care urmăreau să ilustreze istoria poeziei chineze clasice, genul poeziei în metru regulat – shi. Există astfel diferențe între cele două antologii, nu doar ca număr al poeților și al poeziilor, dar și ca varietate tematică și de stil. Sunt majoritare în această a doua antologie poemele asemănătoare cu pictura peisagistică ce înfățișează „munți, ape, flori, păsări și grădini“.

Diferențe sunt și în modul în care am prezentat poezia chineză clasică în prefețe.

În cea a volumului mai vechi, m-am oprit în mod special asupra problemelor de poetică și asupra dificultăților pe care le presupune traducerea în română. În prefața de acum, am insistat în plus asupra importanței poeziei chineze clasice ca practică culturală specifică, am subliniat prezența poeziei în toate compartimentele vieții, de la cereri, scrisori și rapoarte oficiale sau private, la însemnări de călătorie, de fapt în toate tipurile de scriere, acoperind o mare gamă de teme, ca experințe personale.

Sigur că aceste introduceri, cu tot exercițiul meu la cursul de literatură, nu sunt îndeajuns de cuprinzătoare pentru a ilustra complexitatea subiectului. Ele îmi apar ca dovada umilinței mele prin raportare la cumplita erudiție pe care o presupune studiul culturii chineze, al poeziei, în acest caz. Sunt foarte multe aspecte pe care nu le-am surprins. Aș fi vrut să scriu, de pildă, despre relația poeziei (al cărei nume generic este acela de poezie-cântec, shi ger) cu muzica, dar nu pot depăși regimul apropierilor de suprafață, care pornesc de la idealul rezonanței simpatetice – gan ying, al armoniei unei lumi în care totul se leagă și își răspunde în fluxul energetic, ideal deopotrivă împărtășit de daoiști și de confucianiști. Să fi vorbit mai tehnic despre rolul muzicii îmbinate cu poezia, începând cu ritualurile arhaice, despre dimensiunea muzicală a poeziei pe baza esențialei omologii dintre estetică și teoria cosmologică, cum muzica fundamental nonreprezentativă, nonreferențială, devine, prin alianța cu poezia, o perfectă senso-formă, înlesnește performarea corespondențelor, unitatea perspectivei estetic-cosmologice. Despre felul în care este valorificat de poet auzul, metaforă a perspicacității hermeneutice a înțeleptului, a abilității lui de a auzi „sunetele fără de sunet“, de a asculta „citera fără de corzi“. Să fi început cu citatul din Clasica muziciiYue jing, undesunetele – yin sunt definite prin wen – semnele scrise ale ordinii natural-culturale, emblema semiozei neîntrerupte și a literaturității lumii. Suprapunerea aceasta, sunet–semn literar, semn care se aude și se vede, e certificată în înseși exigențele muzicalității poemului, în importanța acordată alternanței tonurilor, în rime, asonanțe, în rețelele semantice ale paralelismului.

Am spus prea puțin și despre relația cu pictura, cu picturalul, în poemul scenariu-scenă, cu spațiul minimalist, atât de dens, plin de trimiteri intertextuale, de ecouri, poeme-capcană, ce par atât de simple la suprafață.

Nu mi-am mărturisit tristețea entropiei, sentimentul de trădare, dar și de copleșitoare bucurie a recuperării acestei „ezitări în prag“, a trecerii prin portal, aventura mea intimă, aproape senzuală cu scriitura în limba veche – en yan, cu ideogramele care permit telescoparea timpului și reînvierea experiențelor, a trăirilor poeților cu tot arsenalul de ancoraj circumstanțial, începînd cu titlurile ca niște didascalii.

Înțelegerea că fiecare poem este, de fapt, aventura unui cărturar, atât de ritualizată, de estetă, consemnarea ei care ostentează sinceritatea, dar și artificialitatea datorată virtuozității formale la încadrarea în tiparul prozodic, tonal, în rețeaua de simboluri…

Trepte de jad. Antologie de poezie chineză clasică shi, editura Univers, București, 1990, traducere, selecție, prefață și note de Florentina Vișan

Originalitatea poeților care scriu în același tipar formal, observabilă în original prin verva, atmosfera specială, stăpânirea limbii, care dau diferența în abordarea unor aceleași teme (trecerea timpului, prietenia, vinul eliberator… evocarea peisajelor întâlnite în peregrinări…), mi-a devenit mai clară la traducere, în modul în care s-a coagulat poemul, parcă singur, în limba română.

Strălucita spontaneitate a lui Li Bai și ingeniozitatea formală a imaginilor concrete a lui Du Fu, binomul poeților emblematici ai Chinei clasice, a căror încadrare canonică în perechea romantic–realist, poate fi interesant explicată de „teoria lumilor în poezie“ – jing jie (termen provenit din cel budist, visaya) elaborată de Wang Guowei în secolul al XX-lea, o împărțire între poeți care creează lumi – idealiștii, romanticii și poeți care descriu lumi – realiștii.

Deasupra unei astfel de departajări rămâne poetul meu preferat, Wang Wei, cărturar estet, poet rafinat, muzician și pictor, care creează în poemele sale o lume secretă, tainică, dincolo de vulgar, peisaje ale epifaniei, cu luna însingurată în frumusețea ei glacială și luminișul din muntele pustiu, o poezie extrem de concisă, în registru chan-zen.

Fascinația și dragostea mea pentru poezia chineză clasică sunt vechi. Au început în studenție, când am citit excelenta Antologie de poezie chineză clasică, cu traduceri mediate de alte limbi, dar atât de minunat redate în limba română de mari poeți, care au instituit un model al traducerii, o matrice culturală primitoare, în care am încercat să mă înscriu și eu mai târziu, cu o mai atentă cauțiune a originalului, cu ambiția de a menține economia inițială și aluzivul, cu costul, deseori, al subțierii lirismului. S-au legat desigur și de faptul că eu însămi citeam (multă) și scriam (puțină) poezie.

Tot pe atunci am tradus un poem de Li Bai publicat în revista România literară, un adevărat eveniment pentru mine.

Mai târziu, când am devenit profesor și am început să studiez limba veche și să predau cursul de literatură, încercam să dau exemple de poeme în original și propria traducere. Așa au început să se adune poemele traduse, asupra cărora am revenit mereu.

Nu m-am gândit la întrebarea care mi se pune acum: în ce măsură apropierea mea de poezia chineză a contribuit la „formarea mea ca om“. Încercând să răspund, îmi dau seamă că nu o pot face decât legat de proiectul intelectual care a stat permanent în centrul vieții mele, mai presus decât orice alt tip de proiect, dorința de a fi tot mai aproape, de a cunoaște cât mai mult limba și cultura chineză, prin diverse apropieri, prin lingvistică, poetică, filozofie… Și, da, mi-am dorit să fiu un cărturar-poet-traducător.

Ca să depășesc complexul intraductibilității poeziei, mi-am însușit ideea răspândită în comunitățile literare, aceea că traducerea marii poezii este transcreație posibilă doar pentru poeți. Și am practicat lectura poeziilor ca savurare, ca experiență care implică întreaga ființă sensibilă, așa cum spune neoconfucianistul Zhu Xi în secolul al XII-lea, în prefața de la Clasica PoemelorShi jing: pentru a fi valorizată, poezia trebuie psalmodiată de mai multe ori și trebuie citite și notele pentru completa rearticulare a textului în procesul de contopire a propriei subiectivități cu materialitatea textului.

Lasă un răspuns