Jarmila Moosová-Kuřítková, Prý tvoje malá / Cică eram micuţa ta

0
12

Despre forţa (nedeformatoare) a trăilor autentice

Orice tentativă de a înţelege şi interpreta poezia Jarmilei Moosová-Kuřítková ar trebui să ţină seama de o serie de elemente definitorii ale personalităţii autoarei:

― deşi instruită şi înzestrată cu o cultură generală ieşită din comun, trimiţând adesea cu gândul la o educaţie multilaterală de tip renascentist, Moosová-Kuřítková abordează poezia, în mod constant şi asumat, cu entuziasmul, deschiderea, dar şi cu puritatea intenţionat, formal şi aproape ostentativ afişată a copilului care descoperă pentru prima dată o lume; va trebui s-o mobileze cu sensuri, s-o populeze cu idei, s-o transforme în mediul pe care îşi propune – sau i se cere – să-l prelucreze artistic, să-i dea formă, sens, identitate; în schimb, pentru atingerea acestui scop, îşi refuză programatic orice elemente de cunoaştere precedentă, orice puncte de plecare cu valoare de ipoteză, orice învăţături venite din afară, pasibile a-l influenţa, aşadar a-l manipula sau a-i deforma în vreun fel sau altul potenţiala independenţă a creaţiei viitoare; pe scurt, Moosová-Kuřítková înţelege să scrie numai după ce va fi făcut tabula rasa toate ipotezele cognitive de până atunci, după ce se va fi asigurat că nimic din ceea ce a învăţat, cunoscut sau asimilat înainte de numita – discutabila? – libertate de expresie literară;

Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher
Prezentare și traducere Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher

― autoarea refuză integrarea în orice fel de curent, tendinţă sau istorie literară, precum şi în orice formă de evoluţie convenţional acceptată a literaturii ţării sale, a continentului pe care s-a născut sau a lumii în care trăieşte; pentru Moosová-Kuřítková, există numai textul pe care-l scrie începând din momentul când se decide în acest sens şi care defineşte el însuşi un nou punct de plecare în evoluţia literaturii: dacă nu a ţării, a regiunii, a continentului sau a lumii, cel puţin a autoarei sale; nu contează dacă acea nouă / ipotetică origine va „face istorie” sau nu, dacă va reprezenta o tendinţă novatoare, însemnată sau cel puţin de luat în seamă într-un alt context, diferit, mai larg sau mai sofisticat decât acela auctorial: important este să nu-l afecteze, modifice, deformeze sau manipuleze un context cultural – cel puţin nu cu participarea conştientă a autoarei sale. Moosová-Kuřítková nu este nici naivă, nici idealistă, nici victimă a unui eventual „sămănătorism” literar cehesc; ştie exact ce pierde refuzându-şi zestrea de erudiţie individuală proprie sau de acumulare cognitivă la nivelul numeroaselor colectivităţi cărora le aparţine (sau de la care s-ar putea revendica) pe criterii istorice, geografice, administrative sau culturale; reinventarea iterativă a motorului cu aburi in jungla amazoniană îşi are riscurile ei, iar autoarea este conştientă de ele, şi le asumă; procedează în acest fel nu fiindcă n-ar fi în stare altfel, ci pur şi simplu fiindcă aşa doreşte, fiindcă şi-a impus toate acestea ca pe un principiu nu numai de creaţie, ci şi de viaţă, aşa cum alţii îşi impun să scrie în germană, deşi s-au născut în Africa, să-şi impună forma fixă a rondelului sau a sonetului, deşi au toate datele pentru a scrie o poezie de reală valoare în vers liber sau să-şi impună canoanele, Dogma, în ciuda capacităţii indubitabile de a turna un film „normal”, cu şanse reale de succes – limitările implicite au în mod evident efecte multiple asupra creaţiei Moosovei-Kuřítková – şi ne asumăm truismul de a afirma ceea ce este evident pentru toată lumea, şi anume că, în general, acestea nu sunt tocmai de natură să încununeze opera.

Textul ca etern început al  istoriei literare

Remarcabil şi mai puţin aşteptat este totuşi faptul că uneori acest lucru se întâmplă, respectiv că aceste ambiţii de natură formală, morală şi intelectuală ale autoarei duc în anumite situaţii la rezultate de excepţie; nu ne vom asuma riscul de a susţine că ele ar reprezenta o consecinţă directă a „Dogmei” asumate de către excentrica literată, dar este indiscutabil că forţa talentului său este suficientă pentru a învinge, în aceste situaţii privilegiate, toate piedicile, ipotetice sau real-concrete, ridicate de asumarea conştientă a limitelor determinate de teama de a nu-şi crea limite.

Pe scurt, Moosová-Kuřítková este capabilă să ofere texte de incontestabilă valoare chiar şi în urma acestei înverşunate lupte cu sine, o luptă în urma căreia iese, în acelaşi timp, victorioasă şi înfrântă, dar pe care, atâta vreme cât ştie să se folosească în mod eficient de arma „secretă” a propriului său talent, nu se poate spune că ar fi pierdut-o. Unul dintre argumentele cele mai convingătoare în acest sens este, fără doar şi poate, poemul Cică eram micuţa ta, text de o forţă irezistibilă, copleşitoare, de o cutremurătoare sinceritate, de o dezarmantă şi necruţătoare onestitate, în care, sub aparenţa unei evocări „pur” (auto?)biografice, autoarea-personaj se răfuieşte nu numai cu cruzimea şi violenţa unor amintiri, ci şi cu forţa manipulatoare a dimensiunii sentimentale pe care le-o atribuie aproape fără voia ei. Cică eram micuţa ta n-ar impresiona şi n-ar convinge într-o asemenea măsură dacă ar renunţa fie şi pentru o clipă la complexitatea sa tematică, existenţială şi de atitudine. Şi aceasta, în ciuda caracterului său de evocare în aparenţă liniară, „ameninţând” a cădea în (doar una dintre) capcanele specifice genului: sentimentalism ieftin, exprimare tradiţionalistă a recunoştinţei, motive standard de tip „fugit irreparabile tempus” ori „nimic nu durează veşnic”, fatalism convenţional sau, dimpotrivă, reproşuri mai mult sau mai puţin amare sau voalate, nemulţumiri agresive, frustrări violente, erupţii de insatisfacţie şi toate celelalte ingrediente înguste, unidimensionale, monotone, care fac atât de previzibile cele mai multe dintre textele cu pretenţii literare, dedicate amintirii părinţilor pierduţi. Nimic dintre toate acestea nu lipseşte din această veritabilă litanie a Moosovei-Kuřítková în memoria tatălui său, în schimb niciunul dintre „ingrediente” nu deranjează printr-o ocurenţă exagerată. Autoarea deţine arta de invidiat de a combina o sumă de elemente plictisitoare, luate fiecare în parte, dar convingător, pe alocuri sfâşietor de autentice în formula de alăturare-suprapunere-însumare-integrare propusă. Amintirea duioasă coexistă cu retrăirea unor episoade de superficialitate şi chiar cruzime parentală, într-o proporţie meşteşugit aleasă, pentru a atrage atenţia fără a bate la cap, pentru a stârni interesul fără a irita. Limbajul colorat, original, specific unei anumite epoci (una concretă, corespunzătoare vârstei autoarei – da, confirm că avem şi o prezentare biografică –, alta identificabilă unei vârste eterne / neschimbate/ „mereu” aceeaşi, a copilăriei), dar nu într-atât încât să devină incomprehensibil, iese în evidenţă, în acelaşi timp, prin caracterul său prin excelenţă civil, necăutat, direct, autentic, credibil, până la proba contrarie aproape „neutru”, plăcut ochiului şi urechii, cititorului şi ascultătorului. (Mă / vă întrebaţi cum este posibil ca limbajul unui text să fie în acelaşi timp colorat, original, civil, autentic şi neutru? Vă redirecţionez către autoare: întrebaţi-o, aşadar, pe JM-K. Iar dacă vi se pare cam peste mână – nu prea le rupe ea cu engleza, în schimb vorbeşte o franceză exemplară –, încercaţi să citiţi poemul alăturat: textul ca atare, dacă ştii cum să-l abordezi en lecteur, furnizează mai multe şi mai valoroase informaţii decât zece studii şi o sută de comentarii – zise – de specialitate.) 

Aşadar, Cică eram micuţa ta este un exemplar poem in memoriam, în care ultimul – şi supremul – cuvânt îl au sinceritatea dezarmantă a autoarei, forţa irezistibilă a talentului său poetic, puterea de a călca peste tabuuri, bisericuţe, convenţii şi, la nevoie, cadavre (da, chiar şi peste al aceluia pentru care a fost scris acest poem – da, chiar şi tatăl mort poate fi în acelaşi timp iubit, criticat, regretat, onorat şi dispreţuit), eliberarea de prejudecăţi, fie ele personale, umane sau formale, şi capacitatea de excepţie de a combina în formule originale, provocatoare şi – tocmai de aceea? – proaspete convenţii prăfuite, monotone şi banale, moarte din născare, de a transforma previzibilul în imprevizibil, convenţionalul în interesant (deşi fără a evada dintre graniţele acceptabilului digerabil de către cititorul avizat, instruit, interesat de poezia cu un anumit grad de „clasicizare”, dar nu neapărat dispus / curios de a accepta limbajul „incomod” al experimentalului), déjà-vu-ul în limbaj poetic original (nu neapărat (i)novator, dar fermecător şi convingător între limitele de modernitate pe care şi le-a impus) şi, last but not least, în ultimă sau supremă instanţă, de a-şi adapta cerinţele formale – formulate iniţial pentru sine – la realitatea artistică apărute în urma propriului efort de creaţie (şi probabil că, dacă Jarmila nu-şi va dori aceasta, nu vom afla niciodată dacă şi în ce măsură acest efort a fost sau nu supus el însuşi „cenzurii” formale aferente principiilor de creaţie artistică ale autoarei). 

Şi poate că acest ultim aspect a fost cel mai dificil, cel mai dureros, cel mai puţin dispus la compromisuri artistice sau formale: cum ar fi putut autoarea să facă, în conformitate cu autoasumatele-i reguli necruţător de rigide, tabula rasa din toate cele pe care le cunoscuse până atunci, înainte de a scrie un poem memorabil, sfâşietor şi de o incomensurabilă forţă artistică despre propriul său tată dispărut cu (nu vom afla probabil niciodată cât de) mult timp în urmă? Totuşi, poate că explicaţia este mai simplă decât ne-am putea-o imagina: pot fi sacrificate, eliminate, reduse la zero, făcute tabula rasa experienţele venite din afară, cele pe care le învăţăm de la alţii, le citim sau ni le însuşim printr-o formă mai mult sau mai puţin formală de învăţare sau de apropriere, ele ne pot într-adevăr influenţa, determina, deforma, modifica, aliena etc. – gata, am închis dicţionarul cu sinonime relative. Dar ceea ce am trăit personal, în mod autentic şi neîntemeiat, intră la altă categorie. Adevărul personal, autenticitatea propriei existenţe nu ne pot deforma sau manipula. Şi tocmai de aceea „avem voie” să le utilizam în construcţiile artistice sub care ne semnăm, fără teama de a ne abate de la autenticitatea „pură” de la care ne revendicăm. 

Iar dacă aveţi îndoieli cu privire la faptul că lucrurile ar sta în acest fel, nu-mi rămâne decât să vă redirecţionez (din nou – nu, nu este pleonasm) către un anumit text de excepţie al Jarmilei Moosová-Kuřítková. Presupun că titlul îl ştiţi deja.

P. S.: Traducerea unui text scris într-un limbaj civil şi fără exerciţii de stilistică ieşite din comun n-ar trebui să pună probleme mai mari decât acelea pe care le ridică în general tălmăcirea între două limbi atât de diferite precum ar putea fi una de origine slavă şi alta de sorginte latină. Le-am menţionat cu diverse ocazii chiar în revista FITRALIT. În cazul de faţă, a fost nevoie să umblăm puţin la dicţionarele „de epocă” aferente diverselor perioade din copilăria autoarei-personaj, spre a stabili cu precizie, de exemplu, denumirile unor obiecte care i-ar fi putut fascina pe (pre)adolescenţii cehi din anii ’70 ai secolului trecut („agende de birou uriaşe cu foi de indigo prin ele”, „geantă diplomat din piele”) sau specifice pentru preocupările lor în materie de modă, cosmetică şi atenţia acordată propriului aspect („trusă de machiaj”, „bucle false”), materiale sau articole utilizate în perioada respectivă pentru activităţi casnice („sfoara pentru împachetat din iută”), echivalente româneşti mai mult sau mai puţin familiare unor feluri de mâncare specific ceheşti („gulaş de Seghedin”, „svíčková” [tocană din carne de vită în sos dulce], „španělský ptáček” [friptură înăbuşită cu orez] etc.), magazine sau alte instituţii specifice ţării şi epocii („večerka” [alimentară cu program de seară]) şi aşa mai departe. În registru stilistic, ne-am mărginit la a îngroşa discret anumite tuşe pentru a sublinia cu mijloacele limbii române intensitatea anumitor trăiri ale personajului: înlocuirea unor forme semantic benigne cu altele, mai expresive (miluju [formal, „iubesc”], výzvy [„ador provocările”]) sau adăugarea de interjecţii sau apelative specifice limbii române, în vederea sporirii gradului de autenticitate al situaţiei conversaţionale respective („nu vezi, fă, că-i place?” etc.).


* Jarmila Moosová-Kuřitková (născută în 1956, în localitatea Zlín) locuieşte la Hodonín şi este membră  a Cercului Literar al Autorilor din Hodonín (LKAH Hodonín) şi al Clubului Autorilor şi al Prietenilor Literaturii din Záhoří (KAPL), al Asociaţiei Scriitorilor din Republica Cehă etc. Poetă, prozatoare, textieră, jurnalistă şi preşedintă a Asociaţiei Literare „Pe malurile Moravei”, sub a cărei egidă se organizează, începând cu anul 2012, festivalul internaţional de poezie cu acelaşi nume. Volume de poezie: Uite-aşa, Mai rămân doar câteva cuvinte, Întoarcerea luminii pierdute, Ceea ce chinuie femeile, Străbate poarta, Zăpada din aripile mele, Micuţa grădină colorată, Misterul crucii, Rândunici de hârtie, Dansul zânei Tanyna, Muzele lui Moosa, Caviarul drogat. Volume de proză: Quodlibet, Când piatra înfloreşte, Cei cinci micuţi ai mătuşii. A editat mai multe CD-uri, printre care: Mulţumesc, Tracy, Zborul lui Moosa.

Îți iese cu coșul plin © foto Peter Sragher
Îți iese cu coșul plin căpița din Bucovina © foto Peter Sragher
Prý tvoje maláCică eram micuţa ta
Ještě nikdy
jsem mu nevěnovala
báseň
– a že už jich bylo!

moc vzpomínek
vlastně ani nemám

houpal mě na kolenou
nabíral lžící z talíře
a maminka se zlobila:
vždyť ona už jedla!

podívej
jak jí chutná
a já ani nemám hlad

měl hlad
určitě měl
odcházel do práce brzy ráno
vracel se pozdě večer
unavený
hladový

míval rád
plný talíř polévky
krajíc chleba
jako dřevorubec
– polévka je grunt

jednou večer
seděla jsem
na kuchyňském stole
v osušce
vytažená z vaničky
měl vestu poprskanou
bílými tečkami:
co to máš tatíčku
na lukávu?
to je od sádry
Milunko
od sádry?
samou radostí mě
oba
div neumačkali


když mistroval
míval v kabele
obrovské kancelářské deníky
s průpisnými listy
– byl pro mě svátek
jeden si vyškemrat

začala jsem psát román pro děti
v noci pod peřinou
maminka šílela:
vždyť bude ve dvaceti slepá
vraž jí pár facek
mě neposlechne
když jí říkám
že potmě si kazí oči

kdyby mi jednu utřel
urazil by mi hlavu
– chlap jako hora
síly za pět takových

nedal

vzal román a roztrhal
/nechtěl poslouchat
tu věčnou hysterii
že zemřu/
brečela jsem pár týdnů

na linkované papíry mi
občas
/když se se mnou měl učit/
psával příklady:
třicet číslic do řádku
ve třiceti řádcích pod sebe
a sečti to!
vyděl!
vynásob!
odečti!

ach
miluji výzvy

skončilo to
když už neměl dost chuti na opravy
/prý už byly beztak zbytečné/

od šesté třídy jsem loudila
kožené diplomatky
s každým začátkem
školního roku
– jak voněly!

dostával je v práci
za odměnu

kolikrát mi sebral malovátka
abych na sebe
neupozorňovala kluky
marně
nešlo o ně
líčení mě bavilo
bylo to drama:
bez přípravků na odlíčení
po večerech
když mě nachytal
pelichaly vytržené řasy
o nehtech s krvavým lakem nemluvě
- fuj
to jsem byla dáma
po zásahu zubů
nože
či špendlíku

jednou mě skalpoval
kvůli ofině
rezatá byla
a nebylo jak ji sundat z hlavy
narychlo
vzala jsem utěrku
jako Arafat
měl se mnou nervy
- nosila jsem pak pár neděl
přehazovačku
na gymplu

do tanečních dorostla

já taky

přišla láska
a s ní první modřiny
šňůra od žehličky
složená čtvermo
za každý pozdní příchod
stačila hodina
/to aby nemusel
poslouchat tu věčnou hysterii
že mi někdo ublíží/
spolužačky už rodily první děti
u nás doma večerka
ve dvaadvacet

vaříval
o sobotách a nedělích
někdy
řízky s bramborovým salátem
segedínský guláš
sekanou s bramborovou kaší
noky s vejci
a hlávkovým salátem
- nikdo to neuměl
tak chutně
jak on
- motala jsem španělské ptáčky
v jeho rukách
bílou nití
sakra
jak to děláš?
nemehlo!
všechno bylo od hořčice
maso
on

stehovka

dnes mu vděčím
za rychlý výcvik
nenechám si přece nadávat

v posledních letech hodně pil
styděla jsem se
ale chápu ho
žena hysterka
a hypochondr
/to nic
mami
každý máme něco
vím/
lásky málo

třetí infarkt
angina pectoris
trombóza
šedý zákal
cukrovka
invalidní důchod
ve čtyřiceti

sametová revoluce
ztráta iluzí

měla jsem mu tu pusu
v nemocnici
dát
byla by poslední
prostě jsem se bála
že je rakovinné záření přenosné
děti byly malé
- dodnes mu ji dlužím

v osmapadesáti je
každý chlap
ještě příliš mladý
nu i-am
dedicat până acum nicio
poezie
– şi doar am scris destule!

de fapt nici nu am
prea multe amintiri despre el

mă legăna pe genunchi
îmi dădea să mănânc cu linguriţa din farfuria lui
şi mama se supăra:
băi, doar fata a mâncat pe seara asta!

nu vezi fă
că-i place
şi mie nici nu mi-e foame

îi era foame
precis îi era
pleca la muncă dimineaţa devreme
se întorcea seara târziu
obosit
flămând

îi plăcea
strachina plină cu supă
cu o felie de pâine alături
ca o scândură de lemn
– ciorba e grund

într-o seară
cum stăteam
pe masa de bucătărie
înfăşurată-ntr-un ştergar
tocmai făcusem baie
i-am văzut vesta presărată
cu puncte albe:
tati mi se pale că
ai ţeva pe mânecă
e de la var
Milunka
a, de la varr?
mă mir că de bucurie
nu m-au strivit amândoi
în atâtea îmbrăţişări

când l-au făcut maistru
avea în geantă
agende de birou uriaşe
cu foi de indigo prin ele
m-am milogit de mi-a dat şi mie una
– ce sărbătoare pentru mine


m-am apucat de scris un roman de copii
noaptea sub plapumă
mama a făcut ca toţi dracii:
pân’ la dooj’ dă ani asta orbeşte bă
arde-i tu câteva palme
că de mine n-ascultă
când îi zic
că-n beznă-şi strică ochii

dacă mă pocnea tata
îmi spărgea capul
– om cât muntele
avea putere cât cinci ca el

nu m-a pocnit

a luat romanul şi l-a făcut fâşii
n-a stat să-mi asculte
isteria de rigoare
c-o să crăp de supărare şi chestii d-astea
am bocit câteva săptămâni

uneori
când era vorba să mă ajute la învăţat
îmi scria exemple
pe foile dictando:
treizeci de numere pe rând
pe treizeci de rânduri unul sub altul
şi cică adună!
împarte!
înmulţeşte!
scade!

ah
ador provocările

chestia asta a luat sfârşit
când n-a mai avut el chef să mă corecteze
– cică oricum n-avea rost

dintr-a şasea am început să schelălăi ca să-mi dea şi mie
câte-o geantă diplomat din piele
la fiecare început
de an şcolar
miroseau al dracu’ de mişto!

el le primea de la slujbă
pe de-a moaca cică bonus

de câte ori nu mi-a confiscat trusa de machiat
ca să nu le
atrag atenţia băieţilor asupra mea
degeaba
mă durea-n cur de băieţi
mă amuza să mă boiesc ca chestie-n sine
fără trusa de machiaj
era dramatic:
serile
când mă prindea
mă jupuia de genele false
ca să nu mai vorbim de unghiile lăcuite cu sânge
– bleah
ce mai damă rămânea din mine
după ce mă lucra cu dinţii
şişu’
şi acu’

odată m-a scalpat
c-aveam bucle false
ruginii pe deasupra
nu mi le-am putut scoate din păr
în timp util
aşa că mi-am tras un ştergar peste cap
ziceai că-s Arafat
l-am ofticat zdravăn
– am stat rasă-n cap pe-o parte
câteva săptămâni bune
eram la gimnaziu

pân’ să merg la cursuri de dans de societate
mi-a crescut părul
am crescut şi eu

a apărut dragostea
şi odată cu ea primele vânătăi
de la cablul fierului de călcat
împletit în patru
de câte ori ajungeam târziu acasă
o oră era suficient
– asta ca să nu trebuiască
să asculte isteria clasică
cu unu’ de-o să-mi facă ceva rău şi chestii d-astea –
colegele aveau deja primii copii
la noi acasă alimentară de seară
la ora dooj’ două

gătea
sâmbăta şi duminica
uneori
şniţăle cu salată de cartofi
gulaş de Seghedin
friptură cu piure de cartofi
gnocchi cu ouă
şi salată din cotoare de varză
– nimeni nu le făcea
aşa gustoase
ca el –
legam friptura de porc umplută cu ouă
din mâinile lui
cu un fir alb
cum dracu’
de-ţi iese chestia asta?
eşti tu împiedicată!
peste tot pete de muştar
pe carnea de friptură
pe el
pe mine
pe sfoara pentru împachetat din iută

azi îi sunt recunoscătoare
că m-a şcolit la repezeală
doar nu era să mă las înjurată

în ultimii ani trăgea la măsea în draci
mi-era ruşine cu el
dar acum îl înţeleg
nevastă-sa muiere isterică
ipohondră
– nu te teme
mami
toţi avem câte-o boleşniţă
ştiu eu –
dragoste din părţi

al treilea infarct
angina pectoris
tromboză
cataractă
diabet
pensionat de boală
la patruj’ de ani

revoluţia de catifea
iluzii pierdute

ar fi trebuit să-l pup
atunci
în spital
ar fi fost pentru ultima dată
asta e m-am temut
să nu mă iradiez de la chimioterapia lui copiii erau mici
– îi datorez şi-acum acel sărut

la cincizeci şi opt de ani
orice bărbat
e încă prea tânăr

Lasă un răspuns