Jarmila Moosová-Kuřítková, Prý tvoje malá / Cică eram micuţa ta

Despre forţa (nedeformatoare) a trăilor autentice

Orice tentativă de a înţelege şi interpreta poezia Jarmilei Moosová-Kuřítková ar trebui să ţină seama de o serie de elemente definitorii ale personalităţii autoarei:

― deşi instruită şi înzestrată cu o cultură generală ieşită din comun, trimiţând adesea cu gândul la o educaţie multilaterală de tip renascentist, Moosová-Kuřítková abordează poezia, în mod constant şi asumat, cu entuziasmul, deschiderea, dar şi cu puritatea intenţionat, formal şi aproape ostentativ afişată a copilului care descoperă pentru prima dată o lume; va trebui s-o mobileze cu sensuri, s-o populeze cu idei, s-o transforme în mediul pe care îşi propune – sau i se cere – să-l prelucreze artistic, să-i dea formă, sens, identitate; în schimb, pentru atingerea acestui scop, îşi refuză programatic orice elemente de cunoaştere precedentă, orice puncte de plecare cu valoare de ipoteză, orice învăţături venite din afară, pasibile a-l influenţa, aşadar a-l manipula sau a-i deforma în vreun fel sau altul potenţiala independenţă a creaţiei viitoare; pe scurt, Moosová-Kuřítková înţelege să scrie numai după ce va fi făcut tabula rasa toate ipotezele cognitive de până atunci, după ce se va fi asigurat că nimic din ceea ce a învăţat, cunoscut sau asimilat înainte de numita – discutabila? – libertate de expresie literară;

― autoarea refuză integrarea în orice fel de curent, tendinţă sau istorie literară, precum şi în orice formă de evoluţie convenţional acceptată a literaturii ţării sale, a continentului pe care s-a născut sau a lumii în care trăieşte; pentru Moosová-Kuřítková, există numai textul pe care-l scrie începând din momentul când se decide în acest sens şi care defineşte el însuşi un nou punct de plecare în evoluţia literaturii: dacă nu a ţării, a regiunii, a continentului sau a lumii, cel puţin a autoarei sale; nu contează dacă acea nouă / ipotetică origine va „face istorie” sau nu, dacă va reprezenta o tendinţă novatoare, însemnată sau cel puţin de luat în seamă într-un alt context, diferit, mai larg sau mai sofisticat decât acela auctorial: important este să nu-l afecteze, modifice, deformeze sau manipuleze un context cultural – cel puţin nu cu participarea conştientă a autoarei sale. Moosová-Kuřítková nu este nici naivă, nici idealistă, nici victimă a unui eventual „sămănătorism” literar cehesc; ştie exact ce pierde refuzându-şi zestrea de erudiţie individuală proprie sau de acumulare cognitivă la nivelul numeroaselor colectivităţi cărora le aparţine (sau de la care s-ar putea revendica) pe criterii istorice, geografice, administrative sau culturale; reinventarea iterativă a motorului cu aburi in jungla amazoniană îşi are riscurile ei, iar autoarea este conştientă de ele, şi le asumă; procedează în acest fel nu fiindcă n-ar fi în stare altfel, ci pur şi simplu fiindcă aşa doreşte, fiindcă şi-a impus toate acestea ca pe un principiu nu numai de creaţie, ci şi de viaţă, aşa cum alţii îşi impun să scrie în germană, deşi s-au născut în Africa, să-şi impună forma fixă a rondelului sau a sonetului, deşi au toate datele pentru a scrie o poezie de reală valoare în vers liber sau să-şi impună canoanele, Dogma, în ciuda capacităţii indubitabile de a turna un film „normal”, cu şanse reale de succes – limitările implicite au în mod evident efecte multiple asupra creaţiei Moosovei-Kuřítková – şi ne asumăm truismul de a afirma ceea ce este evident pentru toată lumea, şi anume că, în general, acestea nu sunt tocmai de natură să încununeze opera.

Textul ca etern început al  istoriei literare

Remarcabil şi mai puţin aşteptat este totuşi faptul că uneori acest lucru se întâmplă, respectiv că aceste ambiţii de natură formală, morală şi intelectuală ale autoarei duc în anumite situaţii la rezultate de excepţie; nu ne vom asuma riscul de a susţine că ele ar reprezenta o consecinţă directă a „Dogmei” asumate de către excentrica literată, dar este indiscutabil că forţa talentului său este suficientă pentru a învinge, în aceste situaţii privilegiate, toate piedicile, ipotetice sau real-concrete, ridicate de asumarea conştientă a limitelor determinate de teama de a nu-şi crea limite.

Pe scurt, Moosová-Kuřítková este capabilă să ofere texte de incontestabilă valoare chiar şi în urma acestei înverşunate lupte cu sine, o luptă în urma căreia iese, în acelaşi timp, victorioasă şi înfrântă, dar pe care, atâta vreme cât ştie să se folosească în mod eficient de arma „secretă” a propriului său talent, nu se poate spune că ar fi pierdut-o. Unul dintre argumentele cele mai convingătoare în acest sens este, fără doar şi poate, poemul Cică eram micuţa ta, text de o forţă irezistibilă, copleşitoare, de o cutremurătoare sinceritate, de o dezarmantă şi necruţătoare onestitate, în care, sub aparenţa unei evocări „pur” (auto?)biografice, autoarea-personaj se răfuieşte nu numai cu cruzimea şi violenţa unor amintiri, ci şi cu forţa manipulatoare a dimensiunii sentimentale pe care le-o atribuie aproape fără voia ei. Cică eram micuţa ta n-ar impresiona şi n-ar convinge într-o asemenea măsură dacă ar renunţa fie şi pentru o clipă la complexitatea sa tematică, existenţială şi de atitudine. Şi aceasta, în ciuda caracterului său de evocare în aparenţă liniară, „ameninţând” a cădea în (doar una dintre) capcanele specifice genului: sentimentalism ieftin, exprimare tradiţionalistă a recunoştinţei, motive standard de tip „fugit irreparabile tempus” ori „nimic nu durează veşnic”, fatalism convenţional sau, dimpotrivă, reproşuri mai mult sau mai puţin amare sau voalate, nemulţumiri agresive, frustrări violente, erupţii de insatisfacţie şi toate celelalte ingrediente înguste, unidimensionale, monotone, care fac atât de previzibile cele mai multe dintre textele cu pretenţii literare, dedicate amintirii părinţilor pierduţi. Nimic dintre toate acestea nu lipseşte din această veritabilă litanie a Moosovei-Kuřítková în memoria tatălui său, în schimb niciunul dintre „ingrediente” nu deranjează printr-o ocurenţă exagerată. Autoarea deţine arta de invidiat de a combina o sumă de elemente plictisitoare, luate fiecare în parte, dar convingător, pe alocuri sfâşietor de autentice în formula de alăturare-suprapunere-însumare-integrare propusă. Amintirea duioasă coexistă cu retrăirea unor episoade de superficialitate şi chiar cruzime parentală, într-o proporţie meşteşugit aleasă, pentru a atrage atenţia fără a bate la cap, pentru a stârni interesul fără a irita. Limbajul colorat, original, specific unei anumite epoci (una concretă, corespunzătoare vârstei autoarei – da, confirm că avem şi o prezentare biografică –, alta identificabilă unei vârste eterne / neschimbate/ „mereu” aceeaşi, a copilăriei), dar nu într-atât încât să devină incomprehensibil, iese în evidenţă, în acelaşi timp, prin caracterul său prin excelenţă civil, necăutat, direct, autentic, credibil, până la proba contrarie aproape „neutru”, plăcut ochiului şi urechii, cititorului şi ascultătorului. (Mă / vă întrebaţi cum este posibil ca limbajul unui text să fie în acelaşi timp colorat, original, civil, autentic şi neutru? Vă redirecţionez către autoare: întrebaţi-o, aşadar, pe JM-K. Iar dacă vi se pare cam peste mână – nu prea le rupe ea cu engleza, în schimb vorbeşte o franceză exemplară –, încercaţi să citiţi poemul alăturat: textul ca atare, dacă ştii cum să-l abordezi en lecteur, furnizează mai multe şi mai valoroase informaţii decât zece studii şi o sută de comentarii – zise – de specialitate.) 

Aşadar, Cică eram micuţa ta este un exemplar poem in memoriam, în care ultimul – şi supremul – cuvânt îl au sinceritatea dezarmantă a autoarei, forţa irezistibilă a talentului său poetic, puterea de a călca peste tabuuri, bisericuţe, convenţii şi, la nevoie, cadavre (da, chiar şi peste al aceluia pentru care a fost scris acest poem – da, chiar şi tatăl mort poate fi în acelaşi timp iubit, criticat, regretat, onorat şi dispreţuit), eliberarea de prejudecăţi, fie ele personale, umane sau formale, şi capacitatea de excepţie de a combina în formule originale, provocatoare şi – tocmai de aceea? – proaspete convenţii prăfuite, monotone şi banale, moarte din născare, de a transforma previzibilul în imprevizibil, convenţionalul în interesant (deşi fără a evada dintre graniţele acceptabilului digerabil de către cititorul avizat, instruit, interesat de poezia cu un anumit grad de „clasicizare”, dar nu neapărat dispus / curios de a accepta limbajul „incomod” al experimentalului), déjà-vu-ul în limbaj poetic original (nu neapărat (i)novator, dar fermecător şi convingător între limitele de modernitate pe care şi le-a impus) şi, last but not least, în ultimă sau supremă instanţă, de a-şi adapta cerinţele formale – formulate iniţial pentru sine – la realitatea artistică apărute în urma propriului efort de creaţie (şi probabil că, dacă Jarmila nu-şi va dori aceasta, nu vom afla niciodată dacă şi în ce măsură acest efort a fost sau nu supus el însuşi „cenzurii” formale aferente principiilor de creaţie artistică ale autoarei). 

Şi poate că acest ultim aspect a fost cel mai dificil, cel mai dureros, cel mai puţin dispus la compromisuri artistice sau formale: cum ar fi putut autoarea să facă, în conformitate cu autoasumatele-i reguli necruţător de rigide, tabula rasa din toate cele pe care le cunoscuse până atunci, înainte de a scrie un poem memorabil, sfâşietor şi de o incomensurabilă forţă artistică despre propriul său tată dispărut cu (nu vom afla probabil niciodată cât de) mult timp în urmă? Totuşi, poate că explicaţia este mai simplă decât ne-am putea-o imagina: pot fi sacrificate, eliminate, reduse la zero, făcute tabula rasa experienţele venite din afară, cele pe care le învăţăm de la alţii, le citim sau ni le însuşim printr-o formă mai mult sau mai puţin formală de învăţare sau de apropriere, ele ne pot într-adevăr influenţa, determina, deforma, modifica, aliena etc. – gata, am închis dicţionarul cu sinonime relative. Dar ceea ce am trăit personal, în mod autentic şi neîntemeiat, intră la altă categorie. Adevărul personal, autenticitatea propriei existenţe nu ne pot deforma sau manipula. Şi tocmai de aceea „avem voie” să le utilizam în construcţiile artistice sub care ne semnăm, fără teama de a ne abate de la autenticitatea „pură” de la care ne revendicăm. 

Iar dacă aveţi îndoieli cu privire la faptul că lucrurile ar sta în acest fel, nu-mi rămâne decât să vă redirecţionez (din nou – nu, nu este pleonasm) către un anumit text de excepţie al Jarmilei Moosová-Kuřítková. Presupun că titlul îl ştiţi deja.

P. S.: Traducerea unui text scris într-un limbaj civil şi fără exerciţii de stilistică ieşite din comun n-ar trebui să pună probleme mai mari decât acelea pe care le ridică în general tălmăcirea între două limbi atât de diferite precum ar putea fi una de origine slavă şi alta de sorginte latină. Le-am menţionat cu diverse ocazii chiar în revista FITRALIT. În cazul de faţă, a fost nevoie să umblăm puţin la dicţionarele „de epocă” aferente diverselor perioade din copilăria autoarei-personaj, spre a stabili cu precizie, de exemplu, denumirile unor obiecte care i-ar fi putut fascina pe (pre)adolescenţii cehi din anii ’70 ai secolului trecut („agende de birou uriaşe cu foi de indigo prin ele”, „geantă diplomat din piele”) sau specifice pentru preocupările lor în materie de modă, cosmetică şi atenţia acordată propriului aspect („trusă de machiaj”, „bucle false”), materiale sau articole utilizate în perioada respectivă pentru activităţi casnice („sfoara pentru împachetat din iută”), echivalente româneşti mai mult sau mai puţin familiare unor feluri de mâncare specific ceheşti („gulaş de Seghedin”, „svíčková” [tocană din carne de vită în sos dulce], „španělský ptáček” [friptură înăbuşită cu orez] etc.), magazine sau alte instituţii specifice ţării şi epocii („večerka” [alimentară cu program de seară]) şi aşa mai departe. În registru stilistic, ne-am mărginit la a îngroşa discret anumite tuşe pentru a sublinia cu mijloacele limbii române intensitatea anumitor trăiri ale personajului: înlocuirea unor forme semantic benigne cu altele, mai expresive (miluju [formal, „iubesc”], výzvy [„ador provocările”]) sau adăugarea de interjecţii sau apelative specifice limbii române, în vederea sporirii gradului de autenticitate al situaţiei conversaţionale respective („nu vezi, fă, că-i place?” etc.).

* Jarmila Moosová-Kuřitková (născută în 1956, în localitatea Zlín) locuieşte la Hodonín şi este membră  a Cercului Literar al Autorilor din Hodonín (LKAH Hodonín) şi al Clubului Autorilor şi al Prietenilor Literaturii din Záhoří (KAPL), al Asociaţiei Scriitorilor din Republica Cehă etc. Poetă, prozatoare, textieră, jurnalistă şi preşedintă a Asociaţiei Literare „Pe malurile Moravei”, sub a cărei egidă se organizează, începând cu anul 2012, festivalul internaţional de poezie cu acelaşi nume. Volume de poezie: Uite-aşa, Mai rămân doar câteva cuvinte, Întoarcerea luminii pierdute, Ceea ce chinuie femeile, Străbate poarta, Zăpada din aripile mele, Micuţa grădină colorată, Misterul crucii, Rândunici de hârtie, Dansul zânei Tanyna, Muzele lui Moosa, Caviarul drogat. Volume de proză: Quodlibet, Când piatra înfloreşte, Cei cinci micuţi ai mătuşii. A editat mai multe CD-uri, printre care: Mulţumesc, Tracy, Zborul lui Moosa.