Leo Butnaru: „Pentru a te construi pe sine, e necesar să ai materialele necesare. Și tot tu să le elaborezi.“

0
67
Interviu realizat de Ludmila Șcebneva
Interviu realizat de Ludmila Șcebneva

Ludmila Șcebneva: Propun ca discuția noastră să aibă genericul „filosofia faptei”, reamintind o idee memorabilă a semioticianului Mihail Bahtin. Astfel, pornind de aici, întreb: cum a fost să te decizi să începi, să săvârșești ani în șir, continuând și astăzi, această uriașă faptă, care înseamnă traducerea poeziei ruse, în special a celei de avangardă?

Leo Butnaru: Pentru a nu ne lăsa ademeniți de cuvinte mari, de… entuziasmul lor oarecum solemn, grav, să-l invocăm pe elevul Leo Butnaru care, în clasa a noua sau a zecea a școlii generale, ca din senin se pomeni ademenit de un poem al lui Esenin, Березка („Mesteacănul”), care i se păruse adolescentului ce eram că i-ar fi în puteri să-l românizeze. Însă n-a fost chiar așa, deoarece pe atunci abia începusem să citesc cât de cât deslușit în limba rusă, unde mai pui că în biblioteca sătească, de unde împrumutasem cartea cu poemul respectiv, nu se afla și un dicționar rus–român. În fine, de… început, știu că am tradus acel text, îl aveam pe foaia (lucioasă, țin mine) a unui prim carnet de viitor scriitor. Mai apoi, am avut poate sute de blocnotesuri, caiete de note, însă, din păcate, cel cu prima mea încumetare de a traduce s-a pierdut. În facultate, am mai tradus ceva, însă nu din poezia rusă, ci prin intermediul limbii ruse – poeme de-ale tătarului Musa Jialil și ale avarului Rasul Gamzatov. În ziarul Tinerimea Moldovei, chiar se inaugurase o rubrică pentru junii traducători. Iar despre continuarea odiseei mele de traducător am mărturisit cu mai multe alte ocazii, documentate în cele două volume de interviuri, pe care le-am acordat timp de circa trei decenii, ambele apărute la Iași, primul intitulat Interviuri din secolele XX–XXI, al doilea, de la Junimea, A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul.

Ușor nemodest și relativ concluziv vorbind, cred că am avut și vocație de traducător, încât muza poeziei se întâmpla să mă viziteze împreună cu prietena ei, muza traducerii. Și aceasta m-a ajutat în apropierea mea de poezie și a poeziei de conștiința, de firea mea, mai insuflându-mi și convingerea că traducerea literară e și ea creație, sui-generis. Apoi, grație și traducerii, cred, am intrat în domeniile poeziei de avangardă și ale celei moderne, în care totdeauna m-am simțit în apele și… cernelurile mele.

Iar azi pot constata, după zeci și zeci de volume românizate din literatura altor țări, că aș fi, probabil, printre poeții pentru care arta traducerii (nu pur și simplu traducerea, ci arta acesteia) a intrat firesc și plenar în angrenajul componentelor universului lor creator și pe care, ca atenție, travaliu și responsabilitate, au tratat-o cu nimic mai prejos de arta creației lor originale.

L. Ș.: Apropo de avangardă. Ai tradus și unele opere, texte, cele cu predilecții distinct verbocreatorii, care nu sunt ușor de înțeles nici prea multor cititori de limba rusă.

L. B.: Așa o fi, pentru că literatura avangardei presupune un cititor cât de cât familiarizat cu această fenomenologie a curajului, inventivității. Uneori, a epatării. De unde, în 1912, manifestul futuriștilor ruși O palmă dată gustului public.

Să ne amintim fie doar și de începutul acelui text fulminant, tulburător de… comoditate, confort și suficiență mic-burgheze: „Cititorilor, iată Noul Întâiul Surprinzătorul nostru manifest. Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului. Trecutul e sufocant. Academia și Pușkin – mai neînțeleși ca hieroglifele”. Asta e: reprezentanții literaturii noi, avangardiste, care aveau să nu fie înțeleși, precum zici, de prea multă lume, considerau deja neînțeleasă literatura clasică.

L. Ș.: Unde mai punem că orice mișcare avangardistă din Rusia parcă ar fi mers contra tendințelor estetice generale.

L. B.: Estetice, dar și ideologice, precum aveau să remarce satrapii bolșevismului, care au și pornit să-i prigonească pe cei mai valoroși reprezentanți ai noilor tendințe în artă. Încă de june aflat pe prima sau a doua treaptă a scrisului artistic, știam asta de la vocile radio „de peste dâmb”, cum se spunea în URSS, în special din emisiunile Monicăi Lovinescu „Teze și antiteze la Paris”, din cele de la Radio „Свобода” („Libertatea”), ce aveau genericul „Peste bariere”, care prelua un titlu de carte al lui Boris Pasternak, cu poeme din anii 1914–1916. Acest grupaj de emisiuni, azi, peste ani, îl are de autor, moderator pe Igor Pomeranțev, cu care, acum un an sau doi, ne-am împrietenit și cu care comunicăm, din vreme în vreme, trimițându-ne mesaje. Ar mai fi de punctat că Pomeranțev, născut la Saratov, și-a petrecut o parte din copilărie și tinerețe la Cernăuți, unde a absolvit Facultatea româno–germană din oraș – important și pentru istoria, cultura română.

Apoi, într-o anume măsură, ca tânăr jurnalist și scriitor, aflam unele lucruri și din samizdat („auto-editare”) sau tamizdat („dincolo-editat”), cum se spunea, pentru ca, peste ani, chiar să mă întâlnesc cu unii protagoniști ai mișcării artistice, estetice, dar și socio-ideologice a acelor vremi, acelor evenimente, printre ei – Viktor Erofeev și Aleksandr Popov, cei care au lansat la Moscova, în 1978, almanahul-manuscris Metropol, comentat și condamnat vehement de autoritățile sovietice, Erofeev și Popov fiind excluși din Uniunea Scriitorilor. Cu ambii am corespondat, mai întreținem legături sporadice, Popov fiind, actualmente, președintele PEN Clubului din Rusia. Printre indezirabilii, ce aveau să-mi devină prieteni, a fost și regretatul Ghennadi Ayghi, care-mi spunea: „Leo, iartă-mi nemodestia, dar dacă mie nu mi se va acorda Premiul Nobel, poporul meu ciuvaș va dispărea”. Din păcate, s-a stins la vârsta de 72 de ani, în 2006. I-am tradus și editat trei cărți.

Evident, când am tradus din avangardism, m-am gândit la deloc puținii cititori din România, care sunt în genere familiarizați cu spiritul novator, rebel în literatură, deoarece țara noastră, limba noastră a dat lumii protagoniști ai experimentului artistic și filosofic în diverse branșe. Să zicem, Tzara cu dadaismul, Ionesco cu teatrul absurdului, Cioran cu „întoarcerea pe dos” a filosofiei, Brâncuși cu contribuțiile sale definitorii la împrospătarea stilisticii în sculptura lumii. Adică, eu aduc avangardismul rus într-un mediu propice admiterii, înțelegerii și aprecierii lui. Dovadă ar fi, înainte de toate, solicitudinea mai multor edituri în care am publicat antologiile de gen ale literaturii ruse de la începutul și prima jumătate a secolului trecut – poezie, proză, teatru, manifeste, avangarda în gulag, Panorama poeziei avangardei ruse, volumele de autor ale lui Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Dobîcin, Mandelștam, Ahmatova, Harms, Țvetaeva, Habias, Veciorka-Tolstaia, Pasternak și altele. Am continuat cu autori remarcabili din postavangardismul rusesc, dar care au continuat, testamentar, aș spune, principiile și specificul lui – Ayghi, Satunovski, Pavlova, Kuprianov…

La o adică, traducătorul e și un profesor al literaturii din care traduce și pe care tinde să o facă oarecât cunoscută, familiară cât mai multor cititori.

Cabana Fluturica între obcinele bucovinene © foto Peter Sragher
Cabana Fluturica între obcinele bucovinene © foto Peter Sragher

L. Ș.: Știu că succesul tău de traducător i-a cam ațâțat pe unii invidioși…

L. B.: Din păcate, cam așa e. De obicei, invidioșii sunt și vulgari, licențioși. Îmi vine să zic: zdrențăroși la vorbă. Unul din ăștia se supărase pe cineva care mă numise cel mai bun traducător din literatura rusă. Însă până la acel moment, eu remarcasem că la Chișinău există mai mulți traducători buni și foarte buni din rusă. Ei bine, licențiosul a rămas supărat și până azi, probabil.

Cum altfel decât rezultat al invidiei sau, poate, al relei intenții în melanj cu proasta cunoaștere a literaturii sau chiar cu uneltirile de gașcă să-ți explici stupizenia, chiar enormitatea unui așa-zis juriu care n-a apreciat Panorama poeziei avangardei ucrainene (Tracus Arte, București, 650 p.) și volumul de poeme al lui Boris Pasternak Peste bariere, elaborate, traduse de cel care vă vorbește, ci i-a dat câștig de cauză unui proze oarecare, adusă în limba noastră nu din originalul ei, ci printr-o terță limbă? Eu n-am nimic cu colegul care a semnat acea traducere. Însă cum să le spui membrilor așa-zisului juriu ce înseamnă să dai, în loc de o simplă prefață, un studiu temeinic despre avangarda ucraineană din respectiva panoramă, dacă ei nu au minte să înțeleagă asta? Să le lămurești ce înseamnă, să te documentezi, să dai circa 50 de CV-uri, note, explicațiile necesare pentru înțelegerea a ceva care apare pentru prima oară în limba română? Eu am apelat la ajutorul Bibliotecii Naționale a Ucrainei, am colaborat cu colegi cunoscători ai acestei perioade din literatura vecinilor. La fel, regizată sub toate aspectele literaturologice, e și antologia Peste bariere a lui Boris Pasternak. E drept, în acel juriu, dintre cei șapte componenți ai lui, cinci sau șase erau scriitorași de mâna a N-a… Mai e drept că, în urma unor astfel de experiențe stupefiante, eu unul nu mai pun preț pe ceea ce scriu exegeții în traductologie – dacă există așa ceva – dintre Prut și Nistru. Mi se par lamentabili și, din păcate, incurabili.

Sigur că în atare acțiune laș-subversivă există și o pală de invidie agresivă, ce vine din partea unui grup de funcționari la academie, care sunt în opoziție cu starea de fapt de la Uniunea Scriitorilor, simțindu-se frustrați, „deposedați” de o importanță… din oficiu care, după părerea lor, li s-ar fi cuvenit ca bonus, ca privilegiu pe viață. Unii dintre ei sunt de-a dreptul bizari, defazați, autolăudându-se, preamărindu-se între ei, intervievându-se reciproc laudativ, găsindu-și în istorie merite de care, la timpurile de care vorbesc ei, nu știa nimeni în societate. Din păcate, unii dintre veteranii de pe acolo antrenează în aceste discursuri toxice niște ființe mai tinere, dar încrâncenate, doritoare să aburce pe scara ierarhică și valorică, sărind, omițând treptele.

L. Ș.: În multe poeme sau proze ale tale e atâta sinceritate, delicatețe, franchețe, încât, s-ar părea, ele ar putea fi impediment în organizarea atenției și acribiei traducătorului.

L. B.: Uite, aste e una dintre cele mai subtile ispitiri, care mă surprinde ușor și chiar îmi place! Să știi că, în școala generală, eram atras serios de matematică, fascinat de geometria spațială. Poate și din considerentul că acea spațialitate se înrudea cu spațialitatea imaginației poetice. Apoi, într-o anume măsură, deloc de neglijat, eu – cercetător și cititor cum mă știu – sunt un om al arhivei. Încă de elev, de student. Cercetarea izvoarelor entropice, tentația de a le interpreta pe cele aflate cer abilitate, dar și atenție, minuțiozitate, strădanie și îndelungă rămânere în tranșeele bibliotecilor. Iar căutarea mijloacelor lingvistice adecvate în procesul de traducere ține și ea de arhivă, acribie, insistență, voință, necedare, strădanie ș. a. E un proces antrenant, captivant, când știința se întâlnește și face casă bună cu creația, îți deschide căi ideatice, estetice, stilistice spre unele din viitoarele tale texte. Uite, în câte s-au tot spus și se spun despre traducere, sunt și afirmațiile unora ce consideră că, în genere, poezia e intraductibilă. Chiar dacă ar fi așa, să nu disperăm: înseamnă că cel care caută o expresie adecvată în limba sa a poemelor din engleză sau franceză, rusă sau italiană de fapt creează un text nou, o operă nouă. Încât nicidecum nu sărăcește, ci, din contră, îmbogățește corola de minuni a lumii, vorba lui Lucian Blaga.

L. Ș.: Și totuși, de unde vine în spiritul tău o astfel de putere de organizare?

L. B.: Reamintesc, fără emfază și laudă goală, că am fost un elev bun, poate chiar printre cei mai buni, absolvind școala cu medalie de merit. Iar succesele în însușirea materiilor, științelor înseamnă har, vocație, dar și maximă mobilizare a capacităților de a te organiza întru creație, studiu și cercetare. Apoi, mi-am „împrietenit” studenția cu ispita cuvântului, cum se spunea pe timpurile debutului nostru, cu ispita de a crea. Iar din anul III universitar am fost încorporat, cu jumătate de normă, în celebra, cândva, redacție a ziarului Tinerimea Moldovei. Prin urmare, spiritul de organizare își extindea cuprinderea: prelegeri la facultate, muncă în redacție, scriere de materiale jurnalistice, dar și biblioteca, biblioteca… De fapt, frecventam cinci biblioteci: a Universității, Biblioteca Republicană, bibliotecile municipale „Jdanov” (actuala „Hasdeu”), biblioteca „Gorki” și a „Casei presei”. Poate și din considerentul că, indirect, ele îmi ofereau ceva din ceea ce nu aveam – un loc confortabil în care să viețuiesc și să mă manifest, la cămin un atare spațiu al liniștii, concentrării și organizării lipsindu-mi. În fine, ceea ce, de fapt, puteam să spun și la începutul acestui pasaj: pentru a te construi pe sine, e necesar să ai materialele necesare. Și tot tu să le elaborezi. Poate pe aici ar fi răspunsul. Sau doar o parte din el.

Lasă un răspuns