Yoko Ogawa, Suspine tandre

0
310

Întâlnirea cu Yoko Ogawa a reprezentat pentru mine descoperirea unui mod de a picta emoțiile cu ajutorul cuvintelor. Romanul Suspine tandre mi-a dezvăluit o scriitoare care așterne pe hârtie o sensibilitate de o profunzime care ți se întipărește adânc în minte și în suflet. Împrumutând titlul de la piesă pentru clavecin a lui Jean-Philippe Rameau, romanul zugrăvește lumea unei relații bizare între o artistă de caligrafie occidentală (Ruriko), un fabricant de clavecine (domnul Nitta) și asistenta acestuia (Kaoru). Fiecare dintre cei trei fuge de un trecut traumatizant, încercând să se regăsească și să se redefinească în adâncul plin de liniște al unei păduri, înconjurați de muzica de clavecin.

Traducerea romanului m-a pus în fața unui text în care se regăsește, distilat, spiritul japonez autentic, camuflat într-o scriitură ce pare construită pe scheme occidentale. Provocările de care m-am lovit ar putea fi încadrate în trei mari categorii:

1. Probleme legate de lexic

Magdalena Ciubăncan © foto Peter Sragher

O parte consistentă a textului face referire la fabricarea clavecinelor, aducând astfel în prim-plan și termeni de specialitate ce denumesc părți componente ale acestui instrument sau tehnici folosite în construcția lui: plectru (爪), rozetă (バラ窓), placă de rezonanță (響板), căluș (ブリッジ) etc.

2. Probleme specifice limbii japoneze

Un exemplu recurent este lipsa marcării genului la substantive sau a numărului la substantive și verbe, care creează uneori momente în care, ca traducător, trebuie să iei decizii care să rezolve imprecizia ce caracterizează limba japoneză. Prima întâlnire cu numele unui cățel care are un rol important în configurația romanului – Dona – m-a determinat să citesc textul atribuindu-i acestuia genul feminin, ca să aflu ulterior că Dona era prescurtarea de la Donatello, cățelul fiind, așadar, de gen masculin.

Modul în care personajele folosesc termenii de adresare și formele verbale aferente a reprezentat, de asemenea, o dificultate. Felul în care i se adresează Ruriko domnului Nitta, în funcție de cum evoluează relația lor, dar și în funcție de context (de exemplu, în funcție de prezența sau absența asistentei lui, de subiectul discuției etc.), ilustrează o modalitate specific japoneză de raportare la interlocutor, uneori greu de păstrat în limba română. Deși relația lor devine intimă, în anumite momente Ruriko i se adresează folosind formule de politețe fie pentru a marca distanța psihologică dintre ei, fie pentru a crea un discurs adecvat la un context ce necesită distanțare față de interlocutor. În limba română, odată făcută trecerea de la „dumneavoastră” la „tu”, ar fi fost nenatural să se revină doar ocazional la formule de politețe, așa încât am păstrat persoana a doua singular după ce aceasta a fost folosită prima oară între cei doi.

O altă caracteristică a limbii japoneze este folosirea frecventă a atributivelor, ceea ce, în limba română, poate deveni supărător. Dificultatea a constat în găsirea unor adjective care să poată echivala sensul atributivelor, păstrând, în același timp, și ritmul intern al textului. De exemplu, pentru un enunț care literal ar fi fost tradus „peste podeaua terasei ce scotea țipete (ca de animal)” (悲鳴を上げるテラスの床), am preferat varianta „peste scândurile miorlăitoare ale terasei”, având în vedere faptul că scârțâitul scândurii era legat de fantoma unei pisici.

3. Probleme legate de stilul general al textului

Deși Yoko Ogawa nu folosește, de obicei, elemente specifice culturii japoneze – care dau traducătorului dificultăți în a găsi elemente echivalente sau explicații satisfăcătoare (adesea, traducerile din japoneză au numeroase note explicative de subsol, ceea ce nu a fost cazul aici) –, textul în ansamblul său este îmbibat de un mod de a simți extrem de japonez. Aplecarea asupra celor mai mici detalii sau reprezentarea vizuală, uneori aproape palpabilă a unor senzații, sentimente sau emoții se înscriu într-o sensibilitate ce se suprapune foarte bine peste un mod de a percepe realitatea ce vine dintr-o tradiție japoneză a atenției la detaliu. Pentru exemplificare, iată câteva fragmente care vorbesc despre întuneric, un întuneric care absoarbe, aspiră, îmbrățișează sau ți se lipește de piele:

  • Când închideam ochii, mi se părea că întunericul mă trage în adâncurile lui. Nu aveam de ce să mă prind și toată căldura dispărea / 目をつぶると、深い闇の奥に吸い込まれてゆくような気がした。
  • Întunericul ce se lăsa în pădure era însă altfel. Rece, îmi umplea sufletul încet-încet până când tot corpul îmi paraliza. / しかし林に訪れるのは、違う種類の闇だった。胸の中を冷たくひたひたと満たし、わたしを身動きできなくした。
  • Ceea ce ne legase pe noi doi fusese acest întuneric. Nu era ca marea adâncă în care nu pătrundea nici o rază de lumină, ci ca un văl plăcut la atingere, care ne înfășura pe noi doi și ne îndepărta de Kaoru. / 私たちを結び付けてくれたのがこの闇だった。もうここは光の届かない深海などではなく、二人を包んでくれる、薫さんから遠ざけてくれる、手触りのいいベールだった。
  • Era un altfel de întuneric decât cele pe care le experimentasem eu până atunci. Nu era vorba doar de faptul că lumina nu ajungea acolo, ci de o anumită senzație. Avea un fel de greutate subtilă, o curgere ușoară și neîntreruptă, iar dacă îți lăsai corpul să se scufunde în el, părea că ți se lipește de piele. Nu lăsa însă deloc impresia că te-ar domina. Era mai degrabă prietenos, iar asta a făcut ca teama și ezitarea mea să se șteargă pe dată. / それは私が経験したどんな種類の闇とも違っていた。光が届かないというだけでなく、その闇固有の感触を持っていた。微かな重みがあり、常にゆるやかに流れていて、身体を浸すと肌に吸い付いてくるようだった。けれど決して威圧的ではなかった。むしろ友好的だった。だから、すぐに恐れとためらいは消えた。

Redăm aici câteva pagini din romanul lui Yoko Ogawa întâi în română, iar apoi în japoneză. Să spunem că seara în care a fost prezentată traducerea romanului prozatoarei din Japonia a fost completată, mai bine zis potențată de un superb concert la shamizen, oferit – cu sprijinul Ambasadei Japoniei – de tânărul muzician Keisho Ohno (vezi despre aceasta un interviu și o piesă muzicală în revista noastră la https://www.fitralit.ro/28-02-2019-keisho-ohno-mi-au-placut-mereu-sunetele-cu-forta-si-impact-%E5%A4%A7%E9%87%8E%E6%95%AC%E6%AD%A3-%E8%BF%AB%E5%8A%9B%E3%81%AE%E3%81%82%E3%82%8B%E9%9F%B3%E3%81%8C%E3%81%84%E3%81%A4%E3%82%82%E5%A5%BD/ (Fitralit)

Yoko Ogawa, Suspine tandre, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, 2018, pp. 96–100

Yōko Ogawa, Suspine tandre, traducere de Magdalena Ciubăncan, Editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, 2018

Am ezitat mult, dar, până la urmă, am mers acasă la domnul Nitta. Știam bine că, dacă era vorba despre clavecine, eu nu puteam face nimic ca să-l ajut, dar voiam să fiu alături de ei, chiar dacă asta ar fi însemnat că mai mult îi încurc.

Pe lângă asta, mă îngrijora faptul că ea își pierduse stăpânirea de sine. Nici atunci când se destăinuise despre logodnicul ei nu păruse atât de răscolită.

Clavecinul era în grădina din fața casei, abandonat în fața băncuței de piatră unde făcuserăm grătarul, lângă o ridicătură de pământ acoperită cu buruieni. Capacul îi era închis, iar picioarele negre abia îl sprijineau. Așezat într-un loc în care n-ar fi trebuit să se afle, părea fragil și jalnic.

Ei doi stăteau în picioare, privindu-l parcă de sus. Cu brațele încrucișate, domnul Nitta se uita drept înainte, iar Kaoru stătea lângă el cu capul plecat. Pe o grămadă de așchii de la intrarea în baraca de prefabricate, Dona privea pierdut în aer.

M-au observat, dar nici unul n-a avut nici o reacție. Zâmbetul plin de afecțiune pe care-l afișau întotdeauna dispăruse cu desăvârșire. Aspirați parcă de clavecinul negru ce se înclina periculos, nici domnul Nitta, nici Kaoru și nici Dona nu păreau capabili să facă vreo mișcare.

Sprijinindu-mă de zada din capătul potecii, am așezat la rădăcina pomului coșul în care pusesem micul dejun. N-am putut să mă apropii mai mult.

Năpustindu-se asupra clavecinului, domnul Nitta i-a aplicat o lovitură de topor. Totul s-a petrecut într-o clipă, dar, ca și cum curgerea timpului s-ar fi deformat, imaginea mi-a rămas pentru totdeauna pe retină. Impresia înviorătoare pe o avusesem când am intrat pentru prima oară în camera plină de instrumente muzicale, Suspine tandre cântată de Kaoru, clavecinul mut ce ne privise pe noi doi în acea noapte – toate aceste amintiri și scena ce avea loc în fața ochilor mei nu se legau deloc, iar asta mă răscolea profund.

Ar fi trebuit să se producă un zgomot puternic, cu siguranță. Cu toate acestea, liniștea din jur nu a fost tulburată câtuși de puțin. Printre așchiile ce zburau prin aer, umerii lui Kaoru tremurând și strălucirea lamei toporului, simțeam țipetele de durere ale clavecinului. Fără îndoială, ar fi trebuit să răsune în jurul meu. Adevăratul zgomot fusese însă absorbit în acea deformare a curgerii timpului.

Lovindu-l încontinuu, fără să ezite nici o clipă, domnul Nitta a distrus clavecinul. Ridica toporul descriind un arc și îl lăsa să coboare cu toată forța. Liniile curbe șlefuite cu minuțiozitate și delicatele motive aurite s-au făcut țăndări în câteva clipe. Balamalele capacului au sărit, placa de rezonanță s-a despicat, claviatura s-a făcut bucăți.

Deși era față în față cu silueta jalnică a obiectului pe care îl iubea atât de mult, pe chipul lui nu se citea nici tristețe, nici durere. În ochi avea un calm profund ca liniștea unui lac adânc, întocmai asemenea celui unde ar fi trebuit să mergem în acea dimineață.

De cealaltă parte, trupul i se zbătea violent. Mâinile care șlefuiau cu atâta grijă piesele în atelier și care îmi îngrijiseră cu atâta gingășie picioarele erau acum folosite ca să distrugă. Nici măcar Kaoru nu putea să îl împiedice.

Ea plângea. În picioare, cu fața în mâini, plângea în tăcere. Din când în când, printre degete îi cădeau lacrimi. Lacrimi distincte, cu forme și nuanțe clar definite. Părea și mai mică decât de obicei.

Adierile vântului îi făceau părul scurt să se înfoaie ușor, pentru ca imediat să cadă la loc. Era singura mișcare din tot corpul ei.

Vedeam pentru prima oară pe cineva care plângea atât de trist și de frumos, încât ceea ce-mi trecea prin minte era nu atât că nu o puteam ajuta, cât că mi-aș fi dorit să o pot privi plângând la nesfârșit.

Clavecinul își pierduse deja toate funcțiile care îl făceau să fie un instrument muzical, dar domnul Nitta nu se oprea. Cu respirația întretăiată, tricoul ud de transpirație și pantofii sport plini de pământ și iarbă. O energie pe care o ținuse ascunsă undeva până acum continua să erupă nemilos.

În mod ciudat, nu-mi era frică deloc. Chiar dacă el s-ar fi întors brusc către mine și s-ar fi năpustit să mă facă bucăți, probabil că nu aș fi luat-o la fugă. Dimpotrivă, mi-aș fi dorit să o facă.

O invidiam pe Kaoru pentru felul în care plângea. Ea putea oricând să-i ofere domnului Nitta ceea ce el își dorea. O daltă, o rindea, adeziv, lacrimi.

Mișcarea a încetat dintr-odată. În aceeași secundă, țârâitul cicadelor mi-a invadat urechile. Probabil că îl auzisem de la bun început, dar acum îmi dădeam seama că ecoul lui era atât de puternic, că îmi spărgea timpanele. La picioarele celor doi se întindeau resturile clavecinului.

Au făcut un foc, în care au pus, una câte una, toate bucățile. În plină vară, un foc mic din care ieșea un firicel de fum ce se pierdea de îndată în văzduh. Soarele era atât de puternic, încât transpiram chiar și numai stând pe loc. Asta, dacă nu cumva totul era din cauza căldurii focului.

Mecanismul, clapele negre, clapele albe, placa aceea curbată, plăcuța cu numele, călușul, placa de bază, cadrul… Nici măcar o piesă nu rămăsese întreagă. Toate căzuseră sub lama toporului și aveau acum marginile așchiate.

Cei doi s-au ghemuit unul lângă celălalt, arcuindu-și spinările. Culegeau câte o bucată, pe care o aruncau în foc după ce o strângeau în pumn. Flacăra se înroșea în acele momente, în timp ce fumul se ridica dansând. Kaoru nu mai plângea. Obrajii săi încă uzi de lacrimi păreau transparenți. Respirația șuierătoare a domnului Nitta se calmase. Repeta aceleași gesturi, la intervale regulate. Exact ca într-o ceremonie ritualică.

Dona nu făcea nici o mișcare. Stătea cuminte, cu picioarele dinapoi îndoite și cu capul ridicat, drept. Luase o poziție frumoasă, cum nu-i stătea în obicei. Nici măcar limba nu-i atârna. S-ar fi putut spune că i se dăduse funcția de slujitor în cadrul ceremoniei.

Chiar și el își ducea la bun sfârșit rolul. Numai eu nu aveam nimic de făcut. Să fi șters cu o batistă obrajii uzi ai lui Kaoru. Să-i fi spus cuvinte de mângâiere domnului Nitta. Să fi ars clavecinul împreună cu ei. Toate ideile mele erau însă derizorii.

Legătura lor era mult mai puternică și mai profundă decât atingerea corpului meu cu al lui. Până și eu înțelegeam că se consolau unul pe celălalt cu o căldură ascunsă altor priviri. Dacă aș fi încercat să-i despart, această scenă s-ar fi rupt în bucățele. Bucuria secretă pe care o simțisem până ieri se retrăsese într-un colțișor al inimii mele, ca o jalnică lepădare.

Kaoru a cules unul dintre picioarele în formă de pară și l-a aruncat în foc. Domnul Nitta a luat o bucată de lemn de care mai era încă agățată o coardă și a dat-o și el focului. Grămada de resturi scădea puțin câte puțin. Chiar și estompate de lumina soarelui, flăcările continuau să pâlpâie.

Oare ce voiau ei să ardă? Degetele ce odinioară stăpâneau perfect pianul? Sau trupul mort al iubitului?

Siluetele lor păreau aplecate în rugăciune. Dintr-odată, în urechi mi-au răsunat Plângerile lui Ieremia. Orele petrecute doar în doi s-au transformat în fumul ce era dus către înalt. Cerul era de un albastru fantastic.

M-am retras, lăsându-i singuri.

Ecaterina Vrana – Sergiu – staniol și fotografie lipită pe pânză, colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă, foto – Alexandru Paul
Ecaterina Vrana – Sergiu – staniol și fotografie lipită pe pânză, colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă, foto – Alexandru Paul

Yoko Ogawa, „Yasashii Uttae/やさしい訴え”, ediția Bunshun Bunko, p. 124-128

ずいぶん迷ったあと、やはり新田氏の家へ行った。チェンバロに関わることなら、自分など何の手助けもできないし、むしろ邪魔になるだけだと分かっていたのだが、どんな場合であれ私は彼らのそばにいたかった。

それに、取り乱していた薫さんが心配だった。婚約者のことを打ち明けてくれた時でも、彼女はあんなふうに感情を高ぶらせたりはしなかった。

前庭にチェンバロが置いてあった。バーベキューをした石のベンチの真正面、雑草におおわれ、幾分地面が盛り上がったあたりに投げ出されていた。蓋は閉じられ、黒い脚は不安定に傾いていた。本来あるべきでない場所に置かれ、楽器は脆弱でいたわしいものに見えた。

それ見下ろすように、二人は立っていた。新田氏は腕組みをして前を見据え、薫さんは隣でうなだれていた。ドナは木屑のたまったプレハブの戸口に坐り、じっと宙を見つめていた。

彼らは私に気づいてはいたが、何の反応も示さなかった。親愛に満ちたいつもの笑顔はどこにもなかった。新田氏も薫さんもドナも、危うげに傾いた黒いチェンバロに吸い寄せられ、そのまま身動きできなくなっているようだった。

私は小道の一番端にあるカラマツにもたれかかり、朝食の入ったバスケットを根元に置いた。これ以上近寄っていくことができなかった。

新田氏はチェンバロをめがけ、斧を振り下ろした。それは一瞬の出来事だったが、時間がねじれたように、いつまでも網膜の上に映像が残っていた。楽器であふれたリビングにはじめて入った時の鮮明な印象、薫さんが奏でた「やさしい訴え」、無音のまま私と新田氏を見守っていたあの夜のチェンバロ、そんな記憶と、目の前の風景がうまく結びつかず、わたしを戸惑わせた。

確かに大きな音がしたはずだった。なのに静けさは少しも乱されていなかった。飛び散る破片や、震える薫さんの肩や、斧の刃に反射する光で、あたりに響いているだろうチェンバロの悲鳴を感じるだけだった。本物の音は時間のねじられに吸い取られているのだった。

ためらわず、幾度も幾度も、新田氏はチェンバロを破壊した。弧を描きながら多角斧を持ち上げ、力をたくわえてから一気に振り下ろした。磨きつくされた曲線も、繊細な金色の模様も、あっという間にずたずたになった。蓋の蝶番がはずれ、響板が裂け、鍵盤が切断された。

愛するものの無残な姿を目のあたりにしているというのに、彼の表情は悲しんでもいなかったし、苦しんでもいなかった。深い湖、ちょうど今日、わたしたちが訪れるはずだった湖のように、しんとした目をしていた。

反対に身体は、荒々らしくもがいていた。作業場であれほど丁寧に部品を削っていた手が、私の足をあれほど優しく癒してくれた手が、今では破壊のために使われていた。それを押しとどめることは、たとえ薫さんでもできないだろう。

薫さんが泣いていた。立ったまま、両手で顔をおおい、声を出さずに泣いていた。時折指の間から、涙がこぼれ落ちた。輪郭や色合いを一粒一粒区別できるくらい、くっきりとした涙だった。いつもより、背中小さく見えた。

風が通り抜けると、短い髪がふわっとなびき、またすぐ元に戻った。身体中で動いているのはそこだけだった。

こんなにも悲しげに、美しく泣く人を見るのは初めてだった。慰めてあげなくてはと思うより、いつまでもその姿を眺めていたいと思うほどだった。

チェンバロはもう楽器だった頃の機能すべて失っていたが、彼は手を止めなかった。息は乱れ、Tシャツは汗で濡れ、スニーカーには土と雑草がはりついていた。今までどこかに隠れていたエネルギーが、容赦なく噴出し続けていた。

不思議に怖くはなかった。突然彼が振り向き、こちらに近寄ってきて私を破壊し始めたとしても、逃げ出したりはしないだろう。むしろされるがままに身をまかせたいと願うだろう。

わたしは泣いている薫さんがうらやましかった。彼女はいつでも、新田氏が求めるものを差し出すことができる。ノミでもカンナでもニカワでも涙でも。

不意に動きが止まった。と同時にせみの声が一斉に耳に飛び込んでいた。最初からずっと聞こえていたはずなのに、ようやくそれがうるさいほどこだましていたのに気づいた。二人の足元にはチェンバロの残骸が横たわっていた。

二人は火をおこし、そこにかけらを一つ一つくべていった。真夏の焚火は弱々しく、煙は細く舞い上がってすぐに青空へ消えていった。日差しは強くて、じっとしていても汗が流れてきた。けれどもしかしたらそれは、焚火の熱のせいだったかもしれない。

ジャック、黒鍵、白鍵、ベントサイド、ネームボード、ブリッジ、底板、スタンド。。。様々な部品があったが、完全な形を残しているものは一つもなかった。どれも斧の刃に割られ、ざっくりと尖った輪郭になっていた。

二人は身体を寄せ合い、背中を丸めてしゃがみ込んでいた。かけらを手に取り、ひととき掌で包んでから焚火の中へ落とした。するとその瞬間だけ、炎が赤みがかり、煙がなびいた。薫さんはもう泣いていなかった。涙で濡れ、頬が余計透き通って見えた。荒かった新田氏の呼吸もおさまっていた。彼らは等しい間を開けながら、順番に同じ動作を繰り返していった。まるで神聖な儀式のようだった。

ドナは動こうとしなかった。後ろ足をきっちり折り曲げ、頭をまっすぐに持ち上げたままおとなしくしていた。いつになく立派な姿勢だった。舌さえはみ出していなかった。儀式に仕える従者の役目をおおせつかっているのです、とでも言いたげだった。

ドナでさえ自分の役割を果たしているというのに、わたしには何もすべきことがなかった。ハンカチで薫さんの濡れた頬を拭う。新田氏に慰め言葉をかける。自分も一緒にチェンバロを燃やす。どれも空しい思いつきだった。

わたしと新田氏が身体を密着させたよりももっと強く、もっと深く、二人は結びついていた。目に見えない温まりで互いを癒し合っているのが、わたしにも分かった。無理やりどちらかを引き離そうとすれば、この風景すべてがばらばらになって崩れ落ちてゆくだろう。昨日までわたしが持っていた秘密の喜びは、貧相な説け殻となって胸の片隅に転がっていた。

薫さんが洋梨形にふくらんだ脚の先端を拾い、くべた。新田氏が弦の切れ端がついたままの木片を、くべた。残骸の山は少しずつ小さくなっていた。太陽の光に邪魔され、ぼやけているとはいえ、炎は確かに揺らめき続けていた。

彼らは何を燃やそうとしているのだろう。かつて自由自在にピアノを操っていた指だろうか。あるいは、恋人の死体だろうか。

彼らの姿は祈りの形に似ていた。ふとわたしの耳に、「預言者エレミヤの哀歌」がよみがえってきた。ふたりだけで共有している過去の時間が、煙に姿を変え、空の高いところへ運ばれていった。すばらしく青い空だった。

二人を残したまま、わたしはそこを立ち去った。

Lasă un răspuns