W. G. Sebald, Emigranții

În urma lui n-au rămas decât patru romane (el însuși ezita să le numească așa, din cauza formei lor hibride) și două-trei volume de poezii și texte mai scurte. În ciuda operei atât de restrânse, e socotit astăzi unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă germană din ultimul secol. Emigranții lui Sebald, volumul publicat în 1992, este format din patru povestiri axate pe tema principală a literaturii sale: memoria legată direct sau indirect de Holocaust: „Cei patru oameni ale căror vieți sunt descrise în aceste texte – spuneSebald – sunt oameni scăpați din impactul direct al persecuției, numărându-se printre cei pe care Primo Levi îi numea «I salvati», opunându-i celor «I sommersi».“ Niciunul dintre ei nu mai trăiește în țara unde s-a născut, sunt supraviețuitori, ce-i drept, dar bântuiți de un trecut cu a cărui amintire nu reușesc să mai cadă la pace. La fel ca și autorul/naratorul acestor povestiri, emigrat și el, fiindcă simțise, la rândul său, „în măsură crescândă, cum ceea ce mă înconjura – sărăcirea spirituală și amnezia germanilor, dexteritatea cu care totul fusese aplanat și înlăturat – începeau să-mi tulbure mintea și nervii“ (citat din Max Ferber, cea de-a patra povestire a volumului). Și tocmai această conexiune dintre autor și personaje face ca granița dintre ficțiune și memorii, dintre ficțiune și document (la care contribuie și inserarea în text a unor fotografii legate de narațiune) să rămână incertă, sporind fascinația prozei lui Sebald.

„Psihologic suntem astfel alcătuiți, încât suntem totdeauna înclinați să privim îndărăt peste umăr. Memoria, chiar și atunci când o reprimi, revine mereu și-ți modelează viața“, spunea Sebald într-un ultim interviu, cu doar câteva zile înainte de moarte.

Pentru el, „coloana vertebrală morală a literaturii e legată de chestiunea memoriei. (…) Am știut încă de la început că a scrie despre un asemenea subiect [Holocaustul – Al. Ș.], în special în ce-l privește pe cititorul german, este o întreprindere periculoasă și dificilă. Mi-a fost, de asemenea, clar că nu se poate scrie direct despre oroarea persecuției în formele ei finale, fiindcă nimeni n-ar fi în stare să privească aceste lucruri fără să-și piardă mințile. Așa încât trebuia să mă apropii oblic, dintr-un unghi, și sugerând cititorului că acest subiect ne va însoți permanent.“

Proza lui Sebald constă din lungi fraze descriptive, muzicale și ritmice, când și când întrerupte de propoziții mai scurte, sintaxa este complexă și debordantă, combinând numeroase hipotaxe și juxtapuneri. Nu este un capriciu estetizant al autorului, ci o modalitate specifică de atragere a cititorului în fluxul rememorării. Arta naratorului se vădește în felul cum stăpânește aceste fraze ample, învăluitoare, uneori de-a dreptul hipnotice, care nu-ți îngăduie să te oprești înainte de a ajunge în punctul dorit de Sebald, în variația tempoului și a tonului ce alternează melancolia cu umorul și ironia.

Toate acestea presupun, firește, și un cititor avizat.

La nivel lexical, acribia cu care autorul descrie felurite fenomene naturale ori flora specifică unui loc, să zicem, unele detalii arhitecturale ale unui oraș la un moment istoric anume etc. necesită, nu de puține ori, o atentă cercetare terminologică.

Cele câteva caracteristici amintite mai sus ale scrisului lui Sebald sunt tot atâtea dificultăți pentru traducător. Iar amintita „oblicitate“ a perspectivei, dusă uneori la extrem prin folosirea vorbirii indirecte în interiorul vorbirii indirecte, obligă traducătorul la o atenție sporită în folosirea formelor verbelor (limba germană este, din acest punct de vedere, mai riguros reglementată). 

Paginile de mai jos sunt din povestirea a patra, finală, a volumului: Max Ferber, pe care naratorul îl întâlnește la Manchester, a plecat în Anglia în 1943, pe când era copil, trimis de părinții săi pentru a scăpa de persecuția din Germania nazistă, în timp ce urma părinților se pierde în trenul cu care sunt deportați în lagărul de exterminare. Ajuns un pictor celebru, Max Ferber trăiește refugiat în atelierul său, măcinat de vinovăția supraviețuitorului și de solitudinea exilului.

Fragmentul pe care vi-l oferim face parte din volumul de povestiri a lui WG Sebald Emigranții, în curs de apariție la Editura Art, București. © Editura ART

*

Max Ferber

Vin la lăsarea serii / viața căutând-o

Până la vârsta de douăzeci și doi de ani, nu m-am depărtat niciodată de-acasă la mai mult de cinci sau șase ore de tren, și de aceea, atunci când din diferite considerente m-am hotărât în toamna lui 1966 să mă mut în Anglia, abia dacă aveam vreo idee despre cum arată lucrurile acolo și despre cum mă voi descurca printre străini, rămas de unul singur. Poate că tocmai lipsei mele de experiență i se datorează faptul că am trecut cu bine, fără a mă îngrijora prea mult, de încercarea unui zbor nocturn de circa două ore de la Kloten la Manchester. Nu erau decât puțini pasageri la bord care, înfășurați în paltoanele lor, ședeau la o distanță considerabilă unii de alții în semiîntunericul cabinei destul de friguroase, după cum cred că-mi amintesc. Dacă azi – când de regulă stai îngrozitor de înghesuit laolaltă cu o mulțime de oameni, simțindu-te exasperat de neobositele atenții ale personalului – pe mine nu arareori mă cuprinde spaima aproape irepresibilă de a zbura, în schimb la acea vreme, traversarea uniformă a spațiului aerian nocturn mă umpluse cu un sentiment de siguranță cât se poate de fals, după cum o știu între timp. După ce survolasem Franța și Canalul Mânecii cufundate în beznă, priveam acum plin de uimire, jos, întinzându-se de la districtele cele mai sudice ale Londrei până departe spre centrul Angliei, rețeaua de lumină a lămpilor cu sodiu, a căror strălucire portocalie era pentru mine primul semn că de aici înainte voi trăi într-o altă lume. Abia când ne-am apropiat de regiunea muntoasă la est de Manchester, șiragurile de felinare stradale se stinseră încet-încet în întuneric. Tot atunci, dindărătul unui perete de nori ce acoperea spre răsărit tot orizontul, se ridică și discul palid al lunii, iar sub razele ei, dealurile, culmile și crestele, mai înainte invizibile, se întindeau acum sub noi ca o vastă mare gri ce se răsfiră. Cu un zgomot ca un râșnit și cu aripile vibrând, avionul începu să coboare până când pe lângă noi lunecă, aparent în imediata apropiere, coasta straniu încrețită a unui munte pleșuv și alungit care, aidoma unui trup colosal întins pe jos și respirând, se ridica și cobora imperceptibil, cum mi se părea. După un ultim viraj și în vuietul tot mai puternic al motoarelor, avionul zbură peste câmpia care dintr-o dată se deschisese privirii. Cel mai târziu acum ar fi trebuit să poți recunoaște Manchester în toată întinderea sa. Dar nu se vedea nimic altceva în afară de o slabă mocnire roșiatică aproape stinsă, ca de sub un strat de cenușă. O pătură de pâclă, urcând din câmpiile mlăștinoase din Lancashire ce ajung până la Marea Irlandeză, învăluise întreg acest oraș ocupând un teritoriu de o mie de kilometri pătrați, construit din cărămizi fără număr și locuit de milioane de suflete moarte și vii. 

Deși din avionul sosit de la Zürich nu coborâseră decât o duzină de pasageri, pe aeroportul din Ringway dură aproape o oră până ce apărură bagajele noastre, și o altă oră până să termin cu formalitățile vamale, fiindcă funcționarii, care spre sfârșitul nopții sufereau, se înțelege, de plictiseală, i se dedicaseră persoanei mele, care în acea vreme reprezenta un caz mai degrabă rar – cel al unui student prevăzut cu diverse legitimații, scrisori de prezentare și permise, ce pretindea că ar vrea să se stabilească aici, la Manchester, pentru a-și continua lucrările de cercetare – cu o stăruință și minuție ce friza irealul. Așa se face că era deja ora cinci dimineața când am urcat într-un taxi ca să ajung în centru. Spre deosebire de azi, când și-aici a început să bântuie patima afacerilor, proprie Europei continentale, pe-atunci în orașele englezești nimeni nu se grăbea nicăieri pe străzi cu noaptea în cap. Am traversat, deci, cu repeziciune suburbiile mai mult sau mai puțin arătoase Gatley, Northenden și Didsbury, neoprindu-ne decât uneori la câte un semafor, și am intrat în Manchester. Tocmai se lumina de ziuă și priveam cu uimire aliniamentele uniforme de case, care-ți făceau o impresie tot mai dărăpănată pe măsură ce ne apropiam de centru. În Moss Side și Hulme existau străzi întregi cu ferestrele și ușile bătute în cuie, și cartiere întregi unde fusese totul demolat, așa încât peste paragina astfel creată zăreai, la circa o milă depărtare, orașul miraculos al secolului din urmă format, în principal, din niște gigantice clădiri de birouri și antrepozite victoriene – un oraș părând în continuare formidabil de impozant, dar care, după cum aveam să descopăr curând, era acum aproape în totalitate golit de substanța sa. Când am pătruns în canioanele întunecoase ale străzilor mărginite de clădiri de cărămidă aparentă de șase până la opt etaje, în parte frumos ornate cu plăci de ceramică smălțuite, s-a dovedit că nici aici, în inima orașului, nu vedeai picior de om, deși între timp se făcuse deja ora șase fără un sfert. Ai fi zis într-adevăr că orașul fusese demult părăsit de locuitorii săi, nemaifiind decât o necropolă sau un mausoleu. Taximetristul, pe care-l rugasem să mă lase la un hotel, în cuvintele mele: nu din cale afară de scump, îmi spuse că asemenea hoteluri aproape că nu există în centru, dar după ce se mai învârti un timp încolo și-ncoace, o coti pe una din străduțele lăturalnice care se desprindea din Great Bridgewater Street și se opri în dreptul unei case nu mai late de două ferestre, pe fațada înnegrită de funingine a căreia, în litere cursive luminoase, era prins numele AROSA.

Just keep ringing, spuse șoferul la despărțire, și-ntr-adevăr a trebuit de mai multe ori s-apăs lung butonul soneriei, înainte ca înăuntru să miște ceva și, după ceva zornăit și tras de zăvoare, ușa să fie deschisă de o doamnă la vreo patruzeci de ani încă neîmpliniți, cu bucle blonde și având în general un aer cumva ondulat-sinuos de Lorelei. Un timp am stat așa față în față, ambii muți și probabil că ambii cu o expresie incredulă pe chip, eu lângă bagajele mele, și ea în halatul de casă roz, confecționat dintr-o țesătură asemănătoare cu eponj, folosită exclusiv în dormitoarele claselor engleze inferioare și denumită în mod inexplicabil prin cuvântul candlewick. Mrs. Irlam – Yes, Irlam like Irlam in Manchester, cum am auzit-o mai târziu spunând mereu la telefon –, Mrs. Irlam rupse tăcerea dintre noi cu întrebarea ce-i rezuma atât surprinderea, cât și amuzamentul la vederea mea: And where have you sprung from?, la care tot ea își răspunse că nu puteam fi decât un străin – an alien, pentru a o cita – dacă mă înființam cu un asemenea geamantan și la o oră atât de nepotrivită în fața ușii ei într-o sfântă dimineață de vineri. Apoi însă se întoarse spre interiorul casei, afișând un zâmbet plin de mister pe care l-am interpretat ca pe invitația de a o urma, și din vestibulul minuscul intră într-o odaie fără ferestre, unde un secreter cu oblon rulant, încărcat până la refuz cu scrisori și documente, un sipet de mahon ticsit cu rufărie de pat de tot felul și cu pături din candlewick, un străvechi telefon de perete, un panou cu chei și, într-o ramă lăcuită în negru, o fotografie de format mare a unei tinere atractive din Armata Salvării, își duceau, cum mi se părea, propria lor existență de sine stătătoare. Tânăra în uniformă stătea în fața unui zid acoperit de iederă, ținând în îndoitura brațului un corn de vânătoare sclipitor. Sub poză, pe cadrul de carton ușor mucezit, stătea scris cu litere puternic înclinate și arcuite: Gracie Irlam, Urmston nr. Manchester, 17 May 1944. Gracie Irlam îmi dădu o cheie. Third floor, spuse ea, și arătând, printr-o ridicătură din sprâncene, de-a curmezișul prin micul vestibul, mai adăugă: The liftʼs over there. Ascensorul era atât de strâmt, încât cu greu am încăput cu geamantanul meu, iar podeaua lui atât de subțire, încât s-a curbat simțitor chiar și sub greutatea unui singur om. După asta aproape că nu l-am mai folosit, deși mi-a trebuit ceva timp ca să ajung să nu mă mai rătăcesc de fiecare dată în babilonia ușilor de camere, de toalete și de incendiu, a coridoarelor oarbe, a ieșirilor de urgență, a palierelor și a scărilor. Camera în care m-am instalat în această dimineață și pe care n-am mai părăsit-o decât în primăvara următoare avea un covor cu un desen floral generos și un tapet cu violete, fiind mobilată cu un garderob, un lavoar și un pat de fier acoperit cu o cuvertură din candlewick. De la fereastră, vedeai jos tot felul de construcții anexe pe jumătate dărăpănate, cu acoperișurile de ardezie, și o curte interioară unde o toamnă întreagă șobolanii și-au făcut de cap până când, cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, un deratizator micuț cu numele de Renfield trecu de câteva ori pe-aici cu găletușa lui turtită plină cu șoricioaică, pe care cu o lingură de supă legată de un băț scurt o împrăștie prin diverse unghere, cotloane, jgheaburi și conducte, ceea ce pentru câteva luni reduse considerabil numărul de șobolani. Dacă însă nu te uitai jos în curte, ci ridicându-ți privirea, dincolo de ea, zăreai ceva mai încolo, de partea cealaltă a unui canal negru, antrepozitul cu nenumărate ferestre, acum abandonat, al Great Northern Railway Company, unde uneori noaptea sclipeau capricios lumini rătăcitoare. 

Ziua în care am sosit la „Arosa“, la fel ca majoritatea zilelor, săptămânilor și lunilor următoare, s-a caracterizat printr-o remarcabilă lipsă de zgomote și prin vacuitate.

Orele dimineții mi le-am ocupat cu despachetarea geamantanului și a genților mele, cu așezatul rufăriei și a hainelor, și aranjatul ustensilelor de scris și a celorlalte catrafuse până când, istovit după noaptea de nesomn, am adormit pe patul meu de fier, îngropându-mi fața în cuvertura din candlewick cu un ușor parfum de săpun de violete. Mi-am revenit abia spre ora trei și jumătate, când Mrs. Irlam a bătut la ușa mea. Vizibil în semn de bun venit mai special, ea mi-a adus pe o tavă de argint un aparat electric de un tip necunoscut mie. După cum mi-a explicat, era un așa-numit teas-maid, fiind totodată ceas-deșteptător și aparat de făcut ceai. Montat pe un suport metalic de culoarea fildeșului, instrumentul fabricat din oțel inoxidabil strălucitor se asemăna, atunci când fierbea ceaiul și ieșea abur din el, cu o centrală energetică în miniatură, iar cadranul ceasului-deșteptător, după cum am descoperit curând odată cu lăsarea serii, avea acea fosforescență de un verde blând, familiară mie încă din copilărie și care, în mod inexplicabil, noaptea mă făcuse totdeauna să mă simt ocrotit. De aceea, poate, reamintindu-mi de perioada sosirii mele la Manchester, mi s-a întâmplat de mai multe ori să-mi zic că aparatul de ceai pe care Mrs. Irlam, pe care Gracie – You must call me Gracie, îmi spusese ea –, că aparatul de ceai pe care Gracie mi-l adusese în cameră, acest aparat pe cât de util, pe-atât de bizar, fusese cel care prin luminescența sa nocturnă, prin gâlgâitul molcom dimineața și prin simpla sa prezență în timpul zilei m-a făcut să mă agăț de viață într-o vreme când, copleșit de un sentiment de dislocare de neînțeles pentru mine, aș fi putut foarte lesne ieși din ea. Very useful, these are, spusese de aceea Gracie, nu fără îndreptățire, în această după-amiază de noiembrie, în timp ce-mi demonstra practic cum se manevrează teas-maid. În discuția mai familiară ce-a urmat inițierii mele în secretele unei mașinării, pe care Gracie o numea an electric miracle, ea sublinie în repetate rânduri că hotelul ei este o casă liniștită, chiar dacă uneori, în orele de seară, mai trebuie să suporți o oarecare forfoteală. Sometimes, spuse ea, thereʼs a certain commotion. But that need not concern you. Itʼs travelling gentlemen that come and go. Și într-adevăr, la hotel „Arosa“ abia după terminarea orelor de birou se auzeau uși deschizându-se și închizându-se și scârțâitul treptelor și te-ntâlneai cu domnii pomeniți de Gracie, o populație de bărbați zoriți, îmbrăcați toți aproape fără excepție în paltoane uzate de gabardină sau în mackintosh-uri. Abia către ora unsprezece seara înceta tot tămbălăul și dispăreau și doamnele pestrițe la care Gracie, fără cea mai mică urmă de ironie, se referea exclusiv prin termenul generic stabilit în mod vădit chiar de ea: the gentlemenʼs travelling companions. 

Animația intensă de la „Arosa“ în fiecare seară din săptămână înceta sistematic sâmbăta seara, ca de altfel întreaga viață din centrul orașului. Numai arareori întreruptă de clienți sporadici, așa-numiții irregulars, Gracie ședea în contoar la secreterul ei cu oblon rulant, făcându-și contabilitatea. Netezea pe cât posibil bancnotele gri-verzi de o liră și pe cele roșu-cărămizii de zece șilingi, așezându-le cu grijă în teancuri și, murmurând un soi de formulă incantatorie, le tot număra până ce suma i se confirma cel puțin de două ori. Nu mai puțin grijuliu proceda și cu monedele, din care se strângea mereu o cantitate impresionantă, stivuindu-le în mici coloane de cupru, alamă și argint de înălțime egală, înainte să se apuce să facă totalul, recurgând la o metodă pe jumătate manuală, pe jumătate aritmetică, mai întâi transformând prin sistemul duodecimal piesele de pennies, threepennies și sixpence în șilingi, iar apoi, douăzeci câte douăzeci, șilingii, piesele de doi-șilingi și jumătățile de coroană, în lire. După care reconvertea totalul de lire astfel obținut în unități de douăzeci și unu de șilingi, altfel spus în guineas, pe-atunci încă uzuale în cercurile comerciale respectabile – o operație care se dovedea a fi mereu, ce-i drept, cea mai dificilă parte a acestui calcul matematic, dar era totodată și încoronarea sa de netăgăduit. Gracie își nota totalul de guinee în agenda ei, adăugând data și semnătura, și punea banii într-un mic seif al firmei Pickley & Patricroft, montat în perete lângă secreter. Duminica, Gracie pleca invariabil foarte matinal de-acasă cu o mică valijoară lăcuită, pentru a se reîntoarce la fel de invariabil luni la prânz.

În ce mă privește, duminicile în hotelul cu desăvârșire părăsit mă copleșea de fiecare dată un asemenea sentiment de vacuitate și zădărnicie încât, pentru a-mi da măcar iluzia unui scop, ieșeam în oraș unde apoi, e-adevărat, mă plimbam la întâmplare printre clădirile monumentale din secolul trecut, complet înnegrite cu trecerea timpului. În cursul acestor colindări, în rarele ore într-adevăr luminoase din zi când lumina hibernală scălda străzile și piețele pustii, am fost mereu tulburat de lipsa de reticență cu care acest oraș de culoarea antracitului, de unde plecase industrializarea ce avea să cucerească lumea întreagă, își exhiba în ochii  privitorului stigmatele unei pauperizări și degradări devenite cronice. Chiar și cele mai enorme clădiri cum erau Royal Exchange, Refuge Assurance Company, Grosvenor Picture Palace, ba chiar și Picadilly Plaza, terminată cu doar câțiva ani înainte, păreau atât de goale și abandonate încât ai fi putut crede că, din rațiuni misterioase, ceea ce te înconjura nu era decât o arhitectură de fațadă sau un decor teatral. Dar cu desăvârșire ireal începea să mi se pară totul atunci când în amurg, care în zilele posomorâte de decembrie se putea lăsa încă de la ora trei după-amiaza, graurii, pe care până atunci îi considerasem păsări cântătoare și migratoare, coborau peste oraș cu sutele de mii ca niște nori negri, și într-un vacarm ce nu mai sfârșea se așezau pentru noapte, înghesuindu-se unii într-alții, pe pervazurile și ieșindurile magazinelor și antrepozitelor. 

Cu timpul, excursiile mele duminicale m-au dus și dincolo de centru în cartierele din imediata vecinătate, de exemplu în fostul cartier evreiesc situat chiar în spatele lui Victoria Station în jurul închisorii Strangeways de formă stelară. Până în perioada interbelică, acest cartier fusese un centru al marii comunități evreiești din Manchester, dar locuitorii se mutaseră în suburbii, abandonându-l, și de-atunci încoace administrația municipală îl tot demolase până îl făcuse una cu pământul. N-am mai găsit decât un singur rând de case pustii, prin ferestrele și ușile rupte ale cărora bătea vântul, iar ca unic semn că aici trăise cu-adevărat cineva, tăblița abia descifrabilă a unui cabinet de avocați cu niște nume ce-mi sunau legendar: Glickmann, Grunwald și Gottgetreu. Dar și în cartierele Ardwick, Brunswick, All Saints, Hulme și Angel Fields, care se învecinau în sud cu centrul orașului, autoritățile dărâmaseră casele muncitorilor pe suprafețe întregi de mile pătrate, așa încât după înlăturarea molozului doar amprenta străzilor rectangulare mai depunea mărturie că aici trăiseră cândva mii de oameni. Când se lăsa noaptea peste aceste vaste câmpii, pe care în sinea mea le numeam elizeice, în diverse locuri începeau să pâlpâie foculețe, în jurul cărora stăteau sau săreau umbrele schimbătoare ale unor copii. În general, pe această întindere virană care încercuia centrul orașului ca un glacis nu întâlneai decât copii, care în grupuri mici, în cete sau de unii singuri bântuiau pe-aici, de parcă n-ar fi avut nicăieri o casă a lor. Îmi amintesc cum odată, într-o după-masă târzie de noiembrie, când o pâclă albă începuse deja să se ridice din pământ, am dat la o intersecție chiar în mijlocul pustietății din Angel Fields peste un băiețel, care avea într-un căruț un soi de păpușă încropită din bulendre, și care văzându-mă, adică probabil pe singurul om care colinda pe-acolo în acea vreme, m-a rugat să-i dau un penny pentru tovarășul lui mut.

Era pe la începutul primăverii, dacă-mi amintesc bine, când, mergând de-a lungul canalului, peste care din camera mea puteam vedea antrepozitul aparținând de Great Northern Railway Company, am căutat pentru prima oară să mă aventurez în direcție sud-vestică, trecând prin St. George și Ordsall, în afara orașului. În această frumoasă zi însorită, apa în matca ei îndiguită cu blocuri grele de piatră strălucea întunecat, reflectând norii albi care lunecau pe cer. Domnea o tăcere atât de nemaipomenită, încât cred să-mi amintesc că auzeam suspine venind din depozitele și hambarele goale, și am tras o spaimă soră cu moartea, când pe neașteptate din umbra uneia dintre clădirile foarte înalte câțiva pescăruși au zburat la lumină, scoțând țipete stridente. Am trecut pe lângă o fabrică de gaz aerian demult dezafectată, un depozit de cărbune, o moară pentru făină de oase și pe lângă interminabila, cum mi s-a părut atunci, palisadă din fontă a abatorului din Ordsall, un soi de fortăreață gotică toată numai din cărămidă aparentă de culoarea ficatului, cu parapete și creneluri și o mulțime de turnulețe și porți, la vederea cărora au început în mod bezmetic, ca o bășcălie rea, să-mi umble prin cap numele fabricanților de turtă-dulce din Nürnberg, Haeberlein & Metzger, și-au continuat să-mi umble tot restul zilei. După trei sferturi de oră am ajuns la instalațiile de doc ale portului. Din șenalul care ducea în oraș într-un arc de cerc larg porneau de-aici bazine kilometrice, formând brațe de apă largi și suprafețe lichide pe care, după cum puteai vedea, nu se mai întâmpla nimic de ani de zile, și unde puținele bărci și cargouri, amarate la chei la mare distanță unele de altele și părând bizar chircite, te făceau să te gândești la cine știe ce avarie generală și definitivă. Nu departe de ecluzele permițând accesul în port, pe o stradă ce ducea de la docuri în direcția Trafford Park, am dat peste o pancartă pe care era scris cu trăsături grosolane de pensulă: TO THE STUDIOS. Îți indica drumul într-o curte pavată în mijlocul  căreia, dintr-o mică peluză, se înălța un migdal în floare. Curtea trebuie să fi aparținut cândva unei întreprinderi de transporturi, fiind împrejmuită în parte, la nivelul terenului, de grajduri și șoproane, în parte de foste clădiri de locuit sau de birouri de unul-două etaje; într-una dintre aceste clădiri aparent părăsite se găsea studioul, pe care în lunile următoare l-am vizitat de câte ori mi s-a părut că nu incomodez, pentru a discuta cu pictorul care, de la sfârșitul anilor patruzeci, lucra aici zi de zi câte zece ore, neexceptând nici a șaptea zi.

Când intri în atelier, îți trebuie o bună bucată de timp până ți se obișnuiesc ochii cu strania lumină ambiantă, și odată ce reîncepi să vezi, ai impresia că în această încăpere de poate doisprezece metri pe doisprezece, pe care privirea n-o poate cuprinde întreagă, totul converge pe cât de lent, pe-atât de inevitabil spre centru. Obscuritatea acumulată în unghere, tencuiala de var umflată, cu pete de sare și zugrăveala scorojindu-se pe pereți, etajerele supraîncărcate cu cărți și teancuri de ziare, lăzile, bancurile de lucru și servantele, berjera, aragazul, salteaua întinsă pe jos, munții de hârtie, de veselă și de felurite materiale claie peste grămadă, oalele cu vopsea strălucind în semiobscuritate în culorile roșu-carmin, verde crud și alb de plumb, flăcările albastre ale celor două sobe cu parafină – întregul mobiliar avansează milimetru cu milimetru spre zona centrală, unde Ferber și-a instalat șevaletul în lumina gri ce cade pe fereastra înaltă dinspre nord, năclăită de praful câtorva decenii. Fiindcă aplică vopselele în cantități mari și în timpul lucrului le răzuiește necontenit de pe pânză, pardoseala e acoperită, în centru, de o materie cu grosimea de câteva degete, amestecată cu praf de cărbune, în mare parte deja întărită și formând o crustă, dar subțiindu-se spre marginile exterioare, care pe alocuri se aseamănă cu un șuvoi de lavă și despre care Ferber afirmă că ea reprezintă adevăratul produs al eforturilor sale neîntrerupte și dovada cea mai palpabilă a eșecului său. Pentru el a fost totdeauna de cea mai mare importanță, mi-a spus Ferber odată în treacăt, ca la locul lui de muncă să nu se schimbe nimic, ca totul să rămână cum a fost și mai înainte, așa cum și-a aranjat el toate și cum sunt și acum, și ca nimic să nu se mai adauge, cu excepția gunoaielor rezultate din lucrul la tablourile sale și a prafului care se depune necontenit și care, cum începe să înțeleagă încet-încet, îi este lucrul cel mai scump de pe lume. De praf, mi-a spus el, se simte mult mai apropiat decât de lumină, aer și apă. Nimic nu i se pare mai  insuportabil decât o casă în care se șterge praful, și nicăieri nu se simte mai bine decât acolo unde lucrurile zac, imperturbabile și estompate, sub zgura de un gri catifelat ce se depune, când materia se dizolvă în nimic într-o succesiune de aburi diafani. Și-ntr-adevăr, văzându-l pe Ferber cum lucrează săptămâni în șir la unul din studiile sale de portret, mi se-ntâmpla deseori să mă gândesc că preocuparea lui principală era să înmulțească praful. Felul său de a desena pasionat și impetuos, consumând frecvent în cel mai scurt timp o jumătate de duzină de creioane  confecționate din lemn de răchită ars, acest fel de a desena și a-și plimba mâna încolo și-ncoace pe hârtia groasă, semănând cu pielea tăbăcită, precum și obișnuința de a șterge necontenit ceea ce desenase cu o cârpă de lână saturată de cărbune – toată această activitate, care se întrerupea doar în orele de noapte, nu era în realitate nimic altceva decât o enormă producție de praf. Eram mereu uimit să constat cum, spre sfârșitul unei zile de lucru, Ferber crease din puținele linii și umbre ce scăpaseră de distrugere un portret de o mare prospețime; și eram încă mai uimit să-l văd cum în dimineața următoare, de îndată ce modelul se așezase la locul său și Ferber îi aruncase doar o singură privire, el ștergea inevitabil din nou portretul, pentru ca din fundalul deja puternic alterat în urma distrugerilor  succesive să scoată iar la iveală ochii și trăsăturile feței, în definitiv insesizabile,  cum spunea, ale celui portretizat, care deseori era și el secătuit de această manieră de lucru. Când Ferber se decidea – după ce renunțase la vreo patruzeci de variante, respectiv le reîngropase, ștergându-le, la loc în hârtie, și le acoperise cu alte crochiuri – să se despartă, în sfârșit, de un desen, mai puțin din convingerea că-l terminase, cât dintr-un sentiment de extenuare, privitorul avea impresia că portretul ieșise dintr-un lung șir de generații de chipuri gri, încenușate, care continuau să bântuie prin hârtia zdrelită.          Orele dimineții înainte de a se apuca de lucru, și orele serii după ce plecase de la studio, Ferber și le petrecea de regulă într-un așa-numit transport café de la marginea lui Trafford Park, al cărui nume de Wadi Halfa mi-era vag cunoscut de undeva. Localul nu avea probabil nicio licență de funcționare și se găsea în subsolul unei clădiri de altfel nelocuite și în pericol de a se prăbuși. În cei trei ani cât am stat la Manchester, mergeam cel puțin o dată pe săptămână să-l văd pe Ferber în această bodegă ciudată, unde cu aproape aceeași indiferență ca și el am vârât în mine crăpelnița îngrozitoare semi-englezească, semi-africană, preparată de bucătarul de la Wadi Halfa cu o eleganță apatică fără pereche într-un soi de bucătărie de campanie instalată în spatele tejghelei. Dintr-o singură mișcare lină, parcă desfășurată cu încetinitorul, a mâinii stângi – dreapta și-o ținea totdeauna în buzunarul pantalonului – acesta reușea să scoată simultan două sau trei ouă dintr-un carton, să le spargă în tigaie și să facă să dispară cojile în lada de gunoi. Ferber mi-a spus că bucătarul de la Wadi Halfa, înalt de aproape doi metri, era o fostă căpetenie a tribului massai mergând pe optzeci de ani, pe care peregrinările lui, nu se știe pe ce căi ocolite, îl aduseseră în anii de după război din regiunile sudice ale Keniei tocmai în nordul Angliei, unde își însușise curând rudimentele bucătăriei locale și trecuse de la viața nomadă la meseria actuală. În ce-i privește pe chelneri, care în raport cu clientela redusă erau în număr surprinzător de mare, tândălind în picioare ori șezând cu expresia celui mai mare plictis întipărită pe chip, aceștia se compuneau exclusiv, după cum m-a asigurat Ferber, din fiii căpeteniei, dintre care cel mai în vârstă avea probabil puțin peste șaizeci de ani, iar cel mai tânăr în jur de doisprezece sau treisprezece. Fiind cu toții la fel de zvelți și de înalți, și afișând pe frumoasele lor fețe regulate aceeași privire al unui dispreț de moarte, aproape că nici nu-i puteai deosebi, mai ales că, schimbându-se între ei la intervale neregulate, constelația de chelneri se modifica tot timpul. Cu toate astea, pe baza observațiilor sale exacte precum și a identificării în funcție de diferențele de vârstă, Ferber credea să poată aprecia că numărul lor total era de nici mai mult, nici mai puțin de o duzină, pe câtă vreme eu nu reușeam să mi-i imaginez nici măcar aproximativ, fie ei tineri sau bătrâni, pe cei care absentau la un moment anume. În ce privește femeile, n-am întâlnit la Wadi Halfa niciodată vreuna, nici din cele despre care să crezi că aparțineau de șef ori de fiii lui, și nici în rândul clientelei formate preponderent din muncitori de la numeroasele firme de demolare care lucrau cu contract în Trafford Park, din camionagii, gunoieri și altă populație itinerantă…