„Prin fiecare rând pe care-l scriu, încerc întotdeauna să invoc
spiritele tainice ale poeziei și să aduc, prin fiecare cuvânt,
mărturia devoțiunii mele pentru virtutea ei divinatorie și pentru
eterna-i biruință asupra puterilor surde ale morții.“
Gabriel García Márquez
Evenimentul literar internațional al acestui an, anunțat ca atare la Târgul de la Frankfurt din 2023, este prilejuit de publicarea postumă a romanului Ne vedem în august de Gabriel García Márquez – nume magic în lumea literaturii universale contemporane. Institutul Cervantes de la Madrid a anunțat recent rezultatul unei cercetări în vederea alcătuirii unei hărți mondiale a traducerii, conform căruia Premiului Nobel columbian este autorul de expresie spaniolă cel mai citit, tradus și editat din cea de a doua jumătate a secolului trecut și din primele decade ale secolului nostru.
Faptul că data de 6 martie a fost aleasă pentru publicarea și lansarea concomitentă a ediției spaniole și a traducerilor în mai multe limbi, între care și româna, este semnificativ, fiind ziua de naștere a scriitorului, care ar fi împlinit nouăzeci și șapte de ani. (S-a născut în 1927, în Columbia, la Aracataca, ce avea să-i inspire miticul spațiu numit Macondo, care nu se limitează la o arie concretă, ci poate fi America Latină în totalitatea ei, căci, așa cum spunea atât de sugestiv autorul, „mai curând decât un loc geografic, Macondo este o stare de spirit“.)
Astăzi, opera marqueziană are o amplă rezonanță universală, fiind tradusă în peste cincizeci de limbi și având peste cincizeci de milioane de cititori.
Romanul inedit Ne vedem în august, ultima carte a lui García Márquez, poate fi considerat testmentul literar și are o istorie zbuciumată, cunoscând o lungă și dificilă perioadă de gestație. Prima mențiune a romanului a apărut acum douăzeci și opt de ani, când autorul a dezvăluit că lucrează la o trilogie de dragoste intitulată Don Rodrigo de Buen Lozano readus la viață din dragoste, celelalte două romane scurte fiind Povestea târfelor mele triste (publicat în 2004, versiunea în română a apărut la Editura Rao în același an) și Ne vedem în august, cartea de asemenea readusă la viață acum, la care autorul a lucrat intens, din 2004 până în 2012, elaborând de-a lungul timpului multiple versiuni. Dar, în aspirația sa către perfecțiune, nu a fost mulțumit de prima formă și nu a fost de acord cu publicarea romanului, iar cei doi fii, Rodrigo și Gonzalo García Barcha, i-au respectat inițial dorința. Așa cum arată în „Nota editorului“ specialistul reputat în studierea și editarea operei marqueziene Cristóbal Pera, care a îngrijit cartea, manuscrisele celor cinci variante au fost păstrate în arhiva García Márquez de la Universitatea din Texas, Austin. Dar viața unei opere literare nu se sfârșește odată cu moartea creatorului. Redescoperirea acestor variante după aproape zece ani de la moartea autorului, survenită în 2014, i-a deteminat pe fiii săi să-și dea seama, la o nouă lectură, că romanul prezintă astăzi o valoare certă, și deci să fie de acord cu publicarea lui. „Am hotărât să punem mai presus plăcerea cititorilor săi față de toate celelalte considerații. Dacă ei se vor bucura, e cu putință ca Gabo să ne ierte. Avem încredere că așa va fi“, declară ei în scurtul, dar emoționantul „Prolog“. Editorul Cristóbal Pera precizează că versiunea a cincea a stat la baza laborioasei publicații de față, mărturisind: „Munca mea la această ediție a fost aceea a unui restaurator în fața pânzei unui mare maestru.“
Ne aflăm în fața unui roman de dragoste, sentimentul atotputernic în opera genialului scriitor, „probabil tema principală a întregii sale creații“, cum se arată în „Prolog“. Într-adevăr, muza iubirii l-a vizitat cu generozitate, inspirându-i capodoperele Dragostea pe vremea holerei, Despre dragoste și alți demoni, Generalul în labirintul său, Povestea târfelor mele triste și Un veac de singurătate.
Ne vedem în august este povestea de o instensă senzualitate a unei femei mature, frumoase, culte, inteligente și sensibile, cu o viață de familie fericită, care duce o existență privilegiată, în care muzica și literatura sunt prezențe constante. De altfel chiar numele protagonistei, Ana Magdalena Bach, este o trimitere clară la marele compositor german despre a cărui operă García Márquez obișnuia să spună că ar lua-o cu el pe o insulă pustie.
Ineditul existenței sale este călătoria pe care o face singură, în fiecare an, la 16 august, în insula unde mama sa a dorit să fie înmormântată, spre a-i duce de ziua ei un buchet de gladiole și a-i povesti noutățile din cursul anului despre soțul, fiul și fiica ei. Apare astfel aici motivul prezenței morților în viața celor vii, una dintre temele preferate ale scriitorului, care este considerat reprezentantul cel mai de seamă al realismului fantastic latinoamerican, temă magistral ilustrată în capodopera Un veac de singurătate.
Romanul relatează episodul din august în trei ani succesivi, iar de fiecare dată cele două zile petrecute pe insulă sunt pentru Ana Magdalena Bach o irezistibilă tentație de a intra într-un rol cu devârșire nou, rupând monotonia vieții cotidiene, de a cunoaște noi trăiri fascinante și senzații de amețitoare voluptate, de a se simți, o noapte pe an, ea însăși, cu desăvârșire eliberată de orice prejudecăți și constrângeri sociale, stăpână pe gândurile, sentimentele și dorințele ei. Și, ca urmare, de fiecare dată, are o aventură amoroasă cu câte un bărbat necunoscut.
În ansamblul creației scriitorului, romanul ocupă un loc aparte, oferind o nouă și surprinzătoare viziune asupra condiției feminine, total opusă machismului latinoamerican, căci, pentru prima oară, protagonista sa absolută este o femeie în căutarea propriei libertăți, a propriei împliniri. Scriitorul se dovedește un profund și nuanțat cunoscător al psihologiei feminine, descriind cu subtilă măiestrie tensiunile existențiale, schimbările năvalnice, în perpetuă mișcare, din sufletului eroinei: la început – de culpă, de regret, de remușcare, apoi de eliberare de inhibiții, de conștientizare a dreptului ei de a dispune după bunul plac de viața, de dorințele, de trupul ei.
În esență, acest roman foarte modern este un imn închinat vieții, iubirii, dăinuirii plăcerii în pofida trecerii timpului, animat de o adiere de nesfârșită primăvară dătătoare de speranță.
Neasemuita artă stilistică a lui García Márquez, acest „îmblânzitor al cuvintelor“, nu se dezminte nici în ultima sa carte, plasticitatea limbajului manifestându-se plenar și la acest sfârșit al traiectoriei sale creatoare.
În plăsmuirea atmosferei tropicale în care evoluează peisaje și oameni, impregnată de senzualitate, de erotism rafinat, regăsim procedeele narative din cele mai strălucite creații ale sale: oralitatea, repetițiile, spiralele, imaginile obsesive, superlativele percutante și îmbinările neașteptate de cuvinte. Așa cum remarcă scriitorul Dasso Saldívar – autorul celei mai complete și frumoase biografii a marelui său compatriot, Călătoria spre obârșie (Editura Rao, 2016) –, salutând publicarea romanului: „García Márquez ne conduce cu magia lui de narator-poet, împletind subtilități poetice cu descrieri ale vieții și ambianței din jurul protagonistei, în lumea fermecată a unei narațiuni fluente, senine, transparente, care învăluie lucrurile, copacii, florile, lumina, penumbra și noaptea cu stelele și luna, într-un torent însuflețit de schimbările emoționale ale Anei Magdalena Bach.“
Tălmăcirea în limba română a „cântecului de lebădă“ al celebrului scriitor a însemnat pentru mine un privilegiu, o bucurie intelectuală și spirituală elevată, de altfel aceeași pe care am simțit-o la traducerea multora dintre cele optsprezece cărți ale sale apărute la Editura Rao, care a publicat integrala marqueziană, ajunsă acum la cel de al douăzeci și șaselea volum.
Cu privire la traducerea în sine, aș dori să mă refer la o cunoscută problemă care apare adesea și în romanul de față. Este vorba de termenii care reflectă culoarea locală, denumind fenomene naturale, lucruri, plante, animale, obiceiuri, tradiții etc., specifice realității descrise în textul original. Este știut că mulți traducători optează pentru soluția notelor de subsol, cu explicații uneori amănunțite. În ce mă privește, m-am străduit întotdeauna, în traducerile mele, îndeosebi în cele din operele marqueziene, să nu apelez la acest procedeu, ci să găsesc o modalitate de a reda pe cât posibil sensul printr-o precizare generică (plantă, animal, pasăre etc., de exemplu: „În centru, era un copac ceiba cu ramuri mari“, Ne vedem în august, p. 13). De curând, intuiția de a proceda astfel mi-a fost întărită de opinia autorului însuși, care, în eseul intitulat Bieții traducători buni (din volumul Scandalul secolului, Editura Rao, 2022), afirmă: „Niciodată (un traducător bun) nu dă o explicație în josul paginii, mijlocul cel mai puțin inspirat și, din nefericire, cel mai folosit de traducătorii slabi.“
Ne vedem în august este o ultimă și supremă mărturie despre adevărul care l-a călăuzit toată viața pe Gabo, „cel mai mare vrăjitor al Americii Latine“, cum îl numește Arturo Roa Bastos, adevăr ce se desprinde din vibrantele sale cuvinte: „Vocația artistică este cea mai misterioasă dintre toate, cea pe care o porți înăuntrul tău de când te naști, așa cum trebuie să fie vocația de preot“, și: „Simțeam că scriu din plăcerea pură de a povesti, care este, poate, starea omenească cea mai asemănătoare levitației.“
Am ales, spre ilustrare, fragmentul inițial din primul capitol al romanului, pe care l-am selectat ținând seama, și în această privință, de convingerea lui García Márquez referitoare la importanța primului paragraf al unei scrieri: „Unul dintre lucrurile cele mai dificile este primul paragraf (al unui roman). Am petrecut multe luni scriind un prim paragraf, și, atunci când reușesc, restul mi se pare foarte ușor.“ Fiindcă „în acest prim paragraf se definesc majoritatea problemelor unui roman: tema, stilul, tonul“.
***
S-a întors în insulă vineri, 16 august, cu feribotul de după-amiază. Purta blugi, cămașă ecosez, pantofi simpli fără toc, fără ciorapi; avea o umbreluță de atlaz, geanta ei de mână și, drept unic bagaj, o sacoșă de plajă. La coada de taxiuri de pe chei s-a dus direct la o mașină de o marcă veche, roasă de salpetru. Șoferul a primit-o cu un salut prietenos și a condus-o hurducăind prin orașul sărăcăcios, cu case din lut și trestie, acoperișuri din frunze de palmier și străzi cu nisip arzător, în fața unei mări în flăcări. A fost nevoit să facă piruete ca să ocolească porcii nepăsători și copiii în pielea goală care își râdeau de el cu mișcări de toreador. La capătul orașului, a apucat-o pe un bulevard cu palmieri regali unde se aflau plajele și hotelurile pentru turiști, între întinsul mării și o lagună cu egrete albastre. În cele din urmă, s-a oprit la hotelul cel mai vechi și deteriorat.
Recepționerul o aștepta cu formularul de înregistrare ca să semneze și cu cheile singurei camere de la etajul doi care dădea spre lagună. A urcat scările sărindu-le câte patru și a intrat în camera modestă mirosind a insecticid recent, ocupată aproape în întregime de uriașul pat matrimonial. A scos din sacoșă o trusă de piele și o carte cu paginile netăiate și a pus-o pe noptieră, marcând o pagină cu cuțitul de fildeș. A scos o cămașă de noapte de mătase trandafirie și a pus-o sub pernă. A mai scos o eșarfă de mătase cu păsări ecuatoriale, o bluză albă cu mâneci scurte și niște teniși foarte uzați, pe care i-a dus în baie.
Înainte de a se aranja, și-a scos verigheta și ceasul bărbătesc pe care-l purta pe mâna dreaptă, le-a pus pe măsuța de toaletă și și-a dat repede cu apă pe față, ca să se spele de praful călătoriei și să alunge somnul siestei. După ce s-a șters, și-a cercetat în oglindă sânii rotunzi și semeți, în pofida celor două nașteri. Cu vârful degetelor și-a întins obrajii spre ceafă, ca să-și amintească de cum fusese în tinerețe. N-a luat în seamă ridurile de pe gât, care nu mai aveau leac, și și-a examinat dinții perfecți, spălați de curând după prânzul de pe feribot. S-a dat cu deodorant la subsuorile bine rase și și-a pus bluza de bumbac răcoros cu inițialele AMB brodate pe buzunar. Și-a periat părul lins, lung până la umeri și l-a legat în coadă de cal cu eșarfa cu păsări. La sfârșit, și-a dat pe buze cu un ruj simplu de vaselină, și-a umezit cu limba degetele arătătoare ca să-și netezească sprâncenele îmbinate, și-a dat o picătură de parfum Maderas de Oriente după urechi și s-a așezat în cele din urmă în fața oglinzii cu chipul ei de mamă tomnatică. Tenul fără urmă de farduri avea culoarea și textura melasei, cu pleoapele întunecate de gene. S-a cercetat temeinic, s-a judecat fără milă, și a găsit că arăta aproape la fel de bine cum se simțea. Abia când și-a pus inelul și ceasul și-a dat seama că întârziase: era patru fără șase, dar și-a acordat un minut de nostalgie pentru a contempla egretele ce pluteau nemișcate în reveria arzătoare a lagunei.
Taxiul o aștepta sub platanii din fața intrării. A pornit, fără să mai aștepte instrucțiuni, pe bulevardul străjuit de palmieri, până la terenul viran dintre hoteluri, unde se ținea târgul popular în aer liber, și s-a oprit la o tarabă cu flori. O negresă solidă care dormita pe un scaun de plajă s-a trezit speriată de claxon, a recunoscut-o pe femeia așezată pe bancheta din spate a mașinii și i-a dat, râzând și trăncănind, buchetul de gladiole pe care îl comandase pentru ea. După câteva străzi, taxiul a cotit-o pe o cărare pe care abia dacă se putea circula, urcând o pantă cu pietre ascuțite. Prin văzduhul cristalizat de căldură se vedea Marea Caraibilor întinsă, iahturile de agrement aliniate în portul turistic, feribotul de ora patru care se întorcea în oraș. Pe creasta colinei se afla cimitirul cel mai sărac. A împins fără efort poarta ruginită și a intrat cu buchetul de flori pe poteca cu morminte sufocate de buruieni. În centru, era un copac ceiba cu ramuri mari, care a orientat-o să găsescă mormântul mamei.
[…]
Făcuse călătoria aceea de fiecare 16 august, la aceeași oră, cu același taxi și aceeași florăreasă, sub soarele de foc al aceluiași cimitir sărac, ca să pună un buchet de gladiole proaspete pe mormântul mamei. Din momentul acela, nu mai avea nimic de făcut până a doua zi dimineața la ora nouă, când pleca primul feribot de întoarcere.
Se numea Ana Magdalena Bach, împlinise patruzeci și șase de ani de la naștere și douăzeci și șapte de la căsătoria fericită cu un bărbat pe care-l iubea și care o iubea, cu care s-a măritat fără să mai terrmine facultatea de Arte și Litere, încă fecioară și fără să fi avut logodnici înainte. Mama ei fusese o faimoasă învățătoare de școală primară montessoriană care, în ciuda calităților sale, n-a vrut să fie altceva până și-a dat ultima suflare. Ana Magdalena a moștenit de la ea splendoarea ochilor aurii, darul de a vorbi puțin și inteligența de a-și folosi tăria de caracter. Provenea dintr-o familie de muzicieni. Tatăl ei fusese profesor de pian și director de conservator în provincie vreme de patruzeci de ani. Bărbatul ei, de asemenea fiu de muzicieni și dirijor, i-a luat locul maestrului. Aveau un fiu model, care era prim violoncelist în Orchestra Simfonică Națională la douăzeci și doi de ani, și fusese aplaudat de Mstislav Leopoldovici Rostropovici la o serată particulară. Pe de altă parte, fata lor de optsprezece ani avea o ușurință aproape genială de a învăța după ureche să cânte la orice instrument, dar o folosea numai ca pretext să nu doarmă acasă. Trăia o dragoste radioasă cu un excelent saxofonist de jazz, dar voia să intre în Ordinul Carmelitelor Desculțe împotriva voinței părinților ei.
[…]
August era luna cu călduri și ploi torențiale nebune, dar ea a considerat că e încă o penitență dintre cele pe care trebuia să le ducă la bun sfârșit fără greș și întotdeauna singură. Unica ei slăbiciune a fost când a cedat insistenței copiilor de a merge la mormântul bunicii, și natura s-a răzbunat cu o traversare cumplită. Șalupa a plecat în ciuda ploii, ca să nu-i apuce noaptea pe drum și copiii au ajuns îngroziți, doborâți de răul de mare. De data aceea, din fericire, au putut dormi în primul hotel turistic construit de senator în numele său cu banii statului.
Ana Magdalena Bach văzuse cum se înalță, an după an, falezele de sticlă ce se tot înmulțeau, pe măsură ce satul sărăcea. Șalupele cu motor au fost scoase la pensie de feribot. Traversarea dura tot patru ore, dar cu aer condiționat, orchestră și fete vesele. Numai ea și-a păstrat rutina, fiind cel mai statornic vizitator al satului.
S-a întors la hotel, s-a întins pe pat fără nimic pe ea în afară de chiloții de dantelă, și a reluat lectura cărții de la pagina marcată cu cuțitul de tăiat hârtia, sub paletele ventilatorului din tavan care abia dacă învârteau căldura. Cartea era Dracula, de Bram Stoker. O citise pe jumătate pe feribot, cu fervoarea unei capodopere. A adormit cu cartea pe piept și s-a trezit după două ceasuri în întuneric, leoarcă de transpirație și moartă de foame.
Barul hotelului era deschis până la zece seara și a coborât să mănânce ceva înainte de culcare. A observat că erau mai mulți clienți ca de obicei la ora aceea, iar chelnerul nu i s-a părut că e cel de dinainte. A comandat ca în ceilalți ani, ca să nu greșească, același sandviș cu șuncă și brânză cu pâine prăjită și cafea cu lapte. Pe când o serveau, și-a dat seama că este înconjurată de aceiași turiști în vârstă ca pe vremea când era unicul hotel. O fată mulatră cânta bolerouri triste și însuși Agustín Romero, acum bătrân și orb, o acompania cu dăruire la același pian discordat de la petrecerea de inaugurare.
A terminat în grabă, încercând să treacă peste neplăcerea de a mânca singură, dar s-a simțit bine cu muzica, blândă și liniștitoare, iar fata știa să cânte. La sfârșit, nu mai rămăseseră decât trei perechi la mese diferite și, chiar în fața ei, un bărbat deosebit pe care nu-l văzuse când a intrat. Era îmbrăcat în costum de in alb, și avea părul parcă de metal. Pe masa, avea o sticlă de brandy și un pahar pe jumătate și părea că e singur pe lume.
Pianul a început Clar de lună de Debussy într-un aranjament hazardat pentru bolero, și fata mulatră l-a cântat cu pasiune. Mișcată, Ana Magdalena Bach a cerut un gin cu gheață și sifon, singura băutură alcoolică pe care o suporta bine. Lumea s-a schimbat de la prima sorbitură. S-a simțit sigură pe sine, veselă, în stare de orice, și înfrumusețată de amestecul sacru al muzicii cu ginul. Credea că bărbatul de la masa din față n-o văzuse, dar când l-a privit a doua oară l-a surprins uitându-se la ea. El a roșit. Ea i-a susținut privirea în timp ce el s-a uitat la ceasul cu lanț. L-a pus la loc, stingherit, și-a mai turnat un pahar, privind tulburat spre ușă, fiindcă era conștient că ea îl fixa fără milă. Atunci a privit-o direct. Ea i-a zâmbit și el a salutat-o înclinând ușurel capul.
— Pot să vă invit la un pahar? a întrebat-o.
— Cu mare plăcere, a răspuns ea.
A venit la masa ei și i-a servit o băutură cu multă eleganță. „Noroc“, a spus el. Ea i-a ținut isonul și amândoi și-au golit paharele dintr-o înghițitură. El s-a înecat, a tușit, scuturându-și tot trupul, și ochii i s-au umplut de lacrimi. Au rămas multă vreme tăcuți, până când el s-a șters cu o batistă cu miros de lavandă și și-a recăpătat vocea. Ea s-a încumetat să-l întrebe dacă nu așteaptă pe cineva.
— Nu, a răspuns el. A fost ceva important, dar acum nu mai e.
Ea a întrebat cu o expresie de neîncredere calculată: „Afaceri?“ El i-a răspuns: „Nu mă mai interesează altceva“. Dar a spus-o pe tonul acela al bărbaților când vor să nu fie crezuți.
Ea i-a făcut pe plac, și a încheiat cu o vulgaritate străină felului ei de a fi, dar bine plasată:
— Poate acasă la dumneata.
I-a vorbit astfel mai departe cu tactul ei subtil, până l-a atras într-o conversație banală. I-a ghicit în joacă vârsta, și a greșit, dându-i un an mai mult: patruzeci și șase. Tot în joacă, s-a apucat să-i descopere țara de baștină după accent, și la a treia încercare a nimerit: gringo hispanic. S-a străduit să-i ghicească profesia, și la a doua tentativă el s-a grăbit să-i spună că e inginer civil, și ea a bănuit că e un șiretlic, ca s-o împiedice să afle adevărul.
Au vorbit despre îndrăzneala de a transpune în ritm de bolero o piesă de Debussy, dar el nu remarcase. Și-a dat cu siguranță seama că ea se pricepe la muzică, pe când el nu trecuse de Dunărea albastră. Ea i-a povestit că acum citește Dracula de Stoker. El citise romanul când era elev, și mai era încă impresionat de episodul în care contele a debarcat la Londra prefăcut în câine. Ea a încuviințat, și i-a spus că nu înțelege de ce Francis Ford Coppola îl schimbase în filmul său de neuitat. La al treilea pahar, a simțit că brandyul se amestecase cu ginul undeva în inima ei, și a fost nevoită să se concentreze ca să nu-și piardă cumpătul. Muzica s-a terminat la unsprezece și orchestra nu aștepta decât ca ei să plece ca să închidă restaurantul.
Ea ajunsese atunci să-l cunoască de parc-ar fi trăit cu el dintotdeauna. Știa că este îngrijit, că se îmbracă impecabil, cu niște mâini a căror slăbiciune era sporită de luciul natural al unghiilor, și că are o inimă bună și temătoare. Și-a dat seama că este fascinat de ochii ei mari, aurii, și nu și i-a luat de la el. S-a simțit atunci în stare să facă pasul la care nu se gândise nici în vis în toată viața ei, și l-a făcut fără ascunzișuri:
— Ne ducem sus?
El și-a pierdut aplombul.
— Nu locuiesc aici, a spus.
Însă ea nici măcar n-a așteptat să-și termine vorba. „Eu da“, a zis, și s-a ridicat, dând abia simțit din cap pentru a nu-și pierde cumpătul. „Etajul doi, camera 203, în dreapta scării. Nu bate, împinge doar ușa“.
A urcat în cameră cu teama desfătătoare pe care n-o mai simțise din noaptea nunții. A dat drumul la ventilator, dar nu a aprins lumina, s-a dezbrăcat pe întuneric fără să se oprească din mers, lăsând un șir de îmbrăcăminte pe jos, de la ușă până în baie. Când a aprins becul de la măsuța de toaletă, a trebuit să-și închidă ochii și să tragă adânc aer în piept, ca să-și potolească respirația și tremurul mâinilor. Și-a spălat în mare grabă sexul, subsuorile și degetele de la picioare, umezite de cauciucul pantofilor, fiindcă în ciuda nădușelii de după-amiază, nu-i trecuse prin cap să facă baie până a doua zi. Fără să mai aibă timp să se spele pe dinți, și-a pus pe limbă un strop de pastă și s-a întors în camera abia luminată de fascicolul oblic de la măsuța de toaletă.
N-a așteptat ca invitatul ei să împingă ușa, ci a deschis-o de dinăuntru când l-a auzit. El s-a speriat, dar ea, pe întuneric, nu i-a lăsat timp pentru nimic. I-a scos sacoul cu smucituri energice, cravata, cămașa, și a aruncat totul pe jos, peste umărul lui. Pe măsură ce o făcea, aerul se impregna de o ușoară mireasmă de lavandă. Bărbatul a încercat s-o ajute la început, dar ea nu l-a lăsat. Când l-a dezgolit până la mijloc, l-a împins în pat și a îngenunchiat ca să-i scoată pantofii și ciorapii. El și-a desfăcut în același timp catarama de la curea și șlițul, așa încât ea n-a avut decât să tragă de pantaloni ca să i-i scoată. Niciunul din ei n-a dat atenție cheilor, nici bancnotelor, monedelor și briceagului, care s-au rostogolit pe podea. La urmă, l-a ajutat să-și de jos chiloții de-a lungul picioarelor, și și-a dat seama că nu era atât de bine înzestrat ca soțul ei, care era unicul adult pe care-l văzuse gol, dar că era calm și armat.
Nu i-a lăsat nicio inițiativă. S-a înfipt călăre pe el până-n adânc și l-a devorat doar pentru sine, fără să se gândească la el, până când amândoi au rămas năuci și vlăguiți, leoarcă de sudoare. A stat mai departe deasupra lui, luptând împotriva primelor îndoieli de cuget sub zgomotul sufocant al ventilatorului, până când și-a dat seama că el nu respiră cu ușurință, cu brațele în cruce, sub greutatea trupului ei, și s-a întins pe spate alături. El a stat nemișcat până a putut să-și tragă sufletul ca s-o întrebe:
— De ce eu?
— A fost o inspirație, a răspuns ea.
— Venind de la o femeie ca dumneavoastră, a zis el, este o onoare.
— Ah, a glumit ea: N-a fost o plăcere?
El n-a răspuns și amândoi au rămas nemișcați, atenți la freamătul sufletelor lor. Camera era frumoasă în penumbra verde a lagunei. S-a auzit un fâlfâit de aripi. El a întrebat: „Ce-i asta?“ Ea i-a vorbit de obiceiurile de peste noapte ale egretelor.
După o oră nesfârșită de șoapte banale, a început să-l cerceteze cu degetele, foarte alene, de la piept până la vintre. A coborât mai departe pipăindu-i picioarele, și a constatat că tot trupul îi este acoperit de un puf des și moale, ca mușchiul de pe copaci în aprilie. Apoi a căutat din nou animalul care se odihnea, și l-a simțit fără vigoare, dar viu. El a ajutat-o schimbându-și poziția. Ea l-a recunoscut cu vârful degetelor: mărimea, forma, prepuțul râvnitor, glandul mătăsos, în vârf cu o cută ce părea cusută cu ac grosolan. A numărat pe pipăite suturilee, iar el s-a grăbit să-i lămurească ceea ce ea își închipuise: „M-au circumcis adult“. Și a adăugat oftând:
— A fost o plăcere foarte ciudată.
— În fine, a spus ea neîndurătoare, ceva ce n-a fost o onoare.
Pe neașteptate, s-a grăbit să-l împace, sărutându-i cu duioșie urechea, gâtul, el a căutat-o cu buzele și s-au sărutat pe gură pentru prima oară. Ea l-a pipăit din nou și l-a găsit gata de luptă. A vrut să-l asalteze iar, însă el i s-a revelat ca un amant rafinat, care a încins-o fără grabă până la gradul de fierbere. A fost surprinsă că niște mâini atât de aspre sunt în stare de o asemenea delicatețe, și a încercat să reziste cu cochetării frivole. Dar el i s-a impus hotărât, a supus-o după bunul lui plac și în felul său, și a făcut-o fericită.
Bătuse de două când un tunet a zgâlțâit temeliile casei, și vântul a forțat zăvorul ferestrei. Ea s-a repezit s-o închidă, și în amiaza instantanee a altui fulger a văzut laguna agitată, și prin ploaie a văzut luna imensă la orizont și egretele albastre dând istovite din aripi în furtună. El dormea.
