Ausiàs March, Veles e vents

and |februarie 28, 2018|Atelierul traducătorului literar, Nr. 28, Revista de Traduceri Literare

Cavaler valencian, născut la cumpăna veacurilor al XIV-lea și al XV-lea, Ausiàs March a fost primul mare poet de limbă catalană. Renunțând, printre primii în patria sa, la occitana trubadurescă în favoarea vernacularei proprii, March a fost și cel care a împământenit în limba sa rima, ritmul și măsura poeziei petrarchiste.

Traducere de Alexandru M. Călin

Traducere de Alexandru M. Călin

Opera valencianului însumează o sută douăzeci și opt de poeme, dragostea, credința în Dumnezeu, conflictul dintre acestea două și, desigur, moartea fiind temele de căpătâi ale versurilor sale, emoționante și profunde, pline de angoasă, dar și de originalitate.

Opt dintre poemele sale – inclusiv cel pe care îl propun aici – au apărut, tălmăcite în vers liber de Oana Balaș, în cadrul unui volum multilingv, editat de Universitatea din Alicante.

Prezenta traducere este, din câte știm, prima tălmăcire românească a unui poem de Ausiàs March pe deplin fidelă parametrilor prozodici ai originalului.

În zonele catalanofone, poemul Veles e vents se bucură de o frumoasă notorietate, grație unei versiuni „scurtate” care a fost pusă pe muzică de cantautorul valencian Raimón, preluată fiind apoi de mulți alții, printre care José Carreras.

Ca și româna, limba catalană cunoaște, la nivelul rimei, alternanța masculin / feminin. În ciuda acestui dar, Veles e vents adoptă, de cele mai multe ori, versul masculin, nefăcând uz de o alternanță care, de altfel, s-a încetățenit mult mai târziu în practica poetică a limbilor romanice care și-o permit.

De vreme ce limba poemului cunoaște alternanța, dar nu o folosește, ar fi fost firesc, poate, să o exclud din română, conservând, cu severitate, versificația preponderent masculină a originalului.

Textul rezultat ar fi fost însă profund inexpresiv, așa încât m-am văzut iute pus în situația de a renunța la acest deziderat. Am încercat să tranșez problema opțiunii între versul feminin și cel masculin, traducând rimele cât mai etimologic cu putință.

De pildă, am tradus perechea mar / armar din catalană prin cuvintele „mare” (echivalentul românesc al catalanului mar) și „încercare”. Cuvântul, neînsemnând nici pe departe același lucru ca armar, este totuși infinitivul – lung – al unui verb de conjugarea I. Rima rezultată, spre deosebire de original, este feminină, fiindu-i infidelă prozodic – dar etimologic analogă.

Și o traducere perfect etimologică ar fi fost însă tot atât de inexpresivă. De traducerea etimologică m-am folosit numai cât de o scară, pe care m-am urcat pentru a scăpa de tracul opțiunii între versul feminin și cel masculin. Odată depășită această dilemă, scara nu mi-a mai fost de folos.

La fel ca sonetul italian, căruia îi este profund îndatorat, poemul de față cultivă rima îmbrățișată cvadruplă (ABBA ABBA). Spre deosebire de sonet însă, poemul face uz exclusiv de această structură – cu excepția primei stanțe.

Româna are, din fericire, un lexic și o morfologie suficient de bogate încât să facă față unei asemenea provocări. Știm asta încă de la Eminescu, care a practicat în mod strălucit sonetul italian – și structura ABBA ABBA aferentă acestuia.

Dar problema specifică ridicată de acest amplu poem este că rimele nu sunt niciodată repetate. Dacă ținem seama de această constrângere, traducerea devine o replică a problemei calului: cum facem un cal să acopere o tablă de șah din șaizeci și patru de mutări, trecând, adică, o dată și numai o dată, prin fiecare căsuță?

Din fericire pentru traducător, româna este probabil cea mai bună limbă pentru tradus poezie, grație bogăției rimelor de care dispune, dar și varietății de ritmuri pe care le poate asezona. Am încercat să demonstrez că găsirea a paisprezece rime cvadruple distincte este o misiune dificilă, dar nu insurmontabilă pentru traducătorul care are norocul să lucreze în limba română.

Îi exprim gratitudinea mea domnului profesor Joan Llinàs Suau pentru a mă fi inițiat, acum mulți ani, în tainele frumoasei sale limbi materne.

Curgătoare și atentă, traducerea în vers liber a Oanei Balaș mi-a fost indispensabilă pentru elucidarea multelor echivocuri și obscurități ale unui text scris cu șase veacuri în urmă.

Îi mulțumesc Justinei Bandol pentru lectura primului draft al traducerii, însoțită de observații pertinente și benefice.

Dar, înaintea oricui, îi mulțumesc persoanei, atât de specială, grație căreia am început, încă din 2016, să simt obsesiv nevoia de a traduce acest poem în românește.

Veles e ventsVele și vânturi
Veles e vents han mos desigs complir
faent camins dubtosos per la mar:
mestre i ponent contra d’ells veig armar;
xaloc, llevant, los deuen subvenir,
ab llurs amics lo grec e lo migjorn,
fent humils precs al vent tramuntanal
que en son bufar los sia parcial
e que tots cinc complesquen mon retorn.

Bullirà el mar com la cassola en forn,
mudant color e l’estat natural,
e mostrarà voler tota res mal
que sobre si atur un punt al jorn.
Grans e pocs peixs a recors correran
e cercaran amagatalls secrets:
fugint al mar, on són nudrits e fets,
per gran remei en terra eixiran.

Los pelegrins tots ensems votaran
e prometran molts dons de cera fets,
la gran paor traurà al llum los secrets
que al confés descuberts no seran,
e en lo perill no em caureu de l’esment,
ans votaré al Déu qui ens ha lligats
de no minvar més fermes voluntats
e que tots temps me sereu de present.

Jo tem la mort per no ser-vos absent,
perquè amor per mort és anul·lats,
mas jo no creu que mon voler sobrats
pusca esser per tal departiment.
Jo só gelós de vostre escàs voler
que, jo morint, no meta mi en oblit.
Sol est pensar me tol del món delit,
car, nós vivint, no creu se pusca fer:

aprés ma mort, d’amar perdau poder
e sia tost en ira convertit.
E jo forçat d’aquest món ser eixit,
tot lo meu mal serà vós no veer.
Oh Déu! per què terme no hi ha en amor,
car prop d’aquell jo em trobara tot sol?
Vostre voler sabera quant me vol,
tement, fiant de tot l’avenidor!

Jo son aquell pus extrem amador
aprés d’aquell a qui Déu vida tol:
puix jo son viu, mon cor no mostra dol
tant com la mort, per sa extrema dolor.
A bé o mal d’amor jo só dispost,
mas per mon fat fortuna cas no em porta:
tot esvetlat, ab desbarrada porta
me trobarà, faent humil respost.

Jo desig ço que em porà ser gran cost
i aquest esper de molts mals m’aconhorta;
a mi no plau ma vida ser estorta
d’un cas molt fer, qual prec Déu sia tost.
Lladoncs les gents no els calrà donar fe
al que amor fora mi obrarà:
lo seu poder en acte es mostrarà
e los meus dits ab los fets provaré.

Amor, de vós, jo en sent més que no en sé,
de què la part pitjor me’n romandrà,
e de vós sap lo qui sens vós està.
A joc de daus vos acompararé.
Vele și vânturi mi-mplinesc speranța
Croindu-mi căi nesigure pe mare.
Mistral, Zefir vor pune-o la-ncercare,
Sirocco, Est le-or frânge alianța,
Cu Grecul și Austrul la un loc,
Rugându-se de vântul boreal
Să bată-n rând cu dânșii, amical,
Și înde cinci să-mi poarte iar noroc.

Va fierbe marea ca un vas pe foc,
Pierzând culoarea, rostu-i natural,
Și asuprind cu fiecare val
Tot ce mi-ar sta pe ea vreo clipă-n loc.
Pești mari și mici, înnebuniți de ape,
Tot căutând ascunzători secrete,
Din marea ce-i hrănea și vieți le dete
Vor da năvală pe uscat, să scape,

Și lumânări de ceară cât încape
Vor jurui preacuvioase cete,
Și-altminteri nespovednice secrete
Va-ncepe-atuncea groaza să dezgroape.
N-am să vă uit, în ceasul relei soarte,
Ci Domnului, cel care ne-a unit,
Îi voi jura să stărui neclintit
Și gându-mi pretutindeni să vă poarte.

Ne-ar despărți, de-aceea fug de moarte,
Căci moartea pune dragostei sfârșit.
Dar în iubirea mea să fiu oprit
Nu cred, de ea, nici dacă ne desparte.
Că mă iubiți puțin e spaima mea,
Și-ntregu-mi univers e-nnegurat
De teama că, murind, pot fi uitat,
De tot ce, viu fiind, nu s-ar putea:

C-am să vă pierd, prin moarte, dragostea,
Că-n furie-o veți schimba ne’ntârziat,
Când eu, din lumea asta alungat,
Aș plânge, doar, că nu vă pot vedea.
De-ar pune Domnul dragostei hotar!
Aș ști, ajuns acolo singur eu,
Cât ardeți, draga mea, de dragul meu,
De-i viitorul vis, ori de-i coșmar…

Îndrăgostit mai trist ca mine-i doar
Cel căruia-i luă viața Dumnezeu.
Căci mie, viu, nu-mi este chinul greu
Pe cât e doliul morții de amar.
Un bine sau un rău dinspre Amor
Aștept, dar încă nu-mi fu dat de stele.
Voi fi găsit de-oricare dintre ele
Veghind smerit, cu ridicat zăvor.

Râvnesc ce m-ar costa usturător,
Dar mă mângâi, astfèl, de multe rele.
Nu-i fug din drum năpastei, cât de grele,
Ci de la Domnul grabnic o implor.
Și nimeni, de-o primesc, să nu mai cate
La tot ce-a dres iubirea-mi într-afară:
Lucrarea ei va fi prin fapte clară
Iar vorbele-mi, prin fapt, învederate.

Amor, nu știu, dar simt că, dintre toate,
Primi-voi partea ta cea mai amară.
Te știu ce ești doar câți nu te-ncercară:
Un joc de zaruri, fără doar și poate.
Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.