III. Maximum în Infinitezimal. Creaţii ficţionale, traduceri „inedite” şi actualitatea literară

|Nr. 28, Revista de Traduceri Literare, Reviste

Exotic încă din titlu, Ein pohar cu ape inaugurează în revistă seria textelor de creație. El oferă cititorilor trei scrieri postmoderne, care, firesc, fac „ape” printre genuri și specii, teme, categorii și (pre)texte.

„Vö rogu ein pohar cu ape! Nu ar fi frumos diferit chiar logic să accept această mică frază totalmente imposibilă ca o personală traducere sub același sistem care și sub el însuși sau stîlcit aici un accent acolo o vocală mai departe o inversare a Direcției (da, da, Sfînta Direcție care scuză acuză) ce la alții stabil prefix devine la noi stabil sufix…” (Michael Abramovich, ***).” De altfel, proza scurtă a lui Michael Abramovich, intitulată ***, care deschide secțiunea, dezvoltă semnificația traducerii în termenii în care este abordată în prefața alb pe negru a volumului.

Textul-laitmotiv al revistei dezvoltă deci ideile-manifest ale acesteia: „Falsul falsurilor, picătura pucioasă a Greșelii, cea care este poate sămînță unui alt gramatical adevăr absolut, tulbură încă, din păcate, multe minți luminate. […] Și deja omul sensibil suferă, pare-se și grăitorul, și ascultătorul sunt marcați de o jenă, din păcate se comit crime intolerabile.” „Deci toți suntem în tăcut polifoni datorită ciornelor reale sau imaginare, care sunt infinite și abisale în orice caz.”

Sprințar și sugestiv ca notație de atmosferă, poemul a-liric (strofic și cu rimă, fie ea și imperfectă!), Trăd re de Péter Tömöry cochetează seducător cu logica absurdului. El panoramează parodic chiar societatea noastră, care și-a pierdut reperul esențial (a-ul), funcționând tragic-sardonic, dez-axat, prin … „u-tomatisme” care mimează agonic acțiunea spirituală: „M ore te trul, poezi , / rt, vr j implicit / i r sfințitele cuvinte / – m m , t t , v tr , ț r – / se sfârtecă-n mormăit.”

Secțiunea de „trădări creatoare” se încheie prin Terence Blanchard. A Tale of God’s Will de Vincențiu Mihail Iacob. Poemul propune un monolog liric (oarecum versificat, dar oricum liber de constrângeri prozodice) asupra (re)surselor expresive ale intertextualității muzicale și a impactului jazz-ului asupra spiritului: „Să spun că speranțele mi-au fost / cu mult depășite ar fi o discreție / de neiertat, căci am reușit să mă simt bine cu mine însumi neasistat.” De altfel, textul anunță intertextualitatea ca „trădare” la nivelul discursului muzical, din Cotloanele subiectivității creatoare.

Textul care constituie rubrica Jurnal de compozitor, de Mihai Dediu, este, cel puțin ca text confesiv, complementar celui al lui Vincențiu Mihai Iacob. Aparent neprelucrat, jurnalul este mai curând un soi de remember de obiective / task-uri („să termin mai repede sonata, de experimentat următoarele tipuri de formă”), combinat cu un inventar entuziast și automulțumit de realizări personale („am scris deja nouă preludii […] între timp am mai scris câteva lucrări”). Fundalul acestora îl constituie un interesant solilocviu reflexiv asupra relației dintre spiritual(itate) și muzical(itate), al doilea termen fiind „traducător” artistic al primului termen. („Reteatralizarea imaginară a unei muzici” sau „punerea în scenă” a ei la nivelul gestului dramatic implicat oferă o metodă de a sonda profunzimea și substanța acelei muzici. „Analiza muzicală trebuie să devină o analitică în sens filosofic, rezultatele pe care le obține la suprafață fiind obligatoriu continuate conceptual.”)

Secțiunile de scrieri unice 2017 (Catagraf) și Oaspete (p. 226-230) își asociază sugestivitatea simbolică întru “trădarea” (= demitizarea critică) a locurilor comune sancționabile și a ipocriziei stereotipe privitoare la actualitatea românească. “Corupția din politică”, “reprezentativitatea”, “decontul electoral”, “diviziunea națională” în actul de “a răspunde în numele unui pater” sunt denunțate în Catagraf. „Semnat anonim” (probabil de majoritatea redactorilor – S-vP, IPC, ID, VMI) și purtând sigla inconfundabilă a revistei (oaia care…), Catagraf este, în ansamblul său, un pseudojurnal de țară, care oferă imaginea complexă, socio-politică și culturală, a momentului.

O foarte documentată și convingătoare explicație a acestui real actual propune Alexandru Gussi, amendând irealitatea imediată, din păcate proprie Fantasmei proiectului de țară. Care e însă soluția tinerei generații, just militantă și îndreptățit angajată, dar nu și constructivă, pentru a ieși din „căderea în plagiat“ – ca de obicei, nu mai încape în articol…

Boieri și negustori olteni și munteni… O sută de sardele este o – eseistic evocatoare – Translatio reală, în alt veac (început de secol XIX) și într-un spațiu mobil (situat între Viena și Sibiu). Selecția de texte (cu conținut apetisant și formă seducătoare prin autenticitate, din Scrisori de boieri și negustori olteni către casa de negoț sibiiană Hagi Pop…), prezentată și realizată de Irina Popescu-Criveanu, este, ca proză documentară, dar tot „de atmosferă”, pandant la textul de Oaspete al Ancăi Burada (Ceatal, barbun, babușcă).

Siguranța tușelor evocatoare din două reușite texte expozitive – unul, plin de sevă, mustind de culoare de epocă (Boieri…), iar celălalt propunând o dinamică astrală, scoasă de sub tirania ornicului, Ceatal, barbun, babușcă – își obligă autoarele să le dezvolte (epic?) în continuare…

Rubrica Matematică, prin Log (de Bogdan Banu), punctează tematic, la capitolul „sincretism”. Este, de fapt, vorba aici de transplantarea discursului științific nonliterar în spațiul editorial care are probabil cea mai mare nevoie de traducere… în română. În același timp, „Înlocuirea operațiilor aritmetice cu altele, mai simple” și „metoda logaritmilor de John Napier”, pentru lectorul textualist ar putea fi tălmăcite în termenii unei epopei și, respectiv, avataruri întru aplicabilitate…

La polul opus, al ficționalizării, ca „trădare” integrală și radicală a realului, se situează rubricile Atelier (prin fragmentul Vagner din romanul Neurotopia de N. Manolescu) și Răzbateri (prin schița Sunt vie de Adriana Barna).

Prin decupajul propus, fragmentul Vagner incită la lectura integrală a romanului „în lucru” al lui N. Manolescu. Portret al unei protagoniste moderne a „basmului” real, al „Prințesei neînțelese”, Vagner este, de fapt, eroina (de)căderii în patologic a fabulosului basm cu Făt-Frumos, în contextul subliniat realist și intensiv satirizat al banalului.

Aici, demitizarea este dublă. Protagonista părăsește zona protector fantastică a idealului folcloric, pentru a dezvolta reperele nevrotice ale reprezentării proprii fetei bătrâne, și totul pe claviatura unor arpegii contemporane. Acestea conturează un al doilea nivel al demitizării, concretul an-eroic, obscur, meschin, al feminității crepusculare, al ratării și anonimatului în cotidianul contemporan. Este vorba – în termenii tehnicii bulgărelui de zăpadă – despre toată fațada dincolo de care prolifera, de fapt, disperarea ratării și a solitudinii: viața la bloc, slujba la „multinațională”, lăuntricul cu superstițiile și speranțele deșarte, dar inepuizabile ale împlinirii erotice și disperarea eșecului (colecția de pălării moștenită de la bunica, pălării de sub ale căror boruri generoase le „făcea cu mâna pețitorilor invizibili” „mirosul de condimente și de alge proaspete al bucătăriei”, care acoperea, de fapt, „mirosul de bătrânețe”, „luxul peticit” și gustul amar al seriei de refuzuri masculine. Pe de altă parte, chiar happy-endingul, relația cu eroul și tipul eroului sunt demitizate prin tragicul asumării așteptării perpetue a Celuilalt, a irealului, a alter-egoului virtual și (im)probabil. „Jocul era simplu și se numea Făt-Frumos e o brută. De-aia nu mai vine. Și, tot de aia, îl aștept pe frate-său.”

Viu, dinamic, ieșit din contururi, plin de culoare și autenticitate, portretul lui Vagner – cel mai nemuzical profil spiritual purtat de o identitate ficțională cât se poate de autentică în sine – este o invitație la lectura romanului, spre integrală contextualizare.

O altă reușită „trădare” a epicului convențional este și proza (foarte) scurtă Sunt vie de Adriana Barna. Textul, foarte concentrat (un fragment? oricum, coerent și unitar), este mai curând o descriere de stare, ca expresie parodică a tensiunii evenimentelor din ’89, a umorului negru, involuntar, al incoerenței de reacție și de acțiune a umanității mărunte, limitată la supraviețuirea gregară, și care (se) ratează până și în momentele cruciale ale istoriei: „Sunt vie!!! Azi-noapte am dormit pe gaura din steagul cu care am înfășurat perna. […] Acum putem asculta Europa Liberă cu radioul dat tare. Suntem liberi de când a murit dictatorul. Vom avea mâncare și căldură, nu ni se va lua curentul. Va fi lumină.”

Cronicile / recenziile – „trădări prin interpretare” – dezvoltă în revistă o paletă de formule sugestive și sunt strecurate în rubrici diferite (oare nu ar fi putut fi reunite cumva?), de la prima (Diana Elena Oprea, Banul deposesiv. Patru romane de Bohumil Hrabal) până la penultima (Tartar – Iuliana Dumitru, Instalații sfruntate).

În secțiunea Carte, Oana Tinca, prin Nu-mi aduc aminte. Poeme, traduceri, instalații poetice de Ioana Ieronim, comentează creația scriitoarei, publicată în decurs de un an (2016). Orientând liniile analitice spre contururile unui profil estetic complex, textul se reține ca formă de dezmorțire a formulelor anchilozate ale prezentărilor evaluative de gen.

Pe coordonatele unui portret al artistului, dar la maturitate, se situează și eseul-cronică al lui Alexandru Uiuiu, care într-adevăr reacționează Festina lente în fața textului lui Kundera-Ostensivul. Criticul propune aici un portret, prin reliefarea cu acuratețe a mărcilor spirituale și a direcțiilor culturale ale unui filosof-estet, care reflectează asupra literaturii europene (Cortina. Eseu în șapte părți).

Remarcăm, pentru justețea observațiilor și sugestivitatea prezentărilor, cronicile Dianei Elena Oprea (Banul deposesiv. Patru romane de Bohumil Hrabal) și pe cea a Fabianei Florescu – la al cărei imperativ Totul trebuie tradus (Bogdan Ghiu) chiar subscriem.

Ⓒ Horea Sălăgean - Tehnică mixtă pe pânză

Ⓒ Horea Sălăgean – Tehnică mixtă pe pânză

Ecartul de la prezentare / analiză la reflecția asupra textului și la ficțiunea pe marginea lui îl realizează în revistă Dumitru Crudu, confirmat ca brand întru lectură, chiar de rubrica sa, Lecturi crude. În cadrul unui colaj analitico-ficțional care asociază și suprapune (chiar efectiv, grafic) scurtele rezumări cu elemente analitice, eseistul ne propune radiografii de stare / dezvoltări imaginative pe marginea cărților. „Cronica” lui devine astfel mai curând o provocatoare invitație la lectură ca împărtășire a textelor recomandate, nu atât de un critic profesionist, cât de un mult mai convingător cititor contemporan, sensibil, foarte cultivat (și doar întâmplător profesionist al scris-cititului): „Romanul Eșafodajul al lui Aitmatov este atât de zguduitor, de copleșitor, de amețitor, de frumos, că după ce l-am terminat îmi venea pur și simplu să ies din casă și să mă pierd undeva în oraș, și să urc într-un troleu și să ajung pe malul unui lac și să aștept să vină noaptea și să plâng în hohote după aceste personaje cutremurătoare.”

O pseudocronică încântătoare este Instalații sfruntate. Din Tartar, textul Iulianei Dumitru debutează chiar cu „demontarea” mecanismului și a automatismelor scrierii de gen, „cronica de carte obișnuită – adică să dai seama ce și cum, să explici, să desenezi, să traduci, să îngâni, să faci un pas înapoi, să te întorci la grădiniță”. Dezvoltat în spațiul fix al cronicii consacrate, autoarea atacă demitizant și „instalațiile sfruntate” ale mecanicii / stereotipiei vieții culturale, care pare că mimează acțiunea pentru un fel de poză de grup, dincolo de care însă nu se află și o realitate spirituală efectivă, ci nimicnicia contemporanilor. Ei sunt cei care, la „petrecerea de închidere a expoziției”, „se silesc să se distreze între ei, mimând grosolan gesturi adolescentine”, cei care, dacă „E discotecă cu muzică nostalgică […], știu că deci trebuie dansat și fredonat” sau sunt publicul de la „Expoziția [care] e inexistentă. Dar un concept e invocat.” Actul spiritual este de calitatea omului contemporan de cultură, conchide amar eseista și ilustrează rapid cu imaginea incomunicabilului experienței comune, banale, dar inexpresive, chiar dacă este general valabilă, sau cu trădarea feminității prin feminism (excelent metaforizat prin „femeia cu barbă”). Sugestiv ilustrată, „cronica” de atmosferă și de impresii a Iulianei Dumitru este realmente o tușă groasă și dreaptă, inflexibilă asupra universului celor care scriu și se apleacă (sau ar trebui să o facă) asupra cărții… Finalul chiar o afirmă deschis: „Aici m-am mânjit cu explicații pentru ultima oară, De data viitoare scriu numai bucurie”.

Foarte numeroase, traducerile din volum poartă semnăturile unor generații distincte de „trădători” reputați ai textului literar (Dinu Flămând, Ioana Ieronim, Vlad Alexandrescu, Daniela Duca, Anna Ciungu). Ele propun o întreagă bibliotecă, ce acoperă diverse meridiane culturale și momente diferite din istoria literaturii: de la Dimitrie Cantemir la Max Ritvo sau António Lobo Antunes, de la Jean Marc Munos la Ödön von Horváth și Hugo von Hofmannsthal.

Cele trei rubrici „inedite” de Texte nemaivăzute acoperă principalele momente din istoria literaturii moderne și contemporane (românești și universale). Textele consacrate literaturii moderne, mai ample, concentrează informația riguros documentată, menită să completeze cunoașterea pesonalității autorului sub raport biografic (N. Steinhardt. Corespondență inedită cu Manole Cociu Costieni. Cu un cuvânt înainte de George Ardeleanu) sau erudit bibliografic (Dimitrie Cantemir, Imaginea de nezugrăvit a științei sacrosancte; L’immagine irraffigurabile della Scienza Sacro-Santa; Démètre Cantemir, L’Image infigurable de la science sacro-sainte; Vlad Alexandrescu, Importanța „Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” pentru studiile cantemiriene). Al treilea, Elena în Egipt, este traducerea din germană a Annei Ciungu, o performanță (30 de pagini lirice în versuri albe!) de transpunere din germană în română a operei în două acte a lui Richard Strauss și un fel de happy-ending ilustrativ al dezbaterii despre traduceri…

În concluzie, în ansamblul său – consistent, Infinitezimal-ul își atinge evident obiectivele programatice: „obiect arhitectonic din hârtie” (480 de grame!), „jurnalism poetic” (și nu numai… prin cultura diversității de opinii și prin cultivarea culorii și savorii subiectivității libere), „sincretic” (prin asocieri și tipuri distincte de discurs îngemănate între coperți)

Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.