Iuri Andruhovîci: O „recreaţie” a Recreaţiilor1

0
42

Iuri Andruhovîci este un scriitor ucrainean contemporan, născut în anul 1960, în Ivano Frankivsk din vestul Ucrainei, fosta localitate Stanislawow din Galiţia poloneză. A studiat la Lvov şi Moscova (Institutul Literar „Maksim Gorki”), pentru ca, după o şedere prelungită în Europa de Vest şi SUA (unde a participat la festivaluri şi întâlniri internaţionale ale scriitorilor), să revină în localitatea natală. Începând din anul 1982, scrie şi publică poezii, fondând, alături de alţi doi tineri scriitori (Oleksandr Irvaneţ şi Viktor Neborak), gruparea literară militantă „Bu–Ba–Bu” („Burlesk–Balagan–Bufoniada”).

Traducere din ucraineană de Maria Hoșciuc

A debutat în 1985, cu volumul de poezii Cerul şi pieţele. A urmat, în anul 1989, volumul Centrul oraşului, iar doi ani mai târziu cel intitulat Păsări şi plante exotice. Apoi, publică o serie de şapte povestiri inspirate de stagiul militar, care devin scenariul unui film de lungmetraj turnat în cursul anului 1991. A continuat cu publicarea de eseuri şi numeroase articole cu tematică de actualitate. Romanele sale – Recreaţii, Moscoviada, Perverzia, Douăsprezece cercuri, Misterul. În loc de roman – au devenit tot mai cunoscute în Ucraina, precum şi în străinătate, pe măsură ce au fost traduse în Polonia, Canada, SUA, Germania, Ungaria, Austria, Rusia, Finlanda şi România. În anul 2001, la patruzeci și unu de ani, scriitorului ucrainean îi este conferit prestigiosul Premiu „Herder” (Germania). În 2005, este câştigătorul Premiului pentru pace „Erich Maria Remarque” (Germania). În anul 2006, primește, pentru romanul Douăsprezece cercuri, Premiul Literar al Europei Centrale ANGELUS. Tot în 2006, primeşte, pentru acelaşi roman, în cadrul Târgului de carte din Leipzig, Premiul pentru înţelegere europeană.

Romanul Recreații, scris în anul 1990, a văzut lumina tiparului în primul număr al revistei Sučasnist᾿ (Contemporanul) din 1992. Această ediție a avut un caracter special, deoarece a apărut la Kiev, și nu în Canada, ca până atunci. Alături de discursul primului preşedinte al noului stat independent, a fost publicat şi romanul lui Andruhovîci, ceea ce a provocat scandal printre cititorii revistei, în primul rând din cauza limbajului utilizat de autor. Lui Andruhovîci i s-a reproșat că-și bate joc de cultura ucraineană, de limba, de tradiția, de literatura propriei țări. Cititorii revistei și-au exprimat, în scrisorile adresate redacției, indignarea, arătând că acest roman este pentru ei respingător, Sodoma și Gomora, o săgeată îndreptată împotriva independenței Ucrainei.[2] Majoritatea au și renunțat la numerele următoare ale revistei.

Poeţii din romanele lui Andruhovîci, consideraţi până atunci conştiinţa poporului, a doua persoană după Dumnezeu (potrivit tradiţiei ucrainene), vorbesc deseori într-o limbă scandaloasă, nu aduc în discuţie teme importante, iar lucrurile sublime ajung, nu o dată, să facă obiectul unei abordări grotești. Aşa se întâmplă în Recreaţii, precum şi în unele fragmente din Moscoviada. Limba poeţilor Martofliac, Homski, Ştundera, Nemereci nu este înţeleasă în totalitate de doctorul Popel – un reprezentant al emigraţiei ucrainene din Elveţia. De asemenea, nu poate găsi nicio cale de comunicare cu ei tânărul Bilenkevici, ghidul lor la Sărbătoarea Învierii Domnului.

Literatura ucraineană contemporană s-a ferit mult de limba colocvială, însă în romanul Recreaţii avem toate variantele limbii vorbite: de la discursuri poetizate şi patetice până la limba cenzurată, de la modelul dialectului galiţian până la limba ucraineană amestecată cu limba rusă, sau totala trecere la utilizarea limbii ruse.

Tocmai acest aspect mi-a dat deseori multă bătaie de cap, dialectele şi regionalismele fiind prezente aproape pe fiecare pagină a romanului. Cu ajutorul lor, scriitorul a reuşit să sugereze o apropiere maximă de realitate, să descrie viaţa cu toate detaliile ei, să prezinte specificul local al huţulilor din Zakarpatia etc. Aici, pot fi evidenţiate mai multe grupuri semantice ale dialectelor: 1) nume de clădiri şi lucrurile din ele (acestea au corespondent în limba vorbită): лічниця – лікарня – spital; кнайпа – магазин – magazin; фотель – крісло – fotoliu; жарiвка – лампочка – bec; 2) elemente de vestimentaţie, specifice unei anumite zone (prin urmare, nu au corespondent): мешти – cizme; 3) nume de stări, procese, acţiuni: запізнаватися – a face cunoştinţă; запукати – a bate la uşă; файно – frumos; 4) nume de mijloace de transport: фіра – віз – căruţă; 5) nume feluri de mâncare: зупаюшка – ciorbă, пляцоккорж – pâine cu făină de mălai; 6) nume de persoane, rude: хлоп – bărbat, băiat; стрийко – fratele tatălui, unchiul; şi altele.


[1] Romanul va apărea curând la Editura Cartier.
[2] Aceste scrisori au fost publicate în revista Sučasnist᾿ (5/1992). Majoritatea cititorilor au reproșat redacției publicarea romanului în primul număr – apărut la Kiev – al acestei reviste, dat fiind că pe prima pagină era fotografia președintelui Ucrainei. Printre cititori, s-au mai găsit persoane care au apreciat romanul și i-au înțeles însemnătatea.
Ⓒ Horea Sălăgean - Tehnică mixtă pe pânză
Ⓒ Horea Sălăgean – Tehnică mixtă pe pânză

 

Recreaţii

Le dedic
lui Sașko și Viktor,
lui Viktor și Sașko,
fără de care ele n-ar fi existat.

„Ciortopil este înconjurat din toate părțile de munți.”
(dintr-un ghid etnografic de la începutul secolului al XX-lea)

Tu, Homski – sau, mai simplu, Homa –, cum sula mea de te-ai pomenit tu în trenul ăsta, care de-abia pe-nserat a lăsat, pare-se, în urmă nesfârșitele câmpii, iar pe la șase jumate, în fine, a luat-o anevoie pe la poalele munților? De ce dracu’ te duci tu, Homski, în Ciortopilul ăla – unde, probabil, nimeni n-o să aibă nevoie de tine și o să fii în plus? S-au făcut, iată, deja două zile de când te plictisești în trenul ăsta, lăsând cercetările tale pseudoștiințifice pe seama retardaților ca să le distrugă și riscând prin asta să primești un picior în fund de la institut, dar tu te duci, te tot duci, căci ești invitat printr-o telegramă semnată de însuși Fellini, sau poate chiar de Hitchcock, dar nu, nu e așa, telegrama de la Hitchcock sigur s-a pierdut undeva, pe drum, iar tu, în schimb, ai primit invitația la Ciortopil, la sărbătoarea specială a Învierii Duhului (cel puțin, așa reiese din telegrama semnată de „COMITETUL DE ORGANIZARE”), de a ajunge nu mai târziu de 27 mai, cu cazare la hotel, cheltuielile sunt asigurate, rugăm acordul Dumneavoastră.

La Lvov, ai înțeles că înspre Ciortopil aproape că se face pelerinaj. Toate vagoanele de tren personal au fost ticsite de spectatori care se grăbeau la sărbătoare, în principal studenți și peteușnici,[1] care, de cum a pornit trenul, au deschis ferestrele și, scoțând afară nenumărate steaguri albastru-galbene, au început să cânte în ritmul streliților ucraineni.[2] Dar tu, Homski, nu te compari cu ei, călătorești într-un vagon compartimentat și nu ești sigur dacă într-adevăr te așteaptă cineva la Ciortopil, unde bătrânului aventurier Mațapura (căci cine altul, dacă nu el a trimis acea telegramă semnată de „COMITETUL DE ORGANIZARE”?) i-a trăsnit prin cap să distreze încă o dată publicul cu evenimente neprevăzute.

Primii munți nu-s cine știe ce înalți, în plus, au multe boschete, n-au păduri, în micile gări se vinde vin de casă, băieți în veșevanka[3] și albi ca marmura urcă în vagoanele de tren personal și desfac pe loc steagurile luate cu ei pentru drum, așa că devine clar: și ei se duc la Ciortopil. Toți se duc la Ciortopil. Fetele, în mare parte, nu-s frumoase, dar sunt tinere – și asta e de-ajuns, Homski. O privești îndelung pe una dintre ele. Nu se știe din ce pricină, ea nu urcă în tren, stă pe peron, iar trenul acuși-acuși pornește, și ce va face, căci nu va ajunge la sărbătoarea Învierii Duhului, la dracu’, și atunci ce va fi? Strig-o, Homski, să urce până nu e prea târziu – și tu, Homski, o strigi. Fata zâmbește, are prea mulți dinți de aur, iar tu îți dai dintr-o dată seama că la ea cel mai mult ți-au plăcut blugii, de aceea nu prea îți pare rău când pornește trenul, iar Marusia cea cu zâmbet de aur așa și rămâne pe peron.

Cu tine în compartiment, Homski, se află o familie extravagantă de ruși sau poate ceva evrei, niște romantici care au avut curajul să se odihnească în respingătoarele stațiuni turistice din Carpați, unde coridoarele put a acid fenic, iar apa minerală a petrol, dar nu-i nimic, ducă-se la munte să-și caute floarea-de-colț, el are vreo șaizeci și trei, iar ea, după ochi, nu mai mult de treizeci, de aceea, ieri, urcându-te în tren, ai decis că sunt tată şi fiică și ai încercat să flirtezi cu ea, dar bătrânul te-a pus în gardă destul de brutal, atunci tu, pur și simplu din principiu și încăpățânare, ai filat-o la capătul vagonului, ai împins-o în toaletă și, încuind ușa pe dinăuntru, ai început s-o săruți, ea, desigur, îți răspundea, iar tu, Homski, tot urcai pe ea, lipindu-i fundul de chiuvetă. Chiar ți-a trecut prin minte de nu cumva n-ai putea s-o ai aici și acum, în două-trei clipe, dar trenul s-a oprit, v-a scuturat bine – pe ea și pe tine, ţi-ai pierdut echilibrul și, până te-ai ridicat de pe closet, ea a fugit din toaletă. După aceea, nu v-ați mai spus niciun cuvânt.

Al patrulea loc din compartiment e liber din Lvov – acolo coborâse locotenent-colonelul în retragere care nu intenționa să călătorească la Ciortopil, slavă Domnului. După el, pe măsuță, au rămas Pravda și Krasnaia zvezda, ieri le propunea tuturor să joace popa-prostu în doi, dar tu, Homski, te-ai dus la vagonul-restaurant, unde ai comandat prânzul și te-ai uitat pe geam la întunecatele șesuri rusești.

Iar aici, la noi, e aproape vară, Homski, floarea de vișin se scutură pe iarba fragedă, munții devin tot mai înalți, din păduri vine miros de frunze și apă de izvor, boncăluiesc cerbii, cântă cucul, iar la reședința de vară a Măriei Sale au loc ultimele pregătiri pentru începerea sezonului de vânătoare: podeaua a fost lustruită, covoarele și goblenurile scuturate, oglinzile și ferestrele spălate, mâncarea și băutura au fost aduse chiar de la Viena, iar în vârful turnului a fost ridicat steagul familiei. Curând, vor sosi onorabilii oaspeți în mașini decapotabile, iar orchestra de vânători îi va primi cu trâmbițe și tulumbas,[4] Homski.

Până la Ciortopil, mai rămâne o oră de mers, în realitate trenul deja trebuia să fie acolo, dar el întârzie, căci astăzi toate trenurile întârzie, trebuia rostită doar vorba fermecată a accelerării, cum totul de pe lume a început să-ntârzie. Iar tu începi să te gândești: oare o să vină toți ceilalți, cum va arăta Martofliak – e cu barbă sau fără, și dacă și-a terminat romanul în versuri, și dacă o s-o aducă iarăși pe acea bombă-sexy, soția sa, de altfel câteodată ea trebuie să rămână cu copiii și, în aceste situații, Martofliak își dă frâu liber, adică se îmbată tun. Firește, nu va avea loc nici o Înviere a Duhului dacă nu va veni Martofliak. Iar dacă vine el, atunci, fără discuție, vor veni și Nemereci, și Hreț, doar atunci se poate învia ceva, naiba să-l ia.

Încă niciodată-n viață n-ai fost la Ciortopil, Homski, dar odată ai fost obligat să asculți fulminanta dojană din gura unei poete-patriot despre Ciortopil, că este Mecca noastră spirituală, și nu se poate să nu te fi dus acolo dacă-ți iubești cu adevărat patria, iar fiecare savant trebuie să-și iubească propria țară, domnule Homski, așa vorbea ea de aproximativ o oră, la clubul asociației ucrainene, așezându-se lângă tine, pe scaunul vecin, unul și același lucru vreme de o oră, cu unele variațiuni neesențiale, apropiindu-se foarte mult de obrazul tău ca s-o auzi bine, dar tu simțeai doar mirosul urât care venea de la ea, așa că ți-ai jurat că nu te vei duce niciodată în acel Ciortopil, dar iată că te duci, te duci, Homski, lăsând baltă institutul și Rusia, și pe Jenia cu avortul, te duci pentru două zile peste o mie de kilometri, căci ai fost chemat printr-o telegramă semnată de Mațapura, genialul regizor din toate epocile și popoarele.

Numai să nu te pomenești acolo singur și nimănui de folos, te rogi în gând, în plus COMITETUL DE ORGANIZARE trebuie să-ți plătească drumul dus–întors și cazarea la hotel, iar, dacă nu, atunci va fi nevoie, Homski, să împrumuți de la Mațapura încă trei sute, căci nimic nu te indispune mai mult ca necesitatea de a bea în contul altuia, așa ești tu de la natură, numai pe banii tăi și gata, nu mai avem ce discuta, nu-mi place să-i fiu cuiva îndatorat, mama mă-sii.

Calculezi în gând datoriile tale din acest an – se adună în jur de o mie, dar e un fleac, că doar termini nuvela, și în planul editorial ai locul garantat pe anul 1992, de aceea înainte, Homski, viața e minunată, vagoanele personale arhipline cântă tinerește „un, doi, un, doi, un, doi, trei”, ăsta e fascism pur – spune bărbatul amantei tale de ieri, dar ea nu știe ce să răspundă și se pare că începe deja să le pară rău de această călătorie, la dracu’, s-au dus în cuibul ăsta de bandiți, când la agenție le propuneau bilete de călătorie mult mai interesante și sigure, să zicem în Nagorno-Karabah[5] sau Fergana.[6]

În apropiere de Ciortopil, munții devin iarăși scunzi, mai domoli, de partea cealaltă a ferestrei curg pensiuni vechi cu turnulețe în stil modern și pionieri din ghips, regatul apei minerale și al cearșafurilor umede în camerele de iarnă, la fiecare oprire trenul este asaltat de noi grupuri de pelerini spre Ciortopil, cu chitare și rucsacuri, întâlnești și bunicuțe și moși reculegându-se, căci li s-a comunicat că la sărbătoare va veni un episcop, chiar doi: unul din Lvov, celălalt din Canada, și-i vor binecuvânta pe toți doritorii, și vor sfinți biserica de lemn a Învierii Duhului din Ciortopil, un monument istoric din secolul al XVIII-lea, Homski, în care, până de curând, se păstrau maldăre de saci de hârtie cu îngrășăminte minerale.

Ei bine, iată și râul – cu pietre plate gigantice pe maluri, cu spuma apei și usturoiul-sălbatic pe corhană, acum acest pod de cale ferată, totuși sunt locuri frumoase[7] – îi spune vecinul tău credincioasei sale soțioare, așa, rusule bătrân, viața e frumoasă, noi ajungem la Ciortopil, Mecca noastră spirituală, îi rog pe toți să se ridice în picioare, trebuie să verific dacă n-am uitat ceva, să-i fac cu ochiul iubitei mele din toaletă pentru la revedere și să mă privesc încă o dată în oglindă.

Chiar așa, Homski – pardesiu gri lung și larg, nebărbierit de o săptămână (stil Broadway), părul la ceafă prins în codiță, ochelari de soare de tipul celor din anul ’65, pălărie, chiar așa, călător, rock star, poet și muzician Homski, sau, mai simplu, Homa, veselul pui de cățea în persoană onorează provincialul Ciortopil cu vizita sa.

Privești prin fereastra platformei de la intrarea în vagon cum vin năvală clădirile gării, gara, după toate caracteristicile e încă austriacă, decorată cu steaguri și bannere, peronul l-au ocupat cei veniți la sărbătoare, beau cu poftă ceva direct din sticle – nu sări, Homski, înainte de oprirea trenului, unde-i Martofliak, unde-i Hreț, unde-i Nemereci, doar mutre necunoscute, se întâlnesc și fete frumoase (și băieți), pășești pe peron puțin dezorientat, deși pari încrezut ca un guru indian – unde-i Mațapura, naiba să-l ia, la ce dracu’ am venit aici, sărbătoarea asta nu e pentru mine, uite cum ciripesc domnițele pe genunchii domnilor, iar de tine, țap bătrân, nimeni n-are aici nevoie, valea de-aici, imbecil nenorocit, și, în acest moment critic, vezi un tip blond, zâmbind cu obrajii rumeni „amestec de sânge și lapte”, în costum oficial, cu un ecuson de hârtie pe piept, „COMITETUL DE ORGANIZARE”, care ține în mâna dreaptă, sus de tot, un carton pe care scrie: „Mr Khomsky, Leningrad”, iar ție ți se ia piatra de pe inimă – ești întâmpinat, au nevoie de tine, Homski.

Patru ore în autobuz, chiar dacă e „Ikarus”, e un mare chin, mai ales azi, când toți parcă s-au smintit, se adună precum corbii în acel Ciortopil, drumul e ticsit de mașini, autobuze – și toți cu steaguri, și toți la Ciortopil –, o nebunie, până și Martofliak a adormit lângă mine ca un copil, sforăie liniștit în barba sa ciufulită, acum seamănă foarte mult cu Ostapcek, încă are îndoieli dacă e fiul lui, tontul, iar barba lui parcă e lipită – un copil mare, prostănac, elev de clasa a doua la școala vieții.

Speranța poeziei ucrainene, Martofliak Rostislav, șomer, treizeci de ani, tată a doi copii, tată a doi copii ai mei, soțul meu, Martofliak Rostislav, predispus la îngrășare și alcool, alcoolic, vagabond, tată iubitor, persoană publică populară, candidat pentru funcția de deputat, om genial pentru conversații, idealul femeilor mai în vârstă, un fiu grijuliu, Martofliak Rostislav, amator de confort și de băi fierbinți, hoinar nocturn, leul restaurantelor, visul studentelor de la conservator, copilul meu cel mai mare, egoist și laș, cavaler nobil, cavaler galant, un iubit tandru, un iubit moleșit și egoist, un iubit narcisist, un iubit incapabil, un iubit de aur, un iubit fantastic, o rază de lumină în corpul meu, o Martofliak!

Niciodată nu m-aș fi dus cu el la Ciortopil, de n-ar fi insistat atâta. Mi-a dat chiar și un ultimatum – dacă nu mă duc, el se-mbată criță în acel Ciortopil, până crapă, până peste poate, zi și noapte o să bea dintr-o dată, va borî și iar o să bea, până-l vor aduce acasă aproape mort. El știe foarte bine cu ce mă poate șantaja, motanul dracului, trebuia să mă duc, să-i mint pe copii că vin cică peste jumate de oră, acum inima mi se frânge când mi-aduc aminte de Mititel – se uita la mine de parcă-nțelegea totul, dar eu chiar trebuia să mint și să mă duc, pentru că această minune a mea, acest rahat și-ar fi dus în mod sigur amenințarea la îndeplinire și s-ar fi îmbătat ca un porc, pentru că el este foarte mândru de faptul că-și ține întotdeauna cuvântul, dacă n-ar fi așa, el doar ar trăncăni, de fapt numai asta și știe, să se-mbete.

Să fi ținut însă el chiar atât de mult ca eu să vin? Ar fi oare cu-adevărat plictisitor pentru el să meargă fără mine? Acolo, va fi desigur o grămadă de tot felul de curve ambulante, căci la această sărbătoare a Învierii Duhului cel mai ușor e să-ți găsești o parteneră de pat, poate mai ușor decât o sticlă, ce-i drept el e prea narcisist ca să se-nvârte pe lângă ele, dar oare într-adevăr are nevoie de mine? Și chiar acolo? Mi-e puțin frică de asemenea atașament, au trecut deja șapte ani de când a spart farfuriile la nuntă, însă el mi se alătură și mai mult, intră în mine, se ascunde-n mine, se face ghem, ca un fetus, și doarme, doarme, doarme – și aici, în autobuz, la fel: doarme, capul e pe umărul meu, inimioara mea, cârpa moleșită, incapabilă să-și ia o prostituată, Martofliak Rostislav, geniu în devenire, intelectual plictisitor, palavragiu, ofrandă a cerurilor, diamant rar, speranța unei familii de nobili care se stinge, conte dezmoștenit, maniac alcoolic, conformist, poet oficial, biciul lui Dumnezeu, unealta diavolului.

Cel mai rău e că știu dinainte cum va fi acolo, la Ciortopil. Aceeași companie – Hreț și Nemereci, și craiul Homski, Tomski, cu pretențiile sale, aceleași glume, aceleași versuri, dar poate această namilă va citi ceva nou, o mulțime de fani, autografe, unul mai ridicol ca altul, beția de noapte la hotel, apoi Hreț va adormi la masă, Nemereci și Homski se vor duce la femei, atunci va apărea Pavel cu complimentele sale și cu o sticlă, o să trăncănim toată noaptea despre oarece putere necurată sau despre Ucraina, mereu același lucru, Mațapura nu se va băga prea repede, va sta până ce nu voi mai rezista și voi adormi, atunci el în sfârșit se va căra, iar Martofliak va începe să caute prin sticle dacă nu cumva a mai rămas ceva de băut, va zăngăni tacâmurile, va borî în baie, va fuma, în cele din urmă se va culca lângă mine, ne vom iubi cinci minute și, în final, va adormi, iar peste trei ore deja trebuie să ne trezim, programul sărbătorii este foarte încărcat, și toți îl vor pe Martofliak, capul va plesni, ochii se vor înroși, ah, cât de obișnuite, de cunoscute sunt toate astea, aceste sărbători, această Înviere a Duhului, acest gol…

De altfel, sunt niște băieți talentați, cinstiți, incoruptibili, floarea națiunii, copiii timpurilor moderne, poeți de treizeci de ani, fiecare crede că e buricul pământului, dar într-adevăr e o frustrare sexuală și o aprinsă iubire de sine – căci citesc toate astea la ei – mișcări nervoase, ochii strălucesc, fiecare fustă mini le provoacă o furtună interioară, picioarele în sine nu au importanță, dar oare ei se știu la ele, toate ideile lor despre femei sunt deformate și patologice, asemenea bărbați trebuie tratați, în special acest Homski, cu variantele sale de femei, Homski-Homski, același care la ziua de naștere al lui Oleksa s-a costumat în curvă, s-a machiat, își arăta șoldurile acoperite de ciorapii-plasă, a dansat cu Nemereci tango, iar apoi a anunțat că face striptease, arcuindu-se sub un tehno interminabil, a început să se dezbrace, cel mai interesant e că într-adevăr avea sutien, deja începeam să închid ochii, căci nebunul într-adevăr se putea dezbrăca până la piele, el însă își scoase din chiloți chiar aia, ce-i drept din cauciuc, i-o adusese cineva din America, umplută cu apă, și a-nceput să-i stropească pe toți, iar apoi a aruncat-o în fetele care mai că leșinau de supraîncordare, debilul.

Dormi liniștit, Martofliak, bărbate, până la Ciortopil, unde ne vom distra de minune, mai e peste jumătate de oră, de multe ori în copilărie veneam aici cu părinții, drumul îl știu aproape pe de rost, iată, se vede deja Pesana Scala, după ea apeductul, se spune că e chiar din timpul romanilor, apoi va fi „Kolîba”[8] neaerisită de mirosul de frigărui, după care casa-muzeu în stil gotic a familiei Lanckoroński (ce de mure sunt pe stânci, așa de multe n-am mai văzut!), dormi liniștit, munții ne vor salva, vom trăi încă o sută de ani și vom muri în aceeași zi, căci altfel tu nu vei rezista și vei muri de la băutură, ori pe lumea cealaltă, ori pe asta, care-i diferența, tu oriunde vei găsi de băut, te știu eu, pentru tine e un substitut al sângelui, prin venele tale curge alcool, cu el ți-e cald și frumos, parcă te legeni pe nori, tai un deget și, în loc de sânge, curge votcă, și asta-i ceva normal, e genetica, tu nu poți fi altfel, cu altă femeie de mult te-ai fi spânzurat, dar ai avut noroc, prostule, că sunt eu, nu alta, ci eu, domnul meu, stăpâne, iubite soț.

Mereu tresari în somn nu se știe de ce, uneori strigi, uite și acum ai tresărit, ca un nebun, mereu are coșmaruri când dorme, dar aproape niciodată nu ține minte ce anume, ceva moși cu saci și bastoane, ei, ce te holbezi la noi, băiatule, e posibil să le plac încă tinerilor de douăzeci de ani, se uită, ne examinează pe față, frumușel băiețandru, subțirel, în veșevanka și blugi, păr auriu, ochii afundaţi în orbite, chipeș, ca un zeu. Dar e prea de tot, domnule, eu totuși merg cu soțul meu, el, deși doarme, e alături. Dacă mi-ar fi luați cei șapte ani, atunci eu, poate, aș și continua acest joc cu tine – jocul privirilor, al ochilor, al aluziilor, căci ești un frumușel, probabil student, nu ai loc, sărăcuțule, stai în picioare pe coridor, te plictisești, de aia și examinezi femeile căsătorite, tânărul Don Juan, zburător, trestioară, un flaut social, probabil a ieșit din Komsomol[9] și s-a înscris în UTUI[10] sau și altundeva, iată și insigna roș-neagră la locul ei, iar tunsoarea à la David Bowie, un playboy începător, e așa de fin, probabil se și rade nu mai des de o dată la două săptămâni, și Martofliak era la fel, când ne-am cunoscut, hei, asta deja întrece măsura, hei, de ce vii încoace, că noi suntem împreună, chiar nu vezi, cel mai amuzant e că Martofliak nici nu se va trezi, nici nu va fi gelos, iarăși visează ceva drăcovenii – moși în zdrențe, călugări leproși, mlaștini, ceva câine negru cu botul rânjit însângerat, așa, hai, ce ai de spus, dacă tot ai venit la mine, atunci spune ceva, și nu zâmbi prostește, și eu știu să zâmbesc, și chiar destul de seducător…

⸻ Mă scuzați, e domnul Martofliak?

Ah, deci asta era! Mi-ai recunoscut soțul! Și eu, tâmpită bătrână, ți-am crezut ochilor – căci așa te uiți la femei. Ei, acum va începe să ceară autograf, să-și exprime admirația – fericirea, uite că ajungem deja, iată, dincolo de fereastră primele vile din Ciortopil: viță-de-vie sălbatică, ziduri de piatră, steaguri în vârful turnurilor și munții care atârnă deasupra străzilor înguste.

Da, el e, băiatule, e Rostislav Martofliak, pe care-l venerezi atât de mult, ești un adevărat fan al soțului meu, trebuie deci să-i săruți măcar mâna celei care-i spală șosetele idolului tău și-i gătește supă, și nu doarme când el hoinărește beat până dimineața în compania a tot felul de politicieni și colaboratori dubioși, iar apoi, cât timp el se odihnește toată ziua, ea adoarme la serviciu și dă fuga repede după copii la grădiniță, în speranța că seara îl va găsi acasă, dar el din nou e plecat, căci trebuie să risipească până la ultimul ban onorariul tăinuit, iar tu te rogi la el ca la un sfânt, biet băiat.

⸻ Domnul Martofliak va citi poezii ale sale la sărbătoarea Învierii Duhului?

Sigur că va citi, unde se duce, ca să nu citească poeziile sale geniale – ar fi o tragedie națională sau ceva și mai rău – să fie în Ciortopil și să nu-și mângâie orgoliul cu masturbare publică, cu citirea poeziilor sau a unui pasaj din romanul în versuri pe care el, îmi dau cuvântul de onoare, nu-l va termina niciodată, îl cunosc eu, dar, în același timp, își va umple de aer obrajii, se va umfla ca un păun sub aplauzele puternice, florile tot mie mi le va dărui (mai bine zis, mi le va da) – atât de strălucitor și irezistibil, cu barba ciufulită.

Ei bine, ești mulțumit, băiete, poți pleca, nu uita să faci rost de bilet pentru seara de poezie, altfel nu vei obține plăcerea maximă de la soțul meu, de la acest proroc adormit care tot sforăie, deși noi intrăm deja în autogară, Doamne, câte autobuze, e timpul să-l trezesc, e opt fără un sfert, la opt ne întâlnim cu toți în Piață, iar el tot doarme, leneș nenorocit, sac de rahat, oracol, viitorul națiunii, ulcior gol, sperietoare, fericirea mea, tatăl copiilor mei, bucuria trupului meu, cuceritorul meu, minunea mea, orgasmul meu veșnic, am ajuns, ieși, Rostek.

Să mergi cu un Chrysler Imperial, model de dinainte de război, pe drum de munte, e o mare plăcere. Poți să depășești cu curaj toată această coloană de mașini fabricate în URSS care se îndreaptă către Ciortopil și, preluând locul de lider, să ajungi primul la sărbătoare. Te simți ca un gangster de treizeci de ani din Chicago, liber, pe care patronii grijulii îl duc în vacanță, undeva în Riviera, pentru a-și încheia acolo, în liniște, socotelile în unul dintre hotelurile de lux. De la asemenea gânduri mi se face cald la inimă și mă ia cu neliniște.

Hreț Ștundera și Iurko Nemereci stau deja de aproape o oră lângă drum, la ocazie, la ieșirea din Kolomeia, dar nici un ticălos nu voia să oprească și să-i ia, deși toți aveau drum la Ciortopil. Și iată, când stocul de înjurături și țigări a fost epuizat, iar perspectiva întârzierii la sărbătoare creștea precum amenințarea războiului civil, a apărut un Chrysler Imperial fantastic, cu numere străine, și un domn plăcut, cu barba căruntă, şapca în carouri și haine de călătorie gri, a frânat delicat și i-a invitat în mașină. Vorbea o ucraineană bună, de altfel, tot model de dinainte de război, de unde Nemereci trase imediat concluzia că binefăcătorul cu șapcă e emigrant.

⸻ Eu sunt cetățean elvețian, doctor în medicină, Popel, se prezentă tataia când porniră, am o clinică privată în Lucerna, Cantonul Beaune.

⸻ Ștundera, zise Nemereci.

⸻ Nemereci, zise Ștundera.

⸻ Am o mare plăcere să călătoresc cu poeți așa mari, rosti amabil doctorul Popel.

⸻ Ați auzit ceva despre noi? Iurko, care stătea în față, se întoarse la el cu tot corpul.

⸻ Noi știm ce se întâmplă în Ucraina, parcă explică doctorul.

⸻ Atunci, dați-ne ceva de fumat, că nouă ni s-au terminat, se iţi din spate Hreț.

⸻ Cu mare plăcere – și două pachete de țigări Gauloises extrem de delicioase, după ce apărură din buzunarul de magnat al doctorului Popel și după ce, pentru o clipă, se opriră în mâna lui cea dreaptă, zburară în buzunarele găurite ale poeților călători.

⸻ Le fumăm mai întâi pe ale tale, scoate-le, ordonă Nemereci, dar Hreț îi arătă degetul, prin urmare fiecare fumă din pachetul său.

⸻  Domnule Popel, dumneavoastră nu sunteți cumva agent CIA?, întrebă Iurko.

⸻  Eu sunt medic psihiatru, domnule Ștundera.

⸻  Sunt Nemereci.

⸻  O, mă scuzați, domnule Nemereci.

⸻ Nu sunt Nenemereci, ci Nemereci.

⸻  Mă scuzați încă o dată.

⸻ Așa glumește el, explică Hreț, nu-l băgați în seamă. Cu această mașină veniți chiar din Elveția?

⸻ Nuuu. Numai din Lvov. Mi-am cumpărat-o la Lvov.

⸻ Frumoasă mașină, o lăudă Hreț.

⸻ Mulțumesc. Şi mie-mi place. E puțin veche.

⸻ Domnule Popel, ați putea să ne faceți o invitație în Elveția?, se interesă Iurko.

⸻ Nu e mare nevoie de asta, răspunse doctorul.

⸻ Ați vrut să spuneți „nu e complicat”?, încercă să-l corecteze Hreț.

⸻ Nu, voiam să spun că e mai bine să mergeți în America. Eu vă pot face o invitație în America.

⸻ Domnule Popel, asta este a doua cărticică a mea. Am semnat-o pentru dumneavoastră, Iurko se înclină chiar.

⸻ O, vă mulțumesc din inimă. Fuga în Egipt? Frumoasă denumire, am mai auzit undeva de ea. Iar cartea dumneavoastră o am, îi zise lui Hreț întorcându-se.

⸻ Sunt încântat, deoarece n-am publicat încă niciuna.

⸻ Vai! Cartea pe care o am nu e a dumneavoastră?

⸻ Sigur că nu.

⸻ Atunci, sper că voi avea și cartea dumneavoastră.

Pictură Ⓒ Horia Sălăgean
Pictură Ⓒ Horia Sălăgean

⸻ Vă dăruiesc manuscrisul meu. Am aici o copie. Poftim.

⸻ O, cu mare plăcere! Trebuie să vă mulțumesc. Poftim zece dolari. Nu e prea puțin?

⸻ Cred că nu.

⸻ Domnule Popel, dar pe dumneavoastră nu vă interesează locația bazelor militare din zona noastră?, întrebă Iurko.

⸻ Știți… nu mă interesează. Dar dumneavoastră aveți vreo legătură cu bazele militare?

⸻ Nu.

⸻ Și eu cred că nu aveți. Nu mă interesez de acele probleme. Mă duc pur și simplu la Ciortopil, la sărbătoarea Învierii Duhului. Se spune că trebuie să fie ceva special. Huțuli în costume naționale, muzică, dansuri felurite. Iubesc asta foarte mult. Am la mine o cameră video, așa că voi putea să filmez un film întreg…

 

⸻ Cum e traiul vostru în Elveția?, îl întrerupse Hreț.

⸻ Știți, nu e ușor să răspunzi așa, pe loc.

⸻ L-ați cunoscut pe Hermann Hesse?, întrebă Iurko.

⸻ Ne-am cunoscut în ultimii ani ai vieții sale. Ne întâlneam la concerte de muzică barocă. Lui Hermann îi plăcea foarte mult muzica clasică europeană veche, poate chiar mai mult decât jazzul sau Beethoven. El, la drept vorbind, așa și spunea, pentru el adevărata muzică se termină cu Beethoven…

⸻ Dar pe Froid l-ați cunoscut?

⸻ Pe Freud? Nu l-am cunoscut personal, dar i-am ascultat prelegerile la Salzburg înainte de război.

⸻ Sunteți deja destul de bătrân, domnule Popel, constată Hreț.

 Arăt mereu mai tânăr decât sunt în realitate.

⸻  Dar pe Jung l-ați cunoscut?

⸻ Ascultați, doar nu pot să-i știu pe toți. I-am cunoscut pe câțiva dintre studenții lui Jung. Unii dintre ei au lucrat cu mine, în clinica mea…

⸻ Fantastic! Dar pe Joyce l-ați cunoscut?

⸻ L-am citit. Mi-a lăsat o puternică impresie în anii tinereții…

⸻ L-ați citit în engleză?

⸻ În franceză, apoi, a doua oară, în germană…

⸻ Dar la voi, în Elveția, e cunoscut un poet – Antonîci?

⸻ Malkovici?

⸻ Nu, Antonîci, Bogdan-Igor Antonîci,[11] acest poet?

⸻ Știți, prima dată aud, dar voi căuta obligatoriu o carte a lui. E prietenul vostru?

⸻ Da. Are douăzeci și șapte de ani.

⸻ O, e încă foarte tânăr. Sigur de aceea nu-l știu.

⸻ Hreț, de ce taci? Dormi? Iurko se uită spre bancheta din spate.

Dar Hreț nu dormea. Tocmai voia să desfacă cutia de bere pe care o găsise în portiera Chryslerului.

⸻ Mă scuzați, am uitat să vă servesc, spuse doctorul, scoțând încă o cutie și înmânându-i-o lui Iurko. Bayer. Poate vreți să mâncați ceva? Am aici sandvișuri cu șuncă și brânză Emmenthal, chipsuri, biscuiți, pastă de tomate, salam, suc de portocale…

⸻ Foarte gustos. Și toate astea le aduceți chiar din Elveția?, întrebă Hreț peste o clipă, mestecând și înghițind o bucată de șuncă foarte fină.

⸻ Da’ de unde! Nu. Rudele din Lvov m-au aprovizionat așa pentru drum. Se spune că în Ciortopil nu au ce mânca.

⸻ Aveți rude bune, conchise Nemereci. Iar la Ciortopil vă cazați la hotel?

⸻ Și la Ciortopil am rude. Cu siguranță voi sta la ei. S-ar putea totuși să fi murit toți.

⸻ Am înțeles. Uitați-vă la acea piatră frumoasă care atârnă deasupra drumului, arătă Hreț.

⸻ Pesana Scala, spuse doctorul foarte corect.

⸻ Exact! Deci știți aceste locuri?, ridică Iurko din sprâncene.

⸻ Printre altele, m-am născut aici…

⸻ Deci așa! Atunci trebuie să știți unde se află în Ciortopil Piața, își aminti Hreț.

⸻ Cum să nu știu, când acolo mi-am petrecut copilăria. Tatăl meu avea în Piață o farmacie. Mă jucam acolo adesea, în camerele din spate, unde erau o mulțime de medicamente în cutii, retorte cu niște lichide de diferite culori, cântare vechi, scoici, plante exotice uscate, culese în timpul verii în munți, astrolabi, salamandre și șerpi în etanol, inele de argint, cărți în latină, termometre… Mă duceam chiar în cele mai îndepărtate cotloane ale acelei lumi, în care era atâta liniște și pace, și ascultam cum suna uneori clopoțelul de la ușa de intrare, clientul pășea înăuntru, auzeam după ușă cum tata vorbea cu el, erau, în principal, simpli huțuli, care nu se pricepeau la farmacopee, apoi auzeam cum ceasul bate următorul sfert de oră, și doream să-mi petrec acolo restul vieții, în acele încăperi pline de cântare și sfeșnice din bronz, dispozitive de încălzit, clisme, ace…

⸻ Și cu prezervative, se băgă brusc Nemereci.

⸻ Nu-mi amintesc dacă și cu prezervative, ridică din umeri doctorul Popel. Sigur huțulii nu le foloseau. Dar voi aveți probleme cu prezervativele?

⸻ Întrucât mergem la sărbătoarea Învierii Duhului, avem, răspunse sincer Ștundera. Acolo, știți, o să fie multe fete străine frumoase…

⸻ O, atunci vă rog să vă luați – și, din același buzunar magic, apărură două curățele „dum-dumuri”.[12] Asta nu e nici o problemă…

⸻ Ce ne-am face fără dumneavoastră, domnule Popel?, zâmbi amabil Nemereci. Dar să revenim la Piață. Nu vreți să ne duceți direct la ea? La opt, ne întâlnim acolo cu prietenii…

⸻ Cu mare plăcere, băieți.

⸻ Vă invităm pentru mâine la seara de poezie, unde vom recita, adăugă Hreț, umplându-și, între timp, buzunarele cu sandvișuri și biscuiți din pungile de hârtie.

⸻ Voi veni cu plăcere. Mulțumesc pentru invitație. Îmi face mare plăcere.

Trecând de apeduct și, imediat după el, de cafeneaua de lângă drum, „Kolîba”, Chryslerul a efectuat lin, potrivit conformației sale, ultimul viraj spre Ciortopil, iar peste alte câteva clipe, pe stânca din dreapta, se ivi castelul gotic al familiei Lanckoroński.

⸻ Nu știu cum e acum, spuse după o oarecare tăcere Popel, dar, pe vremea mea, când era acolo familia Lanckoroński, creșteau niște muri nemaipomeniți. Fiind mic copil, mergeam să culeg mure. Acolo am fost pentru prima dată cu o domnișoară…

⸻ Și ați încălțat-o?, întrebă Iurko.

⸻ Poftim?

⸻ El întreabă dacă s-a produs copulația, explică Hreț.

⸻ O, dumneavoastră și asta vreți să știți! Avea dinții din față puțin ca de iepure…

⸻ Și asta v-a-mpiedicat?, întrebă înțelegător Iurko.

⸻ Nu, dar, să fiu sincer, nu am iubit-o.

⸻ Dar cum vă raportați, în general, la femei?, întrebă gânditor Hreț.

⸻ Prefer să am cu ele, cum se spune la voi, numai relații de afaceri. Ele pot foarte mult în viața asta. O, am ajuns deja la Ciortopil!… Nici nu vă puteți imagina ce înseamnă pentru mine acest Ciortopil! Aceste vile vechi cu viță-de-vie sălbatică, aceste ziduri, turnurile cu ferestre mici, munții care se văd de oriunde, biserica dominicană. Acum, dacă nu mă-nșel, drept pe strada asta, apoi, dacă virăm prima la dreapta, ajungem deja la Piață. A…, nu, mă scuzați, a doua la dreapta, deoarece prima duce la Biserica Învierii…

⸻ Domnule Popel, aveți o memorie formidabilă, îl lăudă Hreț.

⸻ Și câți ani aveți?, întrebă direct Iurko.

⸻ Nu sunt nici tânăr, și nici bătrân, băieți. Sunt veșnic. Ca, de altfel, și voi. Piața, vă rog mult! Aceia vă așteaptă pe voi? Cred că ne vom mai întâlni, vă mulțumesc mult pentru companie, a fost foarte plăcut, sărbători fericite!…

⸻ Sărbători fericite, impotent bătrân, spuse Nemereci când maiestuosul „Imperial” se îndepărtase deja de ei și, după aceste cuvinte, privi în jur.

În Piață se făceau ultimele pregătiri pentru sărbătoare: se scoteau mese, se fixau corturi, se montau podiumuri împodobite cu panglici, ghirlande și lampioane. Grupurile cu multe capete ajungeau deja aici cu lumânări, măști și steaguri.

⸻ Iată, ei stau acolo, deja așteaptă, arătă Hreț cu capul în direcția monumentului închinat primilor comsomolişti, care se zărea în mijlocul Pieței. Ascultă, Martofliak, iară ți-ai adus soția… Homa, ca întotdeauna, e de nerecunoscut… Și cine-i parșivul ăla blond care-i cu ei?…

Bilenkevici – așa se prezentă blondul cel parșiv, instructor al comitetului orășenesc de komsomol din Ciortopil, membru al COMITETULUI DE ORGANIZARE, care-l întâmpinase pe Homski la gară, flăcăuaș oficial într-un costum sovietic și la cravată, aproape major; le-a propus tuturor să se ducă imediat să se cazeze la hotelul „Seniohora”, în care, potrivit cuvintelor lui, se rezervaseră camere pentru participanții la sărbătoare, dar prietenii nici măcar nu voiau să-l asculte, pentru că în capul trăsnit al lui Nemereci apăru ideea de bere.

⸻ Nu putem să plecăm doar așa, fără să fi gustat berea locală, declară Iurko. E ca și cum ne-am dezonora pentru totdeauna, ca și cum ne-am acoperi de rușine, de parcă i-am arăta inamicului spatele, ne-am trăda pe noi înșine, am face-n pantaloni. La urma urmei, avem ceva obligații morale față de noi înșine!

Toți ceilalți îl susținură călduros, în afară de Martusia, care se cam bosumflase, dar, întrucât prețiosul ei Martofliak aprobase viguros ideea lui Nemereci, s-a împăcat cu ideea și porni după amici către larg-primitoarea tavernă „La moţ”, ce se afla chiar aici, în Piața, în una dintre fostele pivniţe negustorești.


[1] Abreviere pentru elevii de la școala profesională și tehnică. Aici, cuvântul are sens peiorativ.
[2] Singura forță militară națională ucraineană care făcea parte din armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial.
[3] Cămașă tradițională ucraineană.
[4] Instrument muzical asemănător cu  toba.
[5] Provincia Autonomă Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah, cu populație majoritar armeană, face parte oficial din Republica Azerbaidjan; în prezent, este ocupată de forțele armate ale Armeniei.
[6] Oraș situat în partea de est a Uzbekistanului.
[7] În rusă, în original: а всё-таки красивые места.
[8] Mic restaurant rustic, în care totul e din lemn.
[9] Abreviere a denumirii în limba rusă a Uniunii Tineretului Comunist.
[10] Uniunea Tineretului Ucrainean Independent, înființată în mai 1990 la Ivano-Frankivsk.
[11] Poet ucrainean, prozator, traducător, critic literar. A murit la douăzeci și șapte de ani (1909–1937).
[12] Argotic, „gloanțe”.

Lasă un răspuns