Horatius, Carpe diem

0
74
Horatius, Leuconoei (Ode I, XI)Carpe diem
Tu ne quaesieris ! scire nefas quem mihi, quem tibi
finem di dederind, Leuconoë, nec Babylonios
temptaris numeros. Ut melius quicquid erit pati !
Seu plures hiemes seu tribuit Iuppiter ultimam

quae nunc oppositis debilitat pumicibus mare
Tyrrhenum, sapias, vina liques et spatio brevi
spem longam reseces. Dum loquimur fugerit invida
aetas: carpe diem, quam minimum credula postero.
Nu-ntreba – n-o poți ști – noi, de la zei – tu, Leuconoe,-ori eu –
Când e dat să murim. Magi caldeeni nu iscodi-n zadar.
Orice-ar fi, de va fi, bine-i să rabzi; fie că multe ierni
Dat-a Zeus să mai ai, fie că nu – și-ultima, poate, e

Iarna asta ce-acum sparge de stânci valul tirenei mări.
Vinul, dar, strecurând, vino-ți în minți: traiul ni-i foarte scurt.
Nu spera-n viitor: cât am vorbit, vremea ne-a șì trecut.
Gustă ziua de azi. De la ce-o fi, cât mai puțin să-aștepți.

Cunoscut sub titlul Leuconoe, poemul horațian I, XI este cel care conține celeberimul adagiu „carpe diem”.

 

În Opera omnia – ediție critică bilingvă elaborată de Mihai Nichita (îngrijire de ediție) și Traian Costa (stabilire de text), apărută în 1980 la Editura Univers –, ni se propun patru traduceri diferite ale acestui poem. Toate sunt însă rimate. Traducerea pe care v-o supunem atenției este, după știința noastră, cea dintâi care se înhamă la tălmăcirea Leuconoe-i în metrul ei original.

Alexandru M. Călin
Alexandru M. Călin

Marcel Proust afirma că cel mai frumos lucru din Educația sentimentală n-ar fi o frază, ci un spațiu alb.

Parafrazându-l, am putea și noi susține că cel mai frumos / subtil aspect al versului asclepiad major nu sunt cuvintele, nu unitățile de sens, ci pauzele dintre acestea – cezurile, răstimpurile de liniște dintre (fragmentele de) enunțuri. Cu-atât îi sunt ele mai dragi traducătorului român cu cât, dacă încearcă să redea aceste prezențe silențioase, se vede pus în fața unor serioase dificultăți.

Limba maghiară, dăruită cu vocale lungi și scurte, își permite – deși tot convențională – redarea mai fidelă, în traducere, a versului antic. (De altfel, după știința noastră, poezie în versificație cantitativă se scrie în limba maghiară până astăzi.) Cât privește româna, ea trebuie să se „resemneze” cu o mai palidă imitație a ritmurilor celor vechi, echivalând ictusul – care, la asclepiadul major, ca și-n strofa safică, coincide cu silaba lungă – exclusiv prin accentul tonic, de intensitate, al cuvintelor.

Or, atunci când două cuvinte învecinate se află în raport de strânsă legătură gramaticală – precum cel dintre substantiv și adjectivul său, ori dintre nume și predicat –, ele alcătuiesc o sintagmă, unitate prozodică posedând un singur accent „global”. (Problema e cu atât mai complicată cu cât, din cauza scurtimii picioarelor – trei sau patru silabe – ocurența monosilabelor, cuvinte cu statutul accentual ambiguu, este foarte ridicată.)

Modul de funcționare a prozodiei limbii grecești ne oferă posibilitatea de a formula cu deplină precizie sarcina asumată de traducător: pentru buna marcare a cezurilor, misiunea acestuia va fi să rupă sintactic, unele de altele, unitățile de sens care compun mesajul, privilegiind construcțiile incidente, apozițiile, circumstanțialele, inversiunile topice și, în fine, toate elementele sintactico-prozodice de natură a favoriza, într-o limbă ca greaca, accentul ascuțit, în detrimentul celui grav.[1]

Nu-ntreba – n-o poți ști – noi, de la zei – tu, Leuconoe,-ori eu / Când e dat să murim

 Dintre nenumăratele la care am renunțat, o soluție de traducere a primului vers ar fi fost: Ce sfârșit ne e dat nouă de zei, tu Leuconoe,-ori eu.

Am fost nemulțumit de această variantă, pentru că legătura semantică dintre predicat și complementul indirect nouă e prea puternică, așa încât, acolo unde vocea interioară a cititorului ar trebui să respire, ea continuă, dimpotrivă, să citească, topind laolaltă pronumele în dativ cu verbul care îl guvernează – și care mai prezintă și „dezavantajul” de a fi monosilab – într-o unitate de sens al cărei accent este unic, global (dat-no-uă).

Deși metrica nu ni-l impunea (nu poți ști și n-o poți ști ocupă tot atâta spațiu) am optat pentru pronumele neutru -o, cu scopul de a consolida autonomia celei de-a doua propoziții față de restul enunțului. Prin simpla apariție a acestui pronume, propoziția a treia (care, în ordine „normală”, ar fi când e dat să murim noi de la zei) devine apoziție față de cea de-a doua, obligatorie devenind, prin urmare, și separarea lor.

Versul întâi este cel care fixează modul de citire prozodică a întregului poem. Echivalează cu ceea ce, în muzică, se numește armură – sau cu bețele pe care, înainte de atacarea unei noi piese, toboșarul le lovește între ele cu scopul de a defini, pentru întregul ansamblu, tempoul în care aceasta va fi executată. De aceea, este important ca primul vers să nu fie echivoc din punct de vedere ritmic. Odată implantată în mintea cititorului structura ritmică – licențele, atunci când se vor produce, vor deveni insesizabile. Dar, pentru reușita „implantului”, incipitul trebuie să fie fără cusur.

magi caldeeni nu iscodi-n zadar

Inversiunea dintre complementul direct și predicat creează, între cele două, o ruptură sintactică, o cezură logică, și deci prozodică. (Credem că, în destule limbi europene, o astfel de situație cere marcarea rupturii sintactice prin virgulă.)

Dat-a Zeus să mai ai, fie că nu – și-ultima, poate, e

Verbul „a fi”, când nu are înțeles existențial, este vid accentual. (Ceea ce au sesizat gramaticii greci, care, atunci când acest verb nu este copulativ, îi notează accentul.) Totuși, poziția ultimă, de dinaintea unei cezuri, este întotdeauna „forte”. Poziția primă – din dreapta cezurii – dă cuvintelor, de-asemenea, o „primă” accentuală. (Vezi, la sfârșit, comentariul ultimului vers.)

Iarna asta ce-acum sparge de stânci valul tirenei mări.

Dintr-un zel poate excesiv, am renunțat la soluția iarna care acum, întrucât pronumele „care”, când nu este interogativ, are un vădit – sau, mai bine zis, auzit – comportament proclitic. Accentul tonic al cuvântului e palid în enunț, nefiind suficient de puternic pentru a „sprijini” ictusul de vers.

Nu spera-n viitor: cât am vorbit, vremea ne-a șì trecut.

Adverbul „și”, cu valoarea lui din context, este întotdeauna marcat intonațional prin accent de intensitate. (Cf. versul lui Bacovia „e ziuă și ce întuneric…”, în care poetul se folosește de ictusul de vers pentru a da pronumelui cu nuanță adverbială „ce” valoarea exclamativ-interogativă – deci tonică – pe care, în context, o are.)

Gustă ziua de azi. De la ce-o fi, cât mai puțin să-aștepți

Ca orice prepoziție monosilabă, și „de” este vidă accentual. Totuși, aflată imediat după cezură, ea poate sprijini ictusul, în condițiile în care „anturajul” este alcătuit tot din monosilabe vide (i.e. prepoziția „la” și pronumele „ce”).


[1] În limba greacă veche, cuvintele cu accent ascuțit pe ultima silabă își vor schimba accentul în grav, dacă se găsesc în interiorul frazei, păstrându-și însă neschimbat accentul atunci când se găsesc la sfârșitul acesteia.

Lasă un răspuns