Ismail Kadare, Dor de Albania / Malli i Shqipërisë

0
919

S-a născut la Gjirokastër, în sudul Albaniei, în ianuarie 1936. Şi-a început studiile de literatură la Tirana, apoi a continuat la Institutul „Maxim Gorki“ din Moscova. Primul său roman, Generalul armatei moarte (1963), a însemnat şi primul mare succes ca scriitor.

Au urmat o serie de alte romane, volume de proză, de poeme şi, în ultimii ani, de memorialistică şi eseuri, încununate, toate, cu premii internaţionale şi traduse în peste patruzeci de limbi. În octombrie 1990, a cerut azil politic în Franţa, iar din anul 2000 îşi împarte existenţa între Paris, Tirana şi Durrës, pe litoralul adriatic.

Traducere de Marius Dobrescu
Traducere și prezentare de Marius Dobrescu

Gestul său de a cere azil politic în Franţa într-o perioadă în care comunismul albanez nu-şi dăduse încă obştescul sfârşit a grăbit căderea regimului şi intrarea Albaniei pe calea democratizării. Este considerat cel mai important scriitor albanez din toate timpurilor. A fost laureat cu numeroase premii naţionale şi internaţionale, printre care şi International Man Booker Prize (2005). Opera sa este dramatizată şi jucată pe marile scene ale lumii. În România, se bucură de un mare prestigiu, cărţile sale fiind traduse, începând cu anul 1973, la Editurile Univers, Humanitas, Polirom, Junimea, Militară ş.a.

PoeziePoezia
Poezie,
Cum ţi-ai găsit drumul către mine?
Mama, ca Aragon, scria fără punct şi virgulă.
Tata, hoinar peste mări şi ţări.
Dar tu ai venit
Păşind uşor pe caldarâmul oraşului meu patriarhal,
Ai ciocănit sfioasă la poarta casei cu etaj
Numărul 16.
Multe am urât şi am iubit în viaţă,
Multor dorinţe am fost „citta aperta”,
Dar iar şi iar,
Ca flăcăul ce se întoarce în miez de noapte
Acasă,
Obosit şi mahmur după cheful de aseară,
Aşa mă întorc şi eu la tine ostenit
După fiecare rătăcire.
Iar tu,
Fără a-mi purta pică pentru trădările mele
Mă alinţi cu dragoste,
Ultima mea gară,
Poezie.
Poezi,
Udhën gjer tek unë si e gjete?
Mamaja ime shqipen mirë s’e di,
Letrat si Aragoni i shkruan, pa pikë dhe presje,
Babai u end në rini net e tjera dete,
Po ti erdhe
Duke ecur nëpër kalldrëmin e qytetit tim
Të gurtë, të qetë,
Trokite drojtur në shtëpinë trekateshe
Nr. 16.

Shume gjëra kam dashur dhe çdashur në jetë,
Për shumë deshira kam qenë citta aperta,
Po prapë
Si ai djali që kthehet vonë ne shtëpi,
I lodhur dhe i shqyer nga bredhjet e natës,
Ashtu edhe unë, i lodhur përsëri
Pas çdo amatori, jam kthyer tek ti.
Dhe ti,
Pa me mbajtur mëri për tradhëtinë,
Më ke përkedhelur flokët me ëmbëlsi,
Stacioni im i fundit,
Poezi.
Chiar când memoria…Edhe kur kujtesa
Chiar când memoria mea ostenită,
Asemeni tramvaielor de la miezul nopţii,
Va opri doar în staţiile principale,
Pe tine nu te voi uita.
Îmi voi aminti
Seara liniştită, fără sfârşit a ochilor tăi,
Suspinul, cu capul pe umărul meu
Şi părul, ca o plutire veşnică.
Apoi, despărţirea…
Şi doar în câte-o noapte
Degetele mele nevăzute, de departe,
Se vor împleti în părul tău.
Edhe kur kujtesa ime e lodhur
Ashtu si ato tramvajet e pasmesnatës
Vetëm në stacionet kryesore do të ndalojë,
Une ty s'do të harroj.

Do të kujtoj
Mbrëmjen e heshtur, të pafund të syve të tu,
Dënesën e mbytur, rrëzuar mbi supin tim
Si një dëborë e pashkundshme.

Ndarja erdhi
Po iki larg teje...
Asgjë e jashtëzakonshme,
Veç ndonjë nate
Gishtat e dikujt do të mpleksen në flokët e tu
Me të largëtit gishtat e mi, me kilometra të gjatë...
Plajele iarnaPlazhet në dimër
Nesfârşit în faţa noastră pustiul plajelor,
Nesfârşit şi întins ca un poem epic.
Plajele pustii, bântuite de vânturi,
Seamănă scoicilor din care s-au scos perlele.
Dincolo de ele, departe, şuieră locomotive
Şi-n urmă-le, trenuri pline cu mere brumate.
Shtrirë para nesh humbëtirë e plazheve,
Hapësirë e gjerë si në poemat e Naim Frashërit.

Plazhet të mbetur bosh pa stinën e verës
U ngjajnë guackave që iu kanë marrë perlat.

Përbri tyre lokomotivat fishkëllejnë së largu,
Tek tërheqin trenat plot me mollë të lagëta.
CascadeleKataraktet
Cascadele se aruncă-n afund
Ca nişte albi, nărăvaşi armăsari
În vârtejuri de spume şi curcubeie.
Ca la un semn, în adâncuri
Cu picioarele dinainte întinse zvâcnesc.
Îşi frâng, ah, albele picioare.
Mor apoi, în liniştea stâncii
Şi-n ochii lor, acum stinşi,
Ca de gheaţă, se oglindeşte cerul.
Kataraktet kërcenin teposhtë,
si kuaj të bardhë, te vrullshëm
plot jele shkumë e ylberësh.
Por befas te buzë e greminës
ranë me këmbët e para,
i thyen, oh, këmbët e bardha.
Dhe vdiqën në rrëzën e shkëmbit…
tani në sytë e tyre të shuar,
i akullt, pasqyrohet qielli.
Franz Kafka - Spadasin
Franz Kafka – Spadasin
DedublareTë huaj jemi
Ne-nconjură năluci de gheaţă
Indiferenţi ca doi străini
Am apucat, precum apucă
Străine căi, doi beduini.
Şi unul-altuia închis-am
Drumeagul tainic de acces,
Două cetăţi medievale
Ce se înfruntă prea ades.
Doar noaptea, când, cu mâini de vată,
Se trag obloane, poduri reci,
Tu te strecori pe lângă paznici
Şi-apoi tiptil în mine treci.
Cutreieri visu-mi, fantomatic,
Făptura-ntreagă mi-o cuprinzi,
Îmi mângâi, tandru şi sfielnic
Ochi cercănaţi, obraji livizi.
Târziu e… Peste cerul negru
Roiesc vârtejuri sinilii,
Tresari, clipeşti, dispari în goană
Pe drumul ce doar tu îl ştii.
Şi iată-ne străini şi sumbri
Cum stăm din ce în ce mai des.
Două planete-ndepărtate,
Pierdute într-un cer advers.
Të huaj jemi ne prej kohësh
Ç’ish për t’u thënë është thënë.
Si gurët që zënë vend në tokë
Një jetë vend ne kemi zënë.
Drejt njëri tjetrit kemi mbyllur
Të gjitha rrugët edhe shtigjet
Si dy qytete mesjetarë
Me mure, heshta dhe me pirgje.
Por natën kur i lodhur truri
Portat i Mbyll me qetësi,
Ti gjen një shteg dhe futesh mbrenda
Një shteg që vetëm ti e di.
Futesh dhe si n’rrugica parqesh
Shetit mes cirkonvolucionesh.
Hyn nëpër ëndrra e shkujdesur,
Fanitesh, qesh, ma bën me dorë.
Po kur mëngjesi zë ofrohet
Nis shqetësohesh befas ti.
Dhe heshturazi del përjashta
Nga shtegu që veç ti e di.
E dita vjen. Rrjedh prap jeta
Dhe ne të dy si dhe më parë
Të ftohtë rrimë e të pamposhtur
Si dy qytete mesjetarë.
UrsitoarePlakat pinë kafe
Tăcute, pe pernele moi, bătrânele sorb din cafele
Sub ceaşcă destine străine în grabă prinzând.
Desenele sorţii în tonuri ciudate şi triste
În zaţul de smoală-ncâlcite contururi îşi fac.
Pe rând, elevat, precum nişte critici de artă modernă,
În vorbe domoale crochiuri abstracte traduc.
Në një radhë të ngrysur mbi minder plakat
po pinë kafe.
Filxhanat pastaj i përmbysin mbi fatin e një
vajzë të re.

Mbi fatin e vajzës, kontura të zeza, trishte,
Kompozime vijash, njollash e rombesh
të çuditshme.

Tani plakat me radhë, si kritikë të artit modern,
Vizatimet abstrakte të kafesë shpjegojnë

mbi minder.
Dor de AlbaniaMalli i Shqipërisë
Mi-e tare dor de Albania noastră.
În seara asta, când mă-ntorceam cu troleibuzul,
Fumul unei ţigări Partizani din care fuma cineva
Se-nvârtejea în spirale albăstrii,
Parcă povestindu-mi despre ţara şchiptarilor
Mie, compatriotului său.
Să păşesc seara pe străduţele Tiranei,
Pe care m-am zbenguit cândva,
Şi pe acelea pe care n-am călcat.
Mă cunosc vechile lor porţi de lemn,
Îmi poartă pică şi-acum,
Şi or să mă dojenească,
Dar eu n-am să le bag în seamă,
Căci şi de ele mi-e dor.
Voi păşi pe străduţele pline de frunze uscate,
Foşnind sub sărutul rece al toamnei,
E-atât de uşor să le strecori în metaforă!
Mi-e tare dor de Albania noastră;
De cerul ei înalt, adânc şi albastru,
De vuietul valurilor mării sudice,
De norii ce ard în amurg precum cetăţile,
De munţii cu fruntea de gheaţă şi bărbile de iarbă,
De nopţile blânde cu adieri parfumate,
De neguri scurgându-se asemeni nomazilor
De locomotive şi cai,
Transpiraţi nechezând plini de spume,
De chiparoşi, de turme şi de morminte
Mi-e tare dor.
Mi-e tare dor
De albanezii mei.
Mi-e tare dor şi o s-ajung acolo,
Călărind pe neguri şi pe noianul de dorinţi.
Pe cât de departe, pe-atât de dragă-mi eşti, patrie.
Aeroportul va tremura sub tunetul motorului,
Ceţurile vor încremeni peste prăpăstii.
Cei ce-au inventat avionul cu reacţie
Sunt sigur că au fost şi ei vreodată departe de patrie.
Më ka marrë malli për Shqipërinë tonë.
Sonte,kur po kthehesha me trolejbuz,
Tymi i cigarit Partizani që pinte dikush
Dridhej kaltëronte,bente spirale,
Sikur të fshehta më thosh në gjuhën e shqipëtarëve
Mua bashkatdhetarit.
Të shkoj dua mbrëmjes në rrugët e Tiranës,
Ku kam bërë dikur ndonjë marrëzi,
Dhe në rrugët ku skam bërë asnjë marrëzi.
Më njohin ato porta të vjetra të drunjta,
Inatin akoma do ma mbajnë,
Kokën do ma tundin,
Por unë s'do ta marr për keq,
Se malli më ka marrë.
Dhe t'eci rrugicave plot gjethe të thara,
Gjethe të thara,gjethe vjeshte,
Për të cilat krahasimet gjenden aq lehtë.
Më ka marrë malli për Shqipërinë tonë;
Për atë qiell të madh, të gjerë e të thellë,
Për vrapin e kaltër të dallgëve adriatike,
Për retë që në muzg si kështjella digjen,
Për alpet flokëbardha e mjekërgjelbra,
Për netët e neilonta, që nga flladet fërgëllojnë,
Për mjegullat që si indianë të kuq muzgjeve
shtegtojnë
Për lokomotivat dhe kuajt,
Që të djersitur avullojnë e hungërojnë,
Për qiparisat, kopetë dhe varret
Malli më ka marrë.
Malli më ka marrë,
Për shqipëtarët.
Më ka marrë malli dhe së shpejti vi atje,
Duke fluturuar mbi mjegullat,si mbi dëshira.
Sa i largët, aq edhe i dashur je, atdhe.
Aerodromi do të dridhet nga uturima,
Mjegulla do të rrijë pezull mbi humnera.
Ata që shpikën shpejtësinë reaktive
Larg atdheut sigurisht do kenë qenë ndonjëherë.
Articolul precedentHoratius, Carpe diem
Articolul următorPunguța cu doi bani1 și aventurile transpunerii ei în limba arabă

Lasă un răspuns