Punguța cu doi bani1 și aventurile transpunerii ei în limba arabă

2
605

Pentru un scurt istoric al lucrului cu textele de basme, de povești, mă voi întoarce în anul 1990, la Bagdad, unde rămăsesem blocat pe o perioadă din cauza Războiului din Golf.

Pentru a-mi ocupa timpul cu ceva, am început să înregistrez basme din zona mesopotamiană, basme pe care aveam să le traduc apoi în limba română și să le public mai întâi la Editura Coresi, apoi la Editura Polirom, sub titlul Basme de pe Tigru și Eufrat. Achiziționând astfel structurile și modul de exprimare din basmele irakiene (cu formule inițiale, mediale și finale specifice), am început să traduc basme din română în araba irakiană, deoarece puteam să răspund din punct de vedere stilistic orizontului de așteptare al cititorului irakian. Astfel, primul basm, Tinerețe fără bâtrînețe și viață fără de moarte (Šabāb bilā šayḫūḫa wa ḥayāt bilā mawt), va fi publicat în revista At-turāṯ aš-šaʻbī (Patrimoniul popular), în araba dialectală vorbită la Bagdad. Din cauza transpunerii dialectale, circulația sa în celelalte țări arabofone a fost limitată. Îl voi relua apoi în araba clasică și îl voi publica la Sharjah, iar această versiune va cunoaște numeroase ediții.

În ceea ce privește Punguța cu doi bani, principala dificultate a constat în alegerea nivelului de limbă, având în vedere experiența anterioară: dialect? Sau limbă clasică?

George Grigore
George Grigore

Cu toate că expresia dialectală arabă se pretează stilului poveștii, adică s-ar fi mulat mai bine pe expresia românei lui Creangă, am optat – pentru o mai mare vizibilitate în întregul spațiu arab – pentru araba clasică, chiar dacă incongruențele dintre o limbă clasică, cu gramatică amănunțit și riguros elaborată, și o limbă populară, dinamică, colorată, nenormată – cum este româna lui Creangă – păreau de nedepășit. Până la urmă, am găsit totuși o soluție, mergând pe un stil preluat din Alf layla wa layla (O mie și una de nopți), unde se folosește o așa-numită arabă medie, adică arabă clasică împestrițată cu dialectisme, menite a da savoare și dinamism povestirii, așa încât năzurosul Șahriar să nu se plictisească și s-o dea pe Șeherezada pe mâna călăului, așa cum făcuse cu predecesoarele ei.

Dificultăți au fost la tot pasul, dificultăți cauzate, în primul rând, de diferențele culturale. Aici, aș vrea să zăbovesc puțin,  pentru a povesti o întâmplare hazlie. După ce am terminat traducerea, am trimis-o unui amic arab, pentru eventuale sugestii. Și vine într-adevăr cu o sugestie, și anume ca prima propoziție, care e destul de lapidară („Era odată o babă și un moșneag”), să fie completată, în traducerea arabă, cu o propoziție explicativă (yaskunāni fī baytayni muḫtalifayni baynahumā siyāğun „locuiau în două case diferite, între care se afla un gard”), ca situația să fie clară, fără echivoc, ca nu cumva să se creadă că trăiau într-o promiscuitate de neacceptat pentru cultura arabo-islamică. Sigur că această sugestie n-a fost luată în seamă.

Numeroasele dificultăți în găsirea unor echivalente satisfăcătoare fac ca această traducere, deși de mici dimensiuni, să se constituie într-o provocare lingvistică de la un capăt la altul.

Chiar de la titlu, a apărut prima problemă: „bani”. Se înțelege că banul, fiind cea mai mică monedă divizionară a leului, trebuie echivalat în arabă cu denumirea celei mai mici monede divizionare, numai că țările arabe folosesc sisteme monetare diferite, astfel că echivalentul vocabulei „ban” poate fi millim (în Tunisia), fils (în Emiratele Arabe Unite), dirham (în Libia), qirš (în Siria, Egipt) etc. Uneori, aceeași denumire are semnificații diverse, de exemplu dirham este, în Libia, o subunitate monetară, pe când în Maroc și Emiratele Arabe Unite este unitatea monetară de bază. Până la urmă, m-am oprit asupra vocabulei qirš, datorită faptului că este mai cunoscută, însă riscul  acestei alegeri este ca povestea Punguța cu doi bani, așadar Aṣ-ṣurratu ḏātu l-qiršayni, să fie identificată, chiar din titlu, ca având legătură cu Siria sau cu Egiptul. Indiferent de alegere, termenul folosit ar face trimitere către un sistem monetar arab și implicit către una sau, eventual, mai multe țări arabe. 

O altă piatră de încercare a fost redarea în arabă a celor două vocabule „babă” și „moșneag”. Binomul echivalent al acestora, instituit în limba arabă, este ʻağūz și, respectiv, šayḫ. Problema neplăcută în acest caz este dată de semnificațiile de bază ale rădăcinilor de la care sunt derivate cele două cuvinte: šayḫ vine de la o rădăcină care are și semnificația de „a deveni înțelept”, pe când ʻağūz vine de la o rădăcină care înseamnă „a cădea în neputință”; așadar, bărbatul, când îmbătrânește, devine înțelept, iar femeia – neputincioasă. În încercarea de a evita acest dezechilibru semantic, am căutat perechi construite pe paralelism. Acestea însă, cum ar fi ḥāğğ – ḥāğğa, sunt puternic conotate islamic, cele două vocabule înseamnând „cel/cea care face pelerinajul la Mecca”, dar și „bătrân-bâtrână”. Neavând o altă soluție viabilă, am păstrat binomul menționat inițial.

„Boier/boieri” este un alt cuvânt la care am zăbovit îndelung, căci, având o conotație social-istorică pregnantă, este aproape imposibil de a-i găsi un echivalent pe măsură în arabă. Aici, avem de-a face cu așa-numitele goluri lexicale, când unui cuvânt dintr-o limbă nu-i corespunde niciun cuvânt în altă limbă, sunt cuvinte fără echivalent direct.

Vocabulele arabe care semnifică „om înstărit” au la bază semnificații fie politico-militaro-administrative, precum bāšā „pașa”,’aġā „aga”, ḫān „han”, fie juridico-religioase, ca funcții în ierarhia islamică, precum šayḫ „șeic”, mawlā „mola”, qādi[n] „cadiu”. Toate aceste cuvinte au intrat, de altfel și în limba română în perioada influenței otomane. Până la urmă, neavând altă soluție convenabilă, am folosit vocabula mawlā – mawāli[n] pentru sintagma „boieri mari”, sugerând astfel, vrând-nevrând, că boierul moldovean ar fi avut și preocupări religioase.

La secvența onomatopee, limba arabă clasică nu stă prea bine. La onomatopeele puține din textele clasice, se poate adăuga un număr mai mare de onomatopee deduse din verbele ce semnifică „a scoate un sunet”, „a face zgomot” – ce au la bază onomatopee neînregistrate însă în dicționare ca atare. Dacă pentru „cucurigu” există echivalentul panarab kūkūkūkū, pentru „cotcodac”, în schimb, lucrurile nu mai stau așa, ci se întâlnește o diversitate de forme preluate din dialectele arabe, fără ca vreuna să fie general valabilă. Cel mai mult se apropie de acest deziderat waqwaq, care înseamnă însă atât „cotcodac”, cât și „oac-oac”. După lungi căutări și discuții cu filologi arabi, am ales „cotcodacul” arabo-mesopotamian, și anume naqnaq.

Expresiile idiomatice – care, dacă ar fi traduse mot-à-mot, ar produce cel puțin perplexitate – au fost echivalate cu expresii cu aceeași semnificație în limba arabă. Și semnalez aici doar un singur exemplu, ilustrativ în acest sens: „mânânci ca-n târgul lui Cremene” a fost redată prin ta’kulīna wa ka’anna laki qirbatan badalan mina l-maʻida „mânânci de parcă ai avea un burduf în loc de stomac”.

Analiza poate continua și pe alte secvențe, însă, nemaiaducând ceva nou ca problematică, ne oprim aici și redăm mai jos un scurt fragment din poveste, în română, urmat de traducerea în arabă:

„Cucoșul, cum scăpă din mânile moșneagului, fugi de-acasă și umbla pe drumuri, bezmetec. Și cum mergea el pe-un drum, numai iată găsește o punguță cu doi bani. Și cum o găsește, o și ia în clonț și se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moșneagului. Pe drum se întâlnește c-o trăsură c-un boier și cu niște cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoș, vede în clonțu-i o punguță și zice vezeteului: 

— Măi! ia dă-te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc. 
Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, și c-un feliu de meșteșug, prinde cucoșul și luându-i punguța din clonț o dă boieriului. Boieriul o ia fără păsare, o pune în buzunar și pornește cu trăsura înainte. Cucoșul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat: 

Cucurigu! boieri mari, 

     Dați punguța cu doi bani!

الديك، بعد ما أفلت من يدي الشيخ، فر من البيت وأخذ يطوف في دروب بلا هدى. وبينما كان يمشي في درب، فإذا به يعثر على صرة فيها قرشان. وفي الحال التقطها بمنقاره ورجع بها الى بيت الشيخ. في طريقه، صادف عرية حنطور فيها رجل ثري وبصحبته عدة خواتين. فلمح الثري الديك وأمعن النظر فيه فرأى في منقاره صرة فقال بالحوذي:

قف، وانزل يا صاح! يا صاح! وانظر ماذا يحمل هذا الديك في منقاره!
 ترجل الحوذي على عجل من مقعده وبنوع من التحايل، أمسك بالديك وجرده من الصرة، وسلمها للثري. فدحسها في جيبه وانطلق بحنطوره الى الأمام. فزعل الديك من هذا التصرف ولكنه لم يترك الأمور كما هي، بل لحق الحنطورصائحا بلا انقطاع:

كو كووو! كو كوووو! يا أيها الموالي الكبار!

أعيدوا لي الصرة ذات القرشين!!


[1] Ion Creangă, Aṣ-ṣurratu ḏātu l-qiršayni (Punguța cu doi bani), traducere în limba arabă de George Grigore, ediție bilingvă română și arabă, ilustrații de Nicoleta Bida-Șurubaru, Editura Ars Longa, Iași, 2018.

2 COMENTARII

  1. Dacă e nevoie să te lupți atât cu găsirea termenilor potriviți pt o operă scrisă, mă întreb cum e atunci când faci interpretare simultană pe arabă.

    • stimată doamnă,

      domnul george grigore este profesor universitar. nu face translație la delegații străine din țările arabe, poate ca dumneavoastră, sau la conferințe comerciale.

      a înțelege dilemele unui intelectual care face retroversiune – care nu este un act ce necesită iuțeală, ci aprofundare a textului, găsirea termeniului potrivit care să nu trădeze opera originală -, este un lucru care, probabil, vă excede.

Lasă un răspuns