Jan Koneffke, Vis despre zidul paradisului

0
151

Scriitorul german Jan Koneffke, legat afectiv și de români, e cunoscut la noi prin două romane traduse până acum, unul dintre ele, Cele șapte vieți ale lui Felix K., oferind și o privire avizată asupra României interbelice.

Dar mai puțini îl știu la noi ca poet – un poet cu totul remarcabil. La sfârșitul studiilor sale de filozofie și literatură și încă înaintea apariției volumului de debut, de altfel, Jan Koneffke a primit în 1987 prestigiosul premiu de poezie „Leonce-und-Lena“. A fost și primul dintr-o mai lungă serie de importante distincții și premii ce i-au fost acordate (printre altele, Friedrich-Hölderlin-Förderpreis, 1990, și acesta tot pentru poezie; Offenbacher Literaturpreis, 2005; Usedomer Literaturpreis, 2013; Uwe-Johnson-Preis, 2016).

Prezentare și traducere de Alexandru Al. Șahighian © Jan Zappner (im Auftrag der Robert Bosch Stiftung - Förderprogramm „Literarische Brückenbauer“)
Prezentare și traducere de Alexandru Al. Șahighian © Jan Zappner (im Auftrag der Robert Bosch Stiftung – Förderprogramm „Literarische Brückenbauer“)

Jan Koneffke scrie o poezie fermecătoare, senzuală, intens sugestivă, structurată în jurul unor nuclee narative, care uneori au un aer de baladă burlescă – un amestec singular de vis, fabulație și o realitate bântuită, în registrul grav, de umbrele trecutului istoric recent. Poetul recurge la o paletă stilistică foarte variată, apelând la un întins fond de cuvinte mai noi și mai vechi, literare sau populare, regionale, argotice. Prin caracterul oral este pronunțat, unele poeme par să te invite la citirea lor cu voce tare. Textele surprind mereu prin marea lor vivacitate, sunt pline de năstrușnice volte și întorsături neașteptate, de bruște „schimbări de macaz“ sau întreruperi la mijloc de vers sau de cuvânt, de treceri fulgurante de la o imagine poetică la alta; uneori, ele par a fi alcătuite din frânturi mai mult sau mai puțin disparate, dar în final se încheagă într-un puzzle care-și dezvăluie înțelesurile. – Poemele de mai jos sunt alese din cele trei volume de versuri publicate de Jan Koneffke până acum (mai există și un al patrulea, de versuri pentru copii, care-l încântă și pe adultul din care copilul n-a dispărut cu totul).

Din volumul: Galbenă bicicleta săgetând prin văzduh
(Gelbes Dienstrad wie es hoch durch die Lüfte schoß, Frankfurter Verlagsanstalt, 1989)

Galbenă bicicleta de serviciu săgetând prin văzduh

un du-te-vino încolo și-ncoace poștași suind pe-acoperișuri
mai iute decât norii traversând orașul
            pe sus
ia stai mi-am zis precis că astăzi gențile li-s burdușite
doar cu-amețitor de senine voioase mesaje și vești și-
            atât
așteptam deci impacient cum lesne vă-nchipuiți
sub cerul împânzit de-un noian de scrisori plutitoare
țignale de fum trimise pe hornuri porumbeii sosind
cu telegrame în zbor și vai ținutu-ntreg acoperit
fu curând de alb și pivnița de cărbuni astupată cu
vârf și-ndesat
dar mie-n casă nu-mi fluturase pe geam nimicuța
niciun semn cât de mic un butoiaș de tristețe
băut-am și-am conjurat-o pe ibovnica-mi infidelă,
speranța, să nu mă lase de izbeliște


Casa trebuie dereticată și iar ne-nvârtim
cu găleți de apă prin ceruri alunecând
pe cârpe leoarcă pleoscăind și lustruind
cărămizi și țigle din talpa casei până-n creastă
paingii-o-ntind și cârcăiecii se cocoață
nori de praf se-nvârtejesc peste Spree
ei, cinʼ se-ndură de gunoaie, eu nu, e cert,
pornesc aspiratorul care urlă ca un lup –
dar mai târziu cât suntem de mâhniți șezând
în casa lună de curată
cu-acoperiș strălucitor
noaptea ne suflă vântu-n casă scârba scârba lucie
iar pe ușa cea din spate


Visele mele de ce-mi tot călcați apăsat pe-acoperiș
de parcă steaua funestă ea însăși l-ar lumina
mai adânc doarme colo jos orașul
                                               și nimeni să vă știe nu vrea
cine-ar ști tot, în veci nu s-ar mai veseli


În nori se-amestecă ciment
de săptămâni întregi
între acoperiș și cer se cațără muncitorii constructori
pe unde-a fost lăptăria azi se-nvârtesc fetișcane
cu galbene căști halate-albastre
nostime cu picățele, spuneți-o
tuturor cine norocu-și caută caută un
pretendent ce este și ibovnic și funcționar înalt
o trăsură ce merge având înhămați la vreo sută de
cai: să tot locuiești în asemenea intimitate!
unde altdatʼ tropăiau animale domestice azi lucesc
bucătării încorporate pilotele se umflă-n
vânt dar când el adoarme eu aud vacile
mugind ori șiștare zăngănind – înseamnă
că și-acum fetele tot mai duc
                                    laptele colo jos în oraș


Oare cerul era boscorodit
ziua salamandrele își lepădau cozile
pași de șoarec pare-se pieziș peste casă
mai apoi grindina răpăia pe-acoperiș
stele se prăvăleau pe lângă sori tremurători
universuri cufundate în beznă adâncă
de ziua sfinților îngeri toate astea și-n
șoproane pătrunse-o noapte înghețată

după ce stolul se risipise se făcea că stam
singur la geam, cântându-mi în barbă
despre coada cometei
                        despre fericirea viitoare


Cum merge totul mai departe cu inima poticnindu-se
            de-atâta speranță
cu sare curată pe-acoperiș după-o zăpadă etern eternizată
grindină, furtuni, un martie binevoitor cu noi!
            Fiecare
curajul și-l poartă sub o ciuruită umbrelă


Iată am ajuns o ființă receptivă
pentru gripe și-amintiri
în festivul cort autumnal
cântă fanfara cum îi
mai sclipesc alămurile
prin norii zdrențuiți
zilele-s cai lucitori ce-o iau la galop
sub dosul tinerelor fete


În vuiet de vânt urbea-mi zbura ședeam în
casă clătinătoare îndărătul sobei care fluiera
orice firimitură de grijă se cerea gustată
câte nu crezusem c-or să mi se-ntâmple
un cer presărat cu stele
din cele licăritoare blânde
voios frontonul înălțat naintea altora
dintr-ale verii nopți mai dulci eterne și
minuni luminoase cum s-or perinda în taxi
de n-aș duhăni din rărunchi, și nicicând
luna nu-și va întoarce ochiul holbat de la ai săi –
acum un simț înnegurat
acoperișuri clătinătoare
și puzderie de păsări spulberate de vânt


Câinii zgreapțănă prin curte
de parc-ar ști pământul să povestească

de parcă încă i-ar mai fremăta
fracul peste casă și inima-n odăiță
de parc-ar mai veni nori dinspre Rin
în dreptul șurii ar dănțui pe înserat
de parcă tot s-ar mai rostogoli poamele
nesfârșit de dulci în poala iubitei sale
de parcă mereu tot mereu ar rosti
cele mai efemere vorbe: el, poetul

lasʼ că trece e bine
Friederike în curte
            potolește câinii

Din volumul: Ce mai fumam trimițând rotocoale la lună
(Was rauchte ich Schwaden zum Mond, DuMont, 2001)

Sunt bântuit

Cum mai mână ei noaptea prin visu-mi cuvinte în costume
                                                                                   cu paiete
și-n urma alaiului de măști – zornăitoare cutii de conserve
doldora de înțelesuri
cu taraf de lingviști metafore-năluci confetti de ziare
«Speranță», «Adevăr», «Eu» țipă de-a valma:
                        Iha, de noi nu mai scapi în veci!

Vis despre zidul paradisului

La periferie unde cresc munți de gunoi astmatic gâfâie
                                                           horn lângă horn
noaptea trecută din neant s-a-nălțat un zid ce se cațără
pânʼ la cer în gardul de sârmă ghimpată se zbăteau
                                                norii ca ieșiți din minți
lună pâlpâitoare soldați minusculi patrulau
                                                cu dulăi zburători
părăduind muniția de semnalizare într-o jerbă de artificii
hățișuri de indicatoare de frontieră scrâșneau:
halt! Sector paradiziac! Am luat-o pe urma
mulțimii de oameni alunecând agitând steagurile
                                                                       echipelor
de la meciul de fotbal de ieri mașini bară-n bară și
                        cârduri de reporteri afară
unde colosul era privit cu mirare beton fără fisură dai
cu târnăcopuʼ
și sare-ndărăt unii s-au apucat să tot sape până ce
                                                                       sub pământ
iar au dat de mortar oamenii au căutat să escaladeze zidul
s-au sfătuit: după o eternitate de marșuri forțate ar trebui
careva să dea peste piatra unghiulară. În zadar
au fost mituite patrule și-ngropate momeli pentru
a-i face pe câinii prinși să spună tot ce știu despre
ce se-ascunde în spatele monstrului
grădini sălbatice munți de griș cu lapte poate
ființe dirijate de computere construiesc
o lume rațională. Curând toți erau epuizați
se sprijineau somnoroși în vânt ori se-așezau la o partidă
                                               de macao de-atâta speranță
au fost încheiate contracte și procreat un număr enorm
de copii sub luna care fâșii răcite de nori să vâneze
                                                                       porniră
indicatoare de frontieră frângându-se toate și prin beton
licărind pustiiciune de tinichea
colos de ciment zidul topindu-se-n aer
toți trăgându-se năuciți deoparte

Viză de intrare pe termen (vechi cântec de noapte)

Când luna să se-arate vrea
se cere-n ausvais prevăzut
cât i se-ngăduie să stea:
până la trei și-un sfert… și-atât!

Domn-Dumnezeu e comisarul gri
nu are somn mereu veghează:
daʼ ăsta cine-i despre el ce știi
și-oricum pe toți ne suspectează

căci din cerescul lui registru
nici dram de ADN-uri nu-i lipsește
se-ncruntă El la polițaiministru
și-o razie după alta poruncește

când mergi la circă-nfricoșat
pe dată ți se strigă: ho! și: stop!
scoți ausvaisul cel expirat
ș-implori: mai prelungiți c-un strop!

dar nimeni nici de-l pici cu ceară
nu mișc-un deșt, ci: valea! zât!
noapte de noapte apoi iară
simți lațul strâns pe după gât

n-ai bani n-ai cum să te ascunzi
de-i ai te-ntrebi pe cinʼ să ungi
într-un cotlon te-ai tupilat?!
pe dată te-au și înhățat

cu luna ce-i nu știu defel
ea pală doar a luminat
însă poliția Domnului cu zel
luna o a expulzat

Pândarul viselor

Ce mi-am mai meșterit pândari de-o șchioapă au cheiță la spate
au ochiul bulbucat și cornet acustic: ia iscodiți-mi visul rebel!
docili ei își ocupă postul la căpătâiul patului când se crapă
de ziuă peste ce dau sub pat o babilonie de șurubărie

Vis cu morgă

Vrând să mă-ntorc acasă un polițist m-a oprit
cu un gest al mâinii sale înmănușate
Ești mort la morgă cu tine nu-mi rămase
timp nici cât să-mi smulg părul din cap
la bordură-au frânat mașini funerare
cu pomadă-n mustăfleoancă
cu pantofuʼ lustruit cu
plecăciuni adânci tot mai adânci și m-am
suit în cel mai ieftin vehicul funerar
împuțit cu diesel și grăsime de cadavru
motoruʼ a scuipat pietriș mărunt
târâș-grăpiș urnitu-s-a din loc bălăbănit
și farurile le-a rotit în jur
când o viforniță ne-a-ncetinit
morți plutind orizontal pe vălul palatului
călătorind spinarea ne-a-nmuiat-o în sfârșit
ploaie cu piatră și cu scânduri
din ceruri unde niște coșciugari tot bat cuie
mai îmbeznată nu poate fi o ladă
dricul meu motorizat
ce-și mai lingea oftând tinicheaua
până ce-am sosit la morgă unde
se-ntindeau rășchirau la picioare
dește puzderie etaj cu etaj de
țesut mort de păr omenesc
care-l năpădise cu lână
deasă și tot mai deasă
trei mădulare slăbănoage hornul morgii borî
și amploaiații se dădeau de-a dura gesticulând
nu-nu nu mai avem niciun colțișor liber
suntem plini cu vârf cu cadavre!
vehiculul meu s-a pus gâfâind în mișcare
cărându-mă metru cu metru
pânʼ ce proptindu-se într-un copac
a adormit de nu cumva a
răposat
eu stam ciucit în șanț
cu frigu-ajuns la os

Colocatar în Wilhelmstrasse[1]

De invidiat cine
găsea-n perete un malaxor de ciment
cutii de bere durând o eternitate
și niciun cadavru în aceste
cutii de beton cioc-cioc la ușă
picioru-i veșnic beteag
a șchiopătat în visul nostru
botuʼ lui pe unde radio
ne-a lovit urechea trăia
ca mucegai prin așternuturi
bătea în țeavă ieșea
din canale și pubele spumă
scrâșnea în firul telefonului
babilonii vorbea când
ne băgam în vorbă nicio
fisură unde să nu se oploșească
dădeam la tot pasul de monștri știrbi
cu turnuri de pază în ochi
de câini-grănicer ajunși orbi cu onoruri
la brațul consoartei și-n
compania sa el șușotea
plângăreț era mereu incoruptibil
nu se lăsa îndepărtat nici cu
aspiratorul ori cu esența de oțet domn
de-o amabilitate șoricie dumnealui
zi de zi se-nmulțea
pânditoare furișă jilavă contagioasă
ura

Bătut în cuie

Era ce-i drept versată-n treburi practice
doamna administrator inspector financiar
rostind la telefon cu-o voce imparțială:
Doar dacă-i inatacabil și bătut în cuie!
iar când venea la mine
tare-i plăcea să-mi spună vorbe dulci
și îmi citea și socotea pe buze
de ce-i nevoie pentru-o viață veșnică
ori născocea vreun seif de inimi
inexpugnabil și bătut în cuie
pânʼ ce-ntr-o bună zi de luni bună de-ți sta în gât
s-a zorit dintr-un soroc într-altul
s-a agitat pe cărucioare de macara
a redresat uzine de apă a dat peste
banii delapidați în cutii de pantofi
peste nu ș’ câte schelete în fișete
și mi-a telefonat implorând:
hai să plecăm de-aici departe
în țara lui Lapte-și-miere
care nu cunoaște vreo administrație
nici n-are nevoie de-un buget de austeritate
și unde nimic dar nimic
nu e bătut în cuie
șoptește-mi la ureche povești cu tanti Toanta!
așa mă tot ruga
în vacarm de mașini
o altă luni de-ți sta în gât sosea
rulând pe cerul cărucioarelor de macara
un cer bătut în cuie

Rinocer albastru

Un rinocer albastru
ne ajuta la menaj
gătea și deretica
în corn înfipte erau lubenițe și pâini
și cu-o plecăciune grațioasă
ni le aducea la pat
când călătoream
tu-ncălecai pe-o mătură
eu îmi tocmeam un zmeu docil
la agenția de închiriat zmei
ne trezea vacarm de fierărie
sau precupețele aruncau
cu cepe și ridichi-negre pânʼ ce
tarabă cu tarabă se-nălțau de la sol
se cufundau învârtejindu-se în nori
noaptea spuneam
despre patul nostru că-i un alb oficiu de stare civilă
că Luna-i ofițerul stării civile
care ne căsătorea în secret
pe-un tangou de gramofon și foc de artificii
uneori mai trecea pe-acolo și-un rinocer bosumflat
cu trusa lui de prim ajutor asta când
ne-aruncam în față adevăruri tăioase
tu construiai aparate de jocuri de noroc trebuia
să fii dibaci evitând pericole și capcane erau
perfecte capcanele tale eu
meșteream mașinării de-namorare
cu perechi mișcându-se-n deplină armonie
o veșnicie mecanism durabil
și pe care le-am patentat
dar ce folos nu ajuta la nimic
fie că ne pălea o criză de lumbago
ori ne lipseau bandaje și-alifii
tu-ncălecai pe-o mătură
zmeul meu scuipa foc și pucioasă
însă nu te mai ajungea din urmă
într-un colț ciucit sta rinocerul
inert și-ncărunțit de-alean

Din volumul: De parc-ar fi a ta
(Als sei es dein, Wunderhorn, 2018)

Deutsche Einheit

Ah Deutsche Einheit[2] tata le fuma
douăjʼ de mărci lădița de havane
în fumul gros ce-odaia o umplea
tata-mi părea grozav de mare

lădița peste care-acum am dat
pe ea zgâriat e vulturul german
tata fuma-n tăcere-ntins în pat
bolnav de amintiri și de alean

ferice și senin fusese când
trăia în Pomerania de-al’dată
apoi războiul – el, o frunză-n vânt
și vara baltică de gloanțe sfâșiată

înc-un copil tata ajuns pe front
cutremurat pe veci până la oase
întreg la trup dar nu și inocent
căci inocența-n Pomerania arse

ah Deutsche Einheit – suie din trecut
din frunza de tutun o adiere pală
dar tata mi-a rămas tot neștiut
omul – zdrobit lădița goală


[1] În clădirile situate în Wilhelmstrasse din Berlin și în alte câteva străzi învecinate era concentrată întreaga putere administrativ-politică a celui de-al Treilea Reich. (N. tr.)
[2] Deutsche Einheit (Unitatea germană), marcă de trabucuri germane din anii ʼ30–ʼ40 ai secolului trecut. (N. tr.)

Lasă un răspuns