George Lână, Atelierul lui George. Din tainele și meșteșugul poeziei

0
405

Nu obișnuim să publicăm lucrări despre poezie, cu atât mai puțin un manual de poezie. Și totuși. Vrem să-l prezentăm pe George Lână nu numai cu poezie în limba română și traducere în limba germană, ci să scoatem la lumină și preocuparea sa nu chiar obișnuită între poeți (unii își ascund cu sfințenie meșteșugul, egoiști, doar ei, pentru ei, întru ei, fără dorința de a împărtăși, de a se împărtăși), dorința sa manifestată cu acribie și totodată talent de a da mai departe din meșteșugul său, care l-a însoțit o viață întreagă: arta poeziei. Așa că George Lână nu a organizat ateliere de poezie cu poeți tineri în devenire, gata să se adape de la izvorul unui cunoscător și practicant al poeziei de o reală valoare, ci a gândit să aștearnă pe hârtie experiența sa de-o viață, care l-a format ca om și intelectual. A fost și un prilej să reflecteze asupra artei sale poetice, să se autoanalize.

Editura bistrițeană Charmides, o editură de prestigiu, a publicat în 2017 volumul lui George Lână, Atelierul lui George. Din tainele și meșteșugul poeziei. Și nu este vorba numai de o privire succintă aruncată în laboratorul poetic al poetului bănățean, ci un adevărat îndrumar pentru tinerii poeți care scriu poezie. Și această întreprindere, după cum veți vedea, i-a reușit cu prisosință . Sperăm ca unii tineri cu aspirații de a deveni poeți să citească această carte. Vă prezentăm un fragment din primul capitol al cărții. (Fitralit)

Atelierul lui George. Din tainele și meșteșugul poeziei de George Lână, Editura Charmides

Cuvântul

Fără să-i cunoască în integralitate, puterile, anticii au reușit să priceapă superioritatea cuvântului în fața liniei, desenului, culorii, materialului folosit în sculptură și a sunetului muzical.

Chiar dacă, în anumite perioade și epoci istorice, parte din cuvintele unei limbi sunt condamnate la moarte, prin nefolosire și uitare, în marea lor masă, prin folosire continuă și, mai ales, prin sensurile lor, ele sunt nemuritoare. Acest formidabil avantaj al cuvântului este, spre bucuria noastră, a pământenilor, dublat de alte câteva, aproape la fel de importante.

Cuvântul este imaterial, nu putrezește și nu are miros, se obţine ușor, cu cheltuieli minime de energie (cel rostit) și financiare (cel scris) și, extrem de important, oferă infinite posibilități de asociere. În propoziţii și fraze, după reguli stricte ale gramaticii, și în versuri, după reguli imaginate de către fiecare poet. Care, însă, nu pot sfida gramatica oficială a vremii.

Așa imaterial cum este, cuvântul reprezintă „cărămida fundamentală”, pe care, cu o imaginație incredibilă, poetul o folosește în construcția și structurarea poemului. Folosindu-se de imaginație, cu ajutorul cuvântului, poetul ctitorește, după propria regie, lumi necunoscute, care, inseminate de spiritul său, prind viață. În acest fel, cuvântul devine mijloc de exprimare al spiritului. Putem spune, așadar, că poezia este ctitorire prin cuvânt, pe care poetul o insemineazăcu spiritul său. Și care, la rândul său, evident de la o anumită înălțime, clădește însăși ființa umană.

Miraculoasă și primordială plăsmuire (La început a fost Cuvântul…), cuvântul este Duhul materiei. El aduce și sporește lumina din preajma noastră prin potențialul de a se asocia cu alte cuvinte și de a comunica sentimente, stări de spirit și idei, toate trăite sau chiar inventate.

Poetul este îmblânzitor, salvator, însuflețitor și mânduitor de cuvinte și tot el se eliberează și se mântuiește prin cuvânt. Având statut imaterial, cuvântul este, se pare, de origine Divină, însă poate fi întâlnit în două ipostaze domestice: cuvântul scris și cuvântul rostit. Asupra lor nu insistăm, precizăm doar că pentru creatorul de poezie modernă cuvântul scris are importanță capitală.

Limbajul poetic

Poetul se folosește de cuvinte (uneori întorcându-le din moarte!), pe care, în funcție de sensurile lor, le convertește în limbaj. Acesta trebuie să exprime, cât mai limpede, un sentiment și/sau o idee, indiferent de gradul de abstractizare.

Din acest motiv, poeții care se respectă (cei cu conștiință și responsabilitate poetică, ce doresc să se impună ca veritabile și inconfundabile corzi lirice) se grăbesc să găseasca un limbaj poetic propriu. Pe care să-l adopte – definitiv sau pe etape – atunci când sunt convinși că îi va susține în obţinerea unor performanțe poetice remarcabile, dar şi în creșterea lor progresivă.

Limbajul poetic trebuie căutat, ales, găsit, adoptat și, întotdeauna, stăpânit și adecvat de poet. Adecvarea, însă, este o chestiune de dificultate, întrucât trebuie realizată la trei niveluri. În primul rând, poetul va ține cont de structura sa sensibilă și de instrucția sa. În al doilea rând, va avea în vedere dorința de a face performanță și de a se plasa în sfera spectaculosului. Și, în sfrășit, în al treilea rând, va fi atent la adecvarea limbajului în funcţie de tema și ideile abordate.

Prin noutate, prospețime, spectaculozitate și acuratețe, limbajul poetic reprezintă unul dintre factorii importanți care fac din poet o coardă lirică inconfundabilă. Limbajul poetic poate fi adoptat definitiv atunci când poetul și-l face tovarăș de drum și de Destin liric încă din tinerețe și nu renunță la el niciodată. Sau doar temporar, când creatorul de poezie renunță la limbajul adoptat, chiar consacrat, în funcţie de interesele vârstei și obiectivele poetice pe care le urmărește.

Cu o structură conservatoare, așa cum mi-a fost hărăzită, susțin adoptarea definitivă a limbajului poetic. Care trebuie să devină una din mărcile distincte ale poetului.

Scopul poeziei

În latură formală, poezia este un exercițiu reluat cu o anumită constanță. Prin care, cu ajutorul cuvintelor ordonate în versuri, după o minimă logică poetică și rețete mai vechi sau mai noi, poeții transpun în pagină emoții, sentimente, stări speciale și gânduri/idei, care se nasc instantaneu sau îi urmăresc obsesiv.

Într-o fază de început, poezia se naște din nevoia golirii unui prea-plin sufletesc, care, după principiul ierbii cosite cât mai des, se va reîmprospăta prin golirea produsă de actul scrierii. În faţa textului scris, cu statut definitiv, atenția poetului se focalizează pe două direcții. Ia aminte nu numai la cel pe care îl dezvăluie textul, la sine, dar și la textul săvârșit.

În acest mod începe un joc de care se va simți tot mai atras. În fapt, este un proces dublu, de autocunoaştere și cunoaştere, pe care îl reia pentru a afla lucruri noi, necunoscute. Din acest motiv, admit că, asemenea celorlalte arte, unul dintre motoarele principale ale poeziei este autoexcitația. Tot în această fază se poate vorbi despre un striptease al poetului, în care el este și singurul său privitor. După ce, în sfârșit, se va convinge că are, cu adevărat, ceva de spus, după ce se va convinge că nu va fi luat în derâdere și, mai ales, după ce-și înfrânge tracul/prejudecățile, emoția, poetul acceptă să se dezvăluie și celorlalți. Ieșirea în lume, indiferent de modalitatea în care se produce, este îndelung pregătită de căre scrupuloșii emotivi și responsabili. Pentru miserupiști, care înțeleg rapid că nu au nimic de pierdut, acest moment nu are nimic special, nu trebuie pregătit și se poate produce imediat.

Dar să revenim la tema propusă. M-am întrebat, în mai multe rânduri și la vârste diferite, dacă poezia are, finalmente, un scop. Însă abia după debutul editorial, întâmplat la 40 de ani, am reușit să ajung la o concluzie. Da, cu tot inefabilul ei, poezia are un scop. Există multă gratuitate, dar și destulă încrâncenare în actul scrierii poeziei, iar intersecția dintre aceste atitudini generează, paradoxal, un scop multiplu al său.

Scriem poezie când suntem neluați în seamă ori trădați în dragoste, pentru a ne descărca și a ne linge rănile, dar și pentru a ne cunoaște străfundurile, pentru a ne îmbărbăta și înălța singuri. Însă, de la un anumit punct, scriem și pentru a-i bucura, înălța și îmbogăți pe ceilalți. Și chiar pentru a le înlesni autocunoașterea și cunoșterea. Indiscutabil, după cristalizarea, limpezirea și vertebrarea unei conștiințe poetice, scriem (atinși de o perversiune, totuși, necondamnabilă) pentru a seduce şi fideliza cititorii și, neîndoielnic, pentru a deveni Nemuritori.

Ne-mu-ri-tori, întrucât nu mă sfiesc să afirm că poezia este cea mai atractivă, spectaculoasă și sigură cale pe care un pământean o poate alege pentru a nemuri în inima și mintea neamului său ori chiar în ale lumii întregi.

Poezia

Indiferent de tematică, poezia este guvernată de un singur personaj: poetul, care se dezvăluie în producțiile sale ca Eu liric în diferite ipostaze. Din punctul meu de vedere, poezia este o viziune imaginativă proprie a creatorului, generată de o emoție, un sentiment, o stare specială sufletească sau de spirit ori de înălțimea/profunzimea unei idei care îl iau în stpânire la un moment dat. Și pe care le transpune în pagină cu ajutorul cuvintelor ordonate în versuri: clasice, cu rimă și ritm, libere, din care aceste elemente lipsesc, sau mixte, în care rima apare întâmplător sau voit.

Fie că foloseşte imagini (ut pictura poesis), fie că recurge la asociaţii inedite de idei ori combină aceste modalități, creatorul de poezie își face cunoscută viziunea în scris, prin cuvânt. Uneori, ca pe o obsesie rafinat sugerată, într-un limbaj metaforic cât mai concentrat. Alteori, însă, în toată concretețea, cel mai adesea în absența imaginilor și, mai ales, a metaforei.

Indiferent de calea aleasă, pentru a fi luat în seamă ca poet, creatorul de poezie are trei obligaţii fundamentale:

  1. să nu uite că fiecare poem pus în pagină se adresează, deopotrivă, sferei emoţionale, cât și rațiunii;
  2. să provoace emoții simple și/sau emoție intelectuală;
  3. să provoace ideatic cititorul, servindu-i, constant, viziuni inedite și idei limpezi, bine articulate și, uneori, de noutate absolută. În acest fel, poetul atrage, seduce şi își fidelizează cititorul. Sătul de mizeriile cotidiene, inevitabile în orice societate, și dornic de înălțare spirituală, cititorul se resetează și acceptă tainul de frumusețe, emoție și idee oferit de poet.

Dragostea de poezie. Duhul poeziei

Pentru tânărul dornic şi hotărât să scrie poezie, primul moment important apare după ce poezia se instalează ca prioritate în viaţa sa, iar nevoia de a pune mâna pe pix îi dă ghes tot mai frecvent.

Atent la devenirea sa poetică şi luându-se în serios, el îşi consolidează cultura poetică şi, pe măsură ce ea se sedimentează, determină apariţia gândirii poetice. Acesta poate fi socotit primul mare câştig din viaţa poetului şi, din fericire, nu este singurul. Următorul vine după un timp relativ scurt şi este chiar opera gândirii poetice. Interacţionând cu universul liric propriu, pe care îl ordonează, gândirea poetică mijloceşte apariţia conştiinţei şi a responsabilităţii poetice, factori determinanţi, mobilizatori şi responsabili pentru un demers coerent şi concentrat înspre performanţă poetică.

Pentru decodarea poetică a lumii, alături de gândirea poetică intră în joc şi alţi piloni importanţi: simţirea, imaginaţia, intuiţia, inteligenţa, experienţa, viziunea poetică şi instinctul poetului, fără de care poezia nu poate exista. În acelaşi timp, însă, poetul se trudeşte să cunoască mecanismele subtile ale poeziei. Dar şi să mobilizeze restul factorilor care concură la realizarea ei. În acest fel, el stabileşte reţeta proprie, cu toate ingredientele necesare. Care îl va conduce la obţinerea unor performanţe poetice notabile, fără să-l apropie de Marea Poezie. Pentru că aceasta presupune exigenţă faţă de cuvânt şi o dragoste specială, care se manifestă, constant, la scrierea fiecărui poem. Slujindu-se de trăirile sale, dar şi de imaginaţie şi profitând de infinita capacitate de asociere a cuvântului, poetul ctitoreşte şi însufleţeşte lumi de cuvinte. Înzestrat cu puteri magice, el transferă căldura dragostei sale de creator (şi o parte din spiritul său metanăuc) poemelor scrise, iar acestea o preiau necondiţionat.

Dar freamătul uşor metafizic al acestui transfer trezeşte din amorţire Duhul poeziei, acea fiinţă/entitate magică şi protectoare care semnalizează imperfecţiunile textului. Netezind drumul spre perfecţiune al creatorului, în fapt, Duhul poeziei îşi satisface, în acest mod, o nevoie fundamentală care îi justifică existenţa: nevoia de dragoste. Din care, ulterior, izvorăşte acel nobil sentiment de lăncier aflat în slujba Reginei.

Semnalizarea de care am pomenit este, cu siguranţă, cel mai important şi mare serviciu pe care poezia – prin Duhul său – îl face creatorului. Şi nici că se putea altfel, pentru că, nu-i aşa, la dragoste nu se poate răspunde decât cu dragoste, chiar dacă ea nu este decât pe jumătate omenească.

Gestaţia, Maturarea şi Naşterea poemului

Traversând nenumărate şi variate experienţe existenţiale, exterioare şi lăuntrice, poetul este tentat şi pe cele mai deosebite – ca noutate, intensitate şi frumuseţe – le exploatează în scris. În faţa acestei irezistibile tentaţii (pe care o preferă de multe ori în faţa poeziei imaginative), în timp, s-au conturat două modalităţi diferite de abordare, cultivate de două tipologii distincte de creatori.

Unii, mai impulsivi şi mai nerăbdători să-şi transcrie în pagină emoţiile, stările speciale, sentimentele şi ideile, pun iute mâna pe o unealtă de scris. Şi o fac – cumva justificat – ca să nu uite amănuntele, dar şi ca să le fixeze la o intensitate comparabilă cu cea a trăirii.

Ceilalţi, mai echilibraţi şi mai reflexivi, nu se grăbesc. Ei se descotorosesc rapid de aceste trăiri, le uită, deliberat, un timp mai lung şi nu le mai acordă atenţie. Până când, dospite, reformulate şi structurate în nuclee poetice, consistente şi atractive, revin în atenţia creatorului, dar fără participarea acestuia, în chip de obsesii.

Asaltat, chinuit şi dornic să se elibereze, poetul este obligat să le acorde atenţie, iar eliberarea începe odată cu transcrierea lor în cuvinte. Acest proces, necontrolat, lent şi subtil, în care emoţiile, stările speciale, sentimentele şi ideile trăite în anumite momente de creator se transformă în nucleele poetice pomenite, este supranumit gestaţie poetică. Durata lui diferă de la creator la creator şi este dictată de relaţia dintre structura sensibilă, subconştient şi raţional, specifice fiecăruia.

Indiferent de nivelul de atractivitate, nucleul poetic nu atrage atenţia creatorului decât după ce şi-a stabilizat structura. Ceea ce îi conferă, ulterior, statut de obsesie. Acest moment, însă, apare doar la maturare poetică. Pentru a se elibera de obsesii, poetul le transcrie, pe rând, în cuvinte, pornind de la cele ce îl gâtuie cu cea mai mare intensitate şi frecvenţă. Ca şi în cazul poemelor imaginate, transcrierea în cuvinte a obsesiilor are statutul unei naşteri poetice.

Lasă un răspuns