Vă oferim un mic fragment dintr-o nuvelă a marelui prozator columbian, scrisă la mai puțin de treizeci de ani, dar care conține toate ingredientele stilului inconfundabil al lui Marquez, acel stil unic care i-a adus consacrarea și celebritatea: timpul care pare să nu treacă – aidoma romanului său O sută de ani de singurătate, care l-a consacrat la nivel mondial –, iar dacă trece, este crud și nu ține seamă de nimic, ca și când oamenii n-ar avea sentimente și n-ar putea fi răniți. Timpul, oricum, nu există.
Savurăm ca un vin roșu sec și vechi absurdul situațiilor, declanșate aici de acest cocoș de luptă, care devine mitic, trecând ca tăvălugul unei lupte sângeroase peste părinți, care și-au pierdut din pricina lui copilul, iar acum sunt pe cale să se înfometeze, să se umilească, chiar să moară. Personajul principal, Colonelului, nu mai primește de ani de zile niciun fel de scrisoare, nu mai este deloc băgat în seamă, în ciuda rangului, inspirând cel mai adesea respect, dar colonelulun par sa-i cada stelele una după alta, iar epoleții sunt goi, ca și când ar fi fost degradat, dar el a fost degradat de viața asta care nu l-a răsplătit pe măsura a ceea ce i-a dat el ei, așa că, în ciuda faptului că mai respiră, mănâncă pe sponci, a încetat, în fapt, să existe. Și aici trebuie adăugat faptul că in pivestire apare și localtiatea Macondo, care va deveni memorabilă în O sută de ani de singurătate.
Aș adăuga și cruzimea privirii, care reflectă cruzimea nedisimulată a societății, unde vechiul proverb latin homo homini lupus vine ca o mănușă lumii columbiene zugrăvite de prozator. De asemenea, caracterizarea mirifică a unui personaj într-o frântură de frază, facându-l memorabil abia în câteva cuvinte, de neuitat, și apoi, profunzimea privirii, care simte și face simțită cea mai mică schimbare de sentiment, scoțând totodată în evidență cea mai subtilă nuanță. Și totul frust, fără acolade, totul se leagă într-un discurs care curge mereu și creează acea așteptare sugerată și de marele dramaturg irlandez Samuel Beckett în Așteptându-l pe Godot, tot așa așteaptă și Colonelul să vină dovadă că mai este, că există, că existența sa a însemnat ceva pentru ceilalți.
Și toate acestea într-o română subtilă, vivace, precisă, frumoasă, ținând cont de nuanțe de cea mai mare finețe, o română de vis a lui Alexandru Calciu, care, atunci când a tradus povestirea, era cam de vârsta lui Marquez când a scris-o. O traducere foarte frumoasă, în care simți adesea cum sunt alese cuvintele pe măsura originalului. O traducere foarte inspirată, pe care Teodora Șandru Mehedinți, care a tradus integrala operei lui Marquez – cum a și afirmat în cadrul Colocviilor de Traduceri Literare 28 – Traducători de vis de la sfârșitul lunii februarie 2017 – nu a vrut s-o retraducă la sugestia editurii, deoarece apreciaza valoarea demersului de traducător literar a lui Alexandru Calciu, . O dovadă de fair-play rar în domeniul traducerii literare din ziua de azi. (P. Sragher)
⁂
Colonelul deschise cutia și văzu că nu mai rămăsese în ea decât o linguriță de cafea. Luă ibricul de pe plită, vărsă pe jos jumătate din apă și râcâi cutia cu un cuțit până căzură în ibric și ultimele fire de cafea amestecate cu rugina de pe tablă.
În vreme ce aștepta să fiarbă cafeaua, așeyat lângă soba de cărămidă, într-o atitudine încrezătoare și nevinovată, colonelul avu straniul simțământ că în burtă îi încolțeau ciuperci și ierburi veninoase. Era o zi de octombrie. O dimineață greu de trecut chiar pentru un om ca el, care supraviețuise atâtor dimineți ca aceasta. Timp de cincizeci și șase de ani – câți trecuseră de la sfâșitul ultimului război civil – colonelul nu făcuse nimic altceva decât să aștepte. Octombrie era unul dinpuținele lucruri care soseau.
Văzându-l intrând în cafeaua în dormitory, soția ridică apărătoarea de țânțari. Noaptea avusese o criză de astmă și acum o cuprinsese toropeala. Se ridică totuși ca să ia ceașca de cafea.
— Bea și tu, îi spuse ea.
— Eu am băut, minți colonelul. Mai era o linguriță, cu vârf. În clipa aceea se auzi un dangăt de clopot. Colonelul uitase de înmormântare. În vreme ce soția își bea cafeaua, el desfăcu hamacul la un capăt, îl împături și-l legă la capătul celălalt, după ușă. Femeia se gîndi la mort. „S-a născut în 1922, își spuse ea. Exact la o lună după băiatul nostrum. La șapte aprilie.”
Își bău mai departe cafeaua alternând sorbiturile cu respirația ei greoaie. Era o femeie făcută parcă din cartilagii albe, prinse de șira spinării sale arcuate și țeepene. Respirația o necăjea în așa măsură încât părea că afirmă ceva când punea vreo întrebare. Când termină de băut cafeaua, încă se mai gândea la mort.
— Trebuie să fie groaznic să te îngroape în octombrie, zise ea.
Soțul nu-I dădu însă atenție. Deschise fereastra. Octombrie se instalase în curtea casei.
Uitându-se la verdeața care se revărsa în culori aprinse, la minusculele galerii de râme, colonelul simți din nou, în intestine, efectul funest al anotimpului.
— Mi-a intrat umezeala până-n oase, spuse el.
— Din pricina iernii, fu de părere soția. De când a început să plouă ți-am spus doar să-ți pui ciorapii când te culci.
— De o săptămână dorm cu ei.
Ploua mărunt, dar fără încetare. Colonelul ar fi preferat să se înfășoare într-o păturăde lână și să se urce din nou în hamac. Dangătul întrerupt ale clopotelor îi aduse însă aminte de nmormântare. „A venit octombrie”, murmur el și se îndreptă spre mijlocul camerei. Abia atunci își aminti de cocoșul legat de piciorul patului. Era un cocoș de lupte.
După ce duse ceașca în bucătărie, întoarse pendula din salon, montată într-o cutie de lemn negeluit. Spre deosebite de dormitor, prea neîncăpător pentru respirația unei astmatice, salonul era larg, cu patru balansoare de răchită, așeyate în jurul unei măsuțe, pe care se afla și o pisică de Ipsos. Pe peretele din fața pendulei se afla portretul unei femei cu voaluri, nconjurate de îngerași, într-o barcă plină de trandafiri.
Când întorsese ceasul, era șapte și douăzeci. Duse apoi cocoșul în bucătărie, îl legă de piciorul mașinii de gătit, schimbă apa din cutie și puse lângă ea un pumn de porumb. Un grup de copii pătrunsese în curte printr-o spărtură a gardului. Se apropiară, se așezară în jurul cocoșului și începură să-l privească în liniște.
— Nu vă mai uitați atâta la el! Spuse colonelul. Cocoșii nu mai sunt buni de nimic dacă te tot uiți la ei.
Copiii nu se sinchisiră. Unul dintre ei începu săî cânte la muzicuță un cântec la modă.
— Astăzi nu se cântă, îi spuse colonelul. Astăzi e o înmormântare.
Băiatul băgă muzicuța în buzunarul pantalonilor și colonelul se duse în camera să se îmbrace În doliu.
Din cauza astmei soției, costumul său alb rămăsese necălcat. De aceea colonelul trebui să îmbrace până la urmă costumul cel vechi, de stofă neagră, pe care, după ce se căsătorise, îl punea numai la ocazii mari. I-a trebuit mult până să-l găsească pe fundul unui cufăr, împachetat în ziare și presărat cu bulgări de naftalină, ca să fie ferit de molii. Întinsă pe pat, soția continua să se gândească la mort.
— Trebuie să se fi întâlnir deja cu Agustin, spuse ea. S-ar putea să nu-I povestească în ce situație am ajuns după moartea lui.
— La ora aceasta or vorbi despre cocoși, spuse colonelul.
În cufăr dădu peste o umbrelă veche, enormă. O câștigase soția lui la o tombolă, la care se strânseseră fonduri pentru partidul colonelului, în aceeași seară asistaseră la un spectacol în aer liber, care în ciuda ploii s-a jucat până la sfârșit. Colonelul, soția și băiatul lor, Agustin – care pe vremea aceea avea opt ani – au urmărit spectacolul până la capăt, sub umbrelă…Între timp Agustin murise, iar pânza lucioasă a umbrelei fusese mâncată de moli.
— Ia uită-te ce a mai rămas din umbrela noastră de clovn, spuse colonelul, repetând o frază obișnuită de-a lui. Și desfăcu deasupra capului un misterios sistem de spițe metalice.
— Acum e bună numai pentru număratul stelelor. Zâmbi.
Soția nici nu se osteni să se uite la umbrelă.
— Toate sunt așa, murmură ea. Putrezim de vii. Închise ochii să se gândească mai bine la mort.
După ce se bărbieri, pe pipăite – pentru că oglindă nu mai avea de multă vreme – colonelul se îmbrăcă în liniște. Pantalonii, strânși tare pe picioar – de parcă ar fi fost niște indispensabili – și legați de gleznă cu niște șireturi, se țineau pe șold cu două bentițe din aceeași stofă, care treceau prin două catarame aurite, cusute în dreptul șalelor. Nu purta curea. Cămășa, de culoarea cartonului înechit, țeapănă, se încheia cu un nasture din metal, care servea în același timp și pentru gulerul fals. Dar cum gulerul fals era rupt, colonelul renunță la cravată.
Făcea fiecare mișcare de parcă ar fi fost vorba de ceva extraordinar. Oasele mâinilor sale păreau învelite într-o piele strălucitoare și scorțoasă, cu pete roșii, la fel ca și gâtul. Înainte de a-și pune ghetele de lac, curăță noroiul uscat de pe ramă.
Chiar în clipa aceasta soția lui se uită la el și-l văzu așa, îmbrăcat ca în ziua în care se căsătoriseră. Abia acum își dădea ea seama cît de mult îmbărânise colonelul.
— Te-ai îmbrăcat ca de zile mari, îi spuse.
— Înmormântarea de azi e ceva foarte însemnat, spuse colonelul. Omul ăsta este primul care a murit în ultimii ani de moarte bună.
Ploaia încetă după ora nouă. Colonelul era gata de plecare, când nevastă-sa îl apucă de mânecă.
— Piaptănă-te, îi spuse ea.
El înceercă să-și întindă cu un pieptene de os șuvițele de culoarea oțelului. Dar fu în zadar.
— Cred că semăn cu un papagal, spuse el.
Soția lui îl privy cu atenție. Se gândi că nu era chiar așa.Colonelul nu semăna cu un papagal.
Era un om uscat, cu oasele bine articulate, de parcă ar fi fost înșurubate. Ochii săi errau plin de vitalitate; nu părea nicidecum o mortăciune conservată în formol.
— Așa arăți foarte bine, consimți ea, și când îl văzu că iese pe ușă adăugă: întreabă-l pe doctor dacă n-a uitat cumva de noi.
Locuiau în capul satului, într-o casă cu acoperișul din frunze de palmier și cu pereții scorojiți. Deși nu mai ploua, era multă umezeală peste tot. Colonelul o porni spre piață, pe o străduță cu casele îngrămădite. Când intră pe ulița principal îl cuprinse un fior. Cât cuprindeai cu ochii, satl era împodobit cu flori. Așezate în fața casei, femeile, în doliu, așteptau să treacă mortul.
Când ajunse în piață, începu din nou să burnițeze. Din ușa salonului de biliard, proprietarul acestuia îl zări pe colonel și-l strigă, deschizându-și brațele:
— Colonele, așteaptă puțin să-ți împrumut umbrela.
Colonelul răspunse fără să întoarcă privirea:
— Mulțumesc, merge și așa.
Încă nu se pornise cortegiul. Oamenii, îmbrăcați în alb, cu cravate negre, stăteau la poartă și discutau sub umbrele. Unul dintre ei îl văzu pe colonel sărind peste băltoacele din piață.
— Veniți încoace! îi strigă, făcându-I loc sub umbrela lui.
— Îți mulțumesc, prietene, spuse colonelul.
În schimb nu răspunse invitației.Intră direct în casă ca s-o consoleze pe mama defunctului. Primul lucru pe care-l simți fu mirosul de flori. Apoi începu să-I fie cald. Încercă să-și facă loc prin mulțimea celor înghesuiți în dormitory. Cineva îi puse mâna pe spate și-l împinse spre fundul camerei, printr-un culoar de fețe împietrite, până în locul unde se vedeau – adânci și dilatate – nările mortului.
