Despre culisele muncii de traducător literar

0
1202

Începutul verii nu are numai arome de soare şi vacanţă, ci şi de hârtie tipărită. Dacă vine vara, avem Bookfest. Lansări, emoţii, întâlniri cu oameni dragi, munţi de cărţi, efervescenţă. Vreme de cinci zile, pătrunzi într-un univers în care lumea respiră litere. Scriitori şi traducători se opresc un pic din aşternutul lor pe hârtie şi vin să stea de vorbă cu cititorii, să stea de vorbă între ei.

Povestesc ce mai fac, cum mai fac. Ca, de pildă, la masa rotundă pe tema traducerilor din limba engleză moderată de George Volceanov, la care am participat alături de câţiva prieteni şi colegi, traducători admirabili, fiecare cu glas distinct, foarte personal şi, totodată (cum îi şade bine unui traducător adevărat), foarte topit în textele autorilor pe care îi traduce: Radu Paraschivescu, Veronica D. Niculescu, Vali Florescu şi Dan Croitoru.

Prezentare și traducere de Luana Schidu
Luana Schidu

Discuţia, menită să dezvăluie publicului câte ceva din culisele muncii de traducător, încă neîndeajuns conştientizată chiar şi de cititori pasionaţi şi discutabil apreciată, a scos în lumină abordări, atitudini faţă de texte şi autori sau faţă de traducere în general, dificultăţi, plăceri – vinovate sau nu. 

Şi, pentru că vorbim despre relativa umbră în care se află traducătorii (un personaj dintr-o carte pe care am tradus-o cândva spunea că „traducătorii sunt oricum oameni din umbră, oameni pe jumătate“), una dintre primele chestiuni enunţate, deşi, de fapt, nimeni n-ar vrea să mai fie nevoie de această obsesie etern repetată (recepţionată cu „necruţătoare înţelegere“ de către editori) şi niciodată rezolvată, a fost cea a tarifelor precare, injuste care se acordă pentru traducerile literare. E o muncă migăloasă, care cere deopotrivă talent, răbdare, cunoştinţe şi sârg, care face posibilă imersiunea în literatura universală – lucru fundamental pentru orice cultură –, tarife însă din care, de fapt, nu se poate trăi. Traducătorii care se încumetă să nu facă altceva trăiesc la limita decenţei, şi chiar şi pentru atât sunt nevoiţi să se înhame la un volum de muncă istovitor, care nu poate decât să dăuneze fie calităţii textelor, fie sănătăţii proprii. Altfel, oameni dăruiţi, care fac atât de bine asta, sunt nevoiţi să mai aibă o slujbă, practicând traducerea ca pe un hobby, noaptea târziu sau în weekenduri, când tot ce şi-ar dori ar fi să se ocupe numai de ea. Mărturisesc că aş fi vrut să nu vorbim despre asta cu acest prilej, sau măcar să nu începem aşa, dar este unul dintre aspectele vieţii de traducător. Sigur, asta arată şi că e vorba de pasiune reală, de vreme ce ne încăpăţânăm să o facem, dar nu putem să nu atragem atenţia că e nedrept. Iar continuarea discuţiei de la târg a adus şi argumentele.

Stârniţi de colegul nostru George Volceanov, am povestit, pe rând, cum ne raportăm la text, cu ce tipuri de dificultăţi ne-am confruntat, ce relaţii am legat cu cărţile şi autorii traduşi (cele din urmă fiind deseori complicate, dacă nu de-a dreptul oximoronice, după cum a ieşit la iveală). Dificultăţile sunt de multe feluri, de la o frază complexă la un stil sec – deseori foarte greu de redat în ciuda (sau din cauza) simplităţii lui –, până la atenţia la detalii, cunoaşterea lumii din care vine cartea sau documentarea ori cercetarea necesare pentru unele aspecte. Dan Croitoru a povestit, de pildă, cum pentru o traducere la care lucra a fost nevoit chiar să se ducă la cinematograful „Patria“ şi să-l roage pe unul dintre cei care se ocupau cu proiectarea filmelor să-l ajute cu anumiţi termeni tehnici. Cu toţii avem astfel de poveşti. Sunt amănunte care ţin de „bucătăria“ muncii de traducător, dar, de fapt, vorbim despre responsabilitatea pe care o ai şi de care un traducător bun trebuie să ţină seama perpetuu: textul trebuie să fie cât mai aproape de cel original, până în cele mai mici detalii. Ceea ce suntem meniţi să oferim cititorilor este accesul la literatura limbilor din care traducem – cât mai apropiat de accesul pe care-l au cititorii originalului. Altfel, pur şi simplu îi păcălim.

Gheorghe Iova - fără titlu - 1969
Gheorghe Iova – fără titlu – 1969

O altă întrebare care a apărut a fost de ce sunt atât de puţini traducătorii care se apleacă spre poezie. Răspunsurile sunt, fireşte, variate. Mai întâi, nu oricine poate să traducă la fel de uşor proză şi poezie. Apoi, poezia e rareori vandabilă, ceea ce face ca editorii să se codească îndelung până când acceptă publicarea unui volum, oricâte virtuţi ar avea.  Şi, nu în ultimul rând, e o muncă migăloasă, intens cronofagă, iar tariful… Dar să nu revenim. S-a discutat şi despre cum abordăm versurile atunci când le întâlnim ici-colo în prozele pe care le traducem. Întâmplător, toţi cei de la masă le pot traduce aşa cum se cuvine, cu ritm şi rimă. Alţii preferă să dea o traducere literală sau apelează la ajutorul unui confrate mai înclinat spre vers. Există şi cazuri – precum cel menţionat de Veronica D. Niculescu –, în care, într-o traducere din Nabokov, a cumpănit îndelung ce să aleagă: versurile citate de autor erau apoi comentate de el cuvânt cu cuvânt, ceea ce a impus, în cele din urmă, o traducere cvasiliterală, deşi sigur că ar fi sunat mai bine traducerea poetică.

Am vorbit şi despre relaţia traducător / autor / redactor şi despre rolul acestuia din urmă în desăvârşirea unei cărţi, precum şi despre măsura în care să fii redactor te ajută în munca de traducător (unii dintre noi suntem şi una, şi alta). Şi am putut spune, din experienţă personal, că ajută foarte mult. Traducătorul are o primă lectură, nedeformată, a cărţii, dar redactorul este primul cititor care poate avea o distanţă faţă de textul original, care vede ceea ce vor vedea apoi destinatarii textului tradus. Poate sesiza stângăcii, scăpări, poate sugera note de subsol sau clarificări. Orgoliul autorului sau traducătorului care nu acceptă din principiu nici un fel de schimbare este total contraproductiv, un text final cât mai bun posibil fiind, în fond, şi scopul lui. E drept, şi excesele redactorului sunt la fel de nocive. Dar colaborarea dintre un traducător bun şi un redactor bun poate face minuni. Iar când traducătorul este el însuşi redactor, e, poate, mai exigent cu el însuşi de la bun început, poate face, la lectura finală a cărţii, înainte de predarea la editură, o primă redactare.

În final, cititorii noştri au mai aflat cum şi când ne place să lucrăm, dacă ne citim sau nu cărţile înainte de a ne apuca de tradus şi cum e mai bine, de ce cărţi sau autori suntem cel mai legaţi, care a fost cea mai dificilă traducere a fiecăruia şi care i-a adus cele mai multe satisfacţii ş.a.m.d.

Nu în ultimul rând, discuţia a fost instructivă şi pentru noi: traducerea e o muncă solitară, schimbul de impresii cu colegii de breaslă nu e, poate, atât de frecvent pe cât ne-am dori, aşadar ocazia a fost bine-venită. Iar faptul că în jurul mesei s-au aflat oameni care se cunosc, împărtăşesc aceeaşi pasiune şi se admiră reciproc, pentru că-şi înţeleg unii altora munca, ceea ce cred că s-a simţit, n-a făcut decât să sporească plăcerea acestor câteva momente de tacla literară.

Articolul precedentIova: Poetul e poet numai când scrie
Articolul următorDavid Vichnar: Pokud radost, tak jednoduchou / De-i fericire, să fie simplă

Lasă un răspuns