David Vichnar: Pokud radost, tak jednoduchou / De-i fericire, să fie simplă

0
344

În Praga, este celebru. Deși locuiește și lucrează mai mult în orașul Ústí nad Labem – ceva mai redus ca dimensiuni și populație față de Praga, dar în niciun caz mai modest în materie de pretenții culturale, intelectuale și, mai ales, universitare (ba poate chiar mult mai puțin dispus la compromisuri în materie, întrucât este nevoit să lupte, pe de o parte, împotriva unei sofisticate capitale – la vremea ei – imperiale, pe de altă parte cu propriile-i complexe provinciale) –, cuvântul său de incontestabil specialist în teoria, istoria si critica literară (cu un focus pe cât de evident, pe atât de lăudabil pe poezia cehă contemporană și pe tendințele anglofone ale literaturii pragheze a ultimelor decenii), de traducător de mare forță și talent între cehă și engleză (printre altele, este unul dintre tălmăcitorii care l-au făcut accesibil pe Havel publicului american), de intelectual rafinat și erudit și de admirat și invidiat pedagog a cel puțin trei prestigioase unități de învățământ superior care se bat literalmente pentru onoarea de a-l titulariza și înainta în grad (didactic, desigur, la ei se poate și „numai” așa), așadar cuvântul și autoritatea lui David Vichnar – profesor la Departamentul de Literaturi și Culturi Anglofone din cadrul Facultății de Științe Umaniste a Universității Caroline din Praga și la Facultatea de Litere a Universității Purkyně din Ústí nad Labem – sunt ascultate și respectate, în formă vorbită sau scrisă, în tot spațiul central-european slav, dar, prin intermediul traducerilor (adesea chiar ale sale), oriunde în lume se vorbește limba engleză și / sau există interes pentru literatura și cultura cehă. Nume grele ale literaturii (în special ale poeziei) cehe contemporane îi sunt recunoscătoare, în mare măsură, pentru celebritatea mondială pentru „simplul” fapt că-i datorează traducerea operei lor în limba engleză: ar merita menționați aici cel puțin Olina Stehlíková, Jozef Straka, Adam Borzič sau Jaromír Typlt, cu mențiunea că de ultimul – pe care am avut bucuria de a-l invita la București și de a-l traduce în limba română în cea de-a treia decada a lunii mai a.c. – îl leagă și o strânsă prietenie, bazată, în principal, pe erudiția ambilor literați și pe gustul lor comun pentru performance, poezia experimentală și modalitățile netradiționale de a o aduce în fața publicului. Iar în acest context, este momentul să amintesc că Vichnar este și directorul Microfestivalului Praghez, unul dintre cele mai dinamice, originale și apreciate evenimente de acest gen din arealul ceho-slovaco-polon, orientat, la fel ca și principalul său coordonator, spre ideea de performance și experiment poetic. Pentru a întregi (fără a emite pretenția de a-l „termina” sau „desăvârși”) portretul intelectual și artistic al celui căruia îi dedicăm aceste rânduri, să ne mai referim și la activitatea sa editorială (este redactor-șef al editurilor Litteraria Pragensia Books și Equus Press și colaborator al respectatei reviste Vlak) și publicistică (printre numeroasele și deosebit de interesantele titluri care au văzut lumina tiparului prin strădania lui Vichnar numărându-se, de exemplu, traducerea în cehă a romanului Mic-dejun la miezul nopții de Louis Armand, varianta engleză a textului experimental H de Philippe Sollers (tălmăcită din originalul francez) sau romanul dadaist O clipă de-a curmezișul creierului de Melchior Fischer (traducere din germană în engleză).

Mircea Dan Duță
Mircea Dan Duță

…Vi se pare, poate, că lipsește ceva din această enumerare fără pretenții exhaustive (și, de fapt, fără niciun fel de pretenții, eventual în afara celor documentare)? Nu ne vom prevala de definiția scurtă, cuprinzătoare și sarcastică pe care Karel Čapek i-a dat-o criticului literar, în special, și celui de artă, în general –„cel care vă învață cum ar face el în locul vostru, dacă ar fi în stare” –, iar cei mai perspicace dintre dumneavoastră au intuit deja ceea ce ar fi de așteptat să urmeze: într-adevăr, criticul și teoreticianul literar David Vichnar nu le dă altora lecții din ceea ce nici el nu știe, iar întâmplător – spre deosebire de numeroși alți confrați în mod necruțător de avenit biciuiți de remarca lui Čapek – chiar știe foarte bine despre ce vorbește și / sau scrie și, tot mai mult sau mai puțin întâmplător, meșteșugul scrisului, mai precis al scrisului poetic, nu îi este deloc străin. Mai precis, întreaga sa cultură teoretic și critic literară are la bază, printre multe altele, și un filon creativ de mare originalitate și consistență, un număr însemnat de texte poetice de o calitate remarcabilă și în mod la fel de convingător conectate la filonul experimental și performativ al poeziei ca și autorul lor. Ce anume l-a determinat pe Vichnar să se îndepărteze încetul cu încetul de condiția de creator / poet convingător și de mare talent și neîndoioasă perspectivă (poemele experimentale menționate mai sus le-a scris la vârsta de nouăsprezece ani), pe măsură ce, înaintând în vârstă, se apropia, la fel de convingător, de condiția de analist și cercetător al literaturii pe care până nu demult nu se sfiise să o și creeze? Să fi simțit tânărul critic și teoretician literar o incompatibilitate oarecare cu foarte tânărul poet din urmă cu numai câțiva ani?

Oare Vichnar însuși recunoaște că nu se simte pregătit să răspundă la această întrebare, să analizeze cu detașare științific-obiectivă acest mister care-l privește atât de subiectiv și de atât de aproape? Un lucru este însă cert: la aproape cincisprezece ani după ce – se pare că nici el nu știe prea bine cum și de ce – a abandonat-o, Vichnar declară că dorește să se întoarcă înspre propria-i poezie: atât către aceea pe care a creat-o cu peste un deceniu și jumătate în urmă, cât și către aceea pe care-și propune să reînceapă a o crea. Iar poate că aceste aspecte nu sunt cu totul independente de faptul că, la sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, distinsul autor, critic și teoretician a binevoit – și el, ca și Typlt – să-mi accepte invitația de a citi și a publica în România și, mai mult, de a „ceda” insistențelor mele de a-și scoate creația poetică din tinerețe de la o nemeritată naftalină. Se pare, într-adevăr, că, după mai mulți ani, Vichnar a acceptat să reînceapă să citească în public din propriile-i texte de-abia în mai 2019, la Cluj, și să le publice, în traducerea românească semnată de mine, în Tribuna clujeană. Am, așadar, dreptul de a presupune – riscând să mă înșel, aferent oricărei afirmații hazardate prin simplul fapt că nu a fost în niciun fel confirmată științific sau documentar, ci doar dedusă în mod speculativ – că acestui Anteu de mare forță al culturii cehe contemporane i-a priit contactul cu solul literar românesc.

Gheorghe Iova - fără titlu - 1969
Gheorghe Iova – fără titlu – 1969

Mai jos, ilustrăm spusele noastre cu cinci dintre cele mai frumoase texte experimentale de tinerețe ale lui David Vichnar, însoțite de câteva scurte comentarii cu privire la inerentele dificultăți de gen cu care s-a confruntat traducătorul:

1. Primul și cel mai scurt dintre cele cinci texte, Dar a-l desfășura, a fost, în ciuda aparențelor, poate cel mai dificil și cel mai incomod de transpus în limba română. În primul rând, fiindcă infinitivul însoțit de puncte de suspensie în care se termină poemul este mult mai puțin convingător și expresiv decât originalul cehesc: „dar a-l desfășura…”. Astfel încât, pentru a nu pierde complet atmosfera instituită de această elaborată construcție lexical-fonetică din original, am fost nevoit să-l „tratez” într-o oarecare măsură, adăugând discret la final două cuvinte care să întărească, și în cazul traducerii, efectul urmărit de autor:

„dar a-l desfășura, MAI GREU…”

2. Dincolo de excursul de rigoare în adâncurile tulburi ale culturii generale acumulate pe la orele de latină din liceu și anii de început ai primei facultăți (căci unde altundeva să citească bietul elev sau student român despre cupa de cucută a lui Socrate?), poemul cu pricina este plin de capcane lingvistice, care-i conferă un farmec deosebit în original, în schimb reprezintă un coșmar iterativ pentru traducător. Să menționăm măcar motivul, fundamental în poem, al otrăvirii ca trecere către o nouă formă de viață și rolul esențial jucat aici de verbul

nalokat „a se înfrupta cu nesaț, a sorbi cu poftă”, dar fără a exclude aici nici dimensiunea morbidă a descompunerii sugerate printr-o metaforă cutremurătoare, dar de mare forță și originalitate: trezirea daemonului în urma proceselor organice din „burta însărcinată cu moartea”, așadar o naștere echivalentă cu acceptarea – în niciun caz senină – a propriei morți pe care, în numele asumării voluntare a chinului, acceptă, CA BĂRBAT, să o „nască” pe post de daemon, „copil” blestemat și monstru paricid rezultat în urma siluirii trupului mascul de către „femela” moarte (care are același gen și în originalul ceh).

3. Problematică a fost, în poemul Xxx, tălmăcirea expresiei chodit psem, combinație voit forțată a cel puțin trei sensuri colaterale: „a scoate câinele la plimbare”, „a avea o depresie” și „a se lăsa pradă unei potențiale predestinări, renunțându-se la orice formă de împotrivire sau de luptă”. Fără a reda în totalitate complexitatea triplei metafore din original, varianta aleasă de traducător cel puțin trimite – sper –, într-o oarecare măsură, la fiecare dintre cele trei dimensiuni ale acesteia.

4. Last, but not least, urmărind în paralel conținutul, semnificațiile și, foarte important, aspectul grafic al poemului Sinusoidă, cititorul va înțelege, fără îndoială, dificultățile pe care le-a întâlnit traducătorul în încercarea de a reda „sinusoidele” și în varianta română a textului. Este de la sine înțeles că, pe ici pe colo, a trebuit să „trădez” rigoarea de bijutier cu care autorul a gândit împărțirea poemului în versuri în original, întrucât un cuvințel în plus sau în minus la începutul sau în finalul versului riscă să-mi distrugă sinusoidele românești…

Vă urez, așadar, să vă bucurați cât mai deplin de frumusețea complexă a versului lui David Vichnar, în speranța că artificiile și „chiuretajul” tălmăcitorul vă vor fi în mai mare măsură un sprijin decât o piedică în acest scop.

Gheorghe Iova - fără titlu - 1969
Gheorghe Iova – fără titlu – 1969
ALE NATÁHNOUT…DAR A-L DESFĂȘURA, MAI GREU…
Pokudradost,
takjednoduchou.
Jen smutek
prostoty
ne a ne dosáhnout.
Jako nit
jehloudvojuchou
lzejensvinout,

ale natáhnout…
De-i fericire,
să fie simplă.
Numai tristețea
simplității
de neatins rămâne.
Căci acul cu-ale lui urechi
firul îl poate
doar spre sine a-l strânge,

dar a-l desfășura, e greu…
HRAJOC
A takstále zas a znovu,
a vždy o trochumarněji,
hrajeme spolu,
zamčeni v sobě jeden před druhým,
tu prastarou a prazákladní hru
kdo se smrti ve tmě bojí víc.
Și astfel, din nou și iar,
mereu mai mult cu-o picătură de zadar,
jucăm alături,
dar în sine ferecați,
străvechiul joc, de mult în legea firii,
de-acel care se teme cel mai mult
de moarte-n beznă.
XxxXxx
Sanitkymajívětšinounaspěch:
naspěch v nich má samo umírání.
I tak však polovinu Země
pokrývají parkoviště.
Tiše jako přikázání Nepokradeš v hypermarketu,
kdy za všechno ukradené z košíku bližního
se zaplatí u jedné kasy.
Nechodíšpsem.
Pes chodí tebou.
În general, ambulanțele se grăbesc:
În interiorul lor, însăși moartea se grăbește.
Și așa o jumătate din suprafața Pământului
este acoperită de parcări.
Tăcut precum porunca Să nu furi
într-un hipermarket,
când pentru tot ce s-a furat din coșul aproapelui se plătește la o singură casă.
Nu plimbi câinele.
Câine te plimbă.
SOKRATES SE R. 399 PŘ.L. VE SVÉ CELE UTÁPÍ V ČÍŠI BOLEHLAVUÎN ANUL 399 Î.HR., ÎNCHIS ÎN CELULA SA, SOCRATE SE ÎNEACĂ ÎN CUPA DE CUCUTĂ
…teď pohlédl
až na bezedné dno
a plnými doušky
se nalokal
života
pak potají
s provinilým úsměvem
všech nevinných
ulil malou úlitbu
svému daimonion
a s břichem těhotným smrtí
ustlal se na dno své pryčny
pod hlavou naklepané svědomí
přikryt hlínou z malých mrtvolek
svých zalívaných pochyb
(co kdyby z něho přes noc
vyrostl strom?)
ještě než Asklépiův kohout
stačil ráno třikrát zakokrhat
byl Sokrates
třikrát a provždy
opravdově
živ
…acum a privit
până în adâncul cel fără de fund
și, cu sorbituri mari,
s-a înfruptat
din viață
apoi, în secret și
cu zâmbetul vinovat
al tuturor celor nevinovați,
el i-a oferit o mică degustare
daimonului său
și, cu burta sa însărcinată cu moartea,
s-a așternut ca un cearșaf pe fundul culcușului său de scânduri,
cu conștiința înfiptă sub cap cu lovituri de ciocan,
acoperit de noroiul micilor cadavre
și al îndoielilor sale stropite din belșug cu apă
(și dacă peste noapte din el
ar fi crescut un copac?)
chiar înainte să fi apucat cocoșul lui Asclepios
să cânte de trei ori în dimineața aceea,
Socrate era
de trei ori și pentru totdeauna
cu adevărat
viu
SINUSOIDASINUSOIDĂ
Slova jsou jako dráty
vždycky musejí být o něco
delší než je bezpodmínečně nutné
k dopravení onoho neviditelného čehosi
to kdyby náhle zamrzlo veškeré vedení takže
chlácholivý otazník by se napřímil ve vykřičník a uhýbavá
okrouhlost s níž se slova marně dotazovala zakřiveného času
zda je důstojnější sedět po pravici Boha nebo snad po levici Krista
by jim byla k ničemu a jako ruce milenců když se spolu loučí
nebo jako akrobat co žongluje s něčím navíc na co nestačí
by slova upustila ono cosi a dráty spadly na zem kde už
proti nim dávno červeně vykvetly cedule
s nápisy že je životu nebezpečné
teple se dotýkat čehosi
co únavou spadlo
na zem slova jsou
tedy jako zplihlé dráty
ale vždycky se na ně dá zabrnkat
o něco výš než si kdy troufla věčnost
prsty pokládat až za kobylku kde už hudba není
kde vládne jen němé bezčasí v jehož mléčných zubech
trne rozechvění které od sloupu ke sloupu od srdce k srdci
letí na rtech s polibkem v polibku s odpovědíže po levici Boha
a po pravici Krista je volno stačí jen přistavit si židli a sehnout
olysalou hlavu před nízkým futrem cizích mléčných galaxií
kam slova dnes vyřčená doletěla před miliony milionů let
kde nedotýkané dráty ucítily objetí vesmírného dna
že stačí jen se všemu poklonit naplakat do sklínek
přiložit do krbu a ze všech trapných otazníků
hlučných vykřičníků vyklíčí tečka
coby začátek další větycoby
začátek další bezeslovné
sinusoidy

----------------------
-----------------------------
---------------------------------------
--------------------------------------------------
--------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------
--------------------------------------------------------
------------------------------------------------
---------------------------------------
-----------------------------
-----------------------
Cuvintele ca niște cabluri
Trebuie să fie întotdeauna un pic
mai lungi decât ar fi strict necesar
doar pentru a transporta acel ceva invizibil
asta pentru cazul în care sistemul de transmisie ar îngheța brusc
mângâietorul semn de întrebare s-ar dezdoi în exclamație iar încovoierea
cea plină de îndoieli din întrebarea zadarnică a cuvintelor către timpul curbat
dacă-i mai mare cinstea de-a ședea la dreapta lui Dumnezeu sau la stânga lui Hristos
le-ar fi inutilă și la fel precum mâinile amanților fluturând în clipa despărțirii
sau precum acrobatul jonglând cu o farfurie mai mult decât ar fi în stare
cuvintele-ar scăpa din sine acel ceva iar cablurile ar cădea iar jos
le-ar fi-nflorit demult alături răvașe purpurii
ce spun că viața-n primejdie ți-o pui
dacă ți-atingi căldura de-orișice
ce-ar fi picat de oboseală
pe pământ cuvintele sunt
așadar ca niște cabluri fleșcăite
totuși la ele oricând poți zdrăngăni
mai ascuțit decât a cutezat vreodată veșnicia
degetele se plasează către capătul corzilor acolo nu mai este muzică
în schimb domnește doar o tăcută lipsă a timpului iar în dinții ei de lapte
mocnește un tremur care zboară de la o coloană la alta și de la inimă la inimă
purtând pe buze un sărut într-un sărut și răspunsul că atât la stânga lui Dumnezeu
cât și la dreapta lui Hristos locul este liber ajunge să-ți aduci un scaun să-ți apleci
creștetul pleșuv în fața scundului pervaz al ușii care dă către străine căi lactee
la care vorbele astăzi rostite au ajuns în zbor cu milioane de ani în urmă
unde cablurile neatinse au cunoscut îmbrățișarea adâncului cosmic
de-ajuns la toate să te-nclini să plângi în cupă
în sobă să le pui și semnele-ntrebării
penibile și-n larmă ale exclamării
or încolți cu chip de punct
pornind nou rost pornind
noua sinusoidă fără de
cuvinte
----------------------
-----------------------------
---------------------------------------
--------------------------------------------------
-------------------------------------------------- ------
-------------------------------------------------- ---------------
-------------------------------------------------- ----------------------
-------------------------------------------------- ---------------
-------------------------------------------------- ------
------------------------------------------------
---------------------------------------
-----------------------------
-----------------------

Lasă un răspuns