David Vichnar: Pokud radost, tak jednoduchou / De-i fericire, să fie simplă

În Praga, este celebru. Deși locuiește și lucrează mai mult în orașul Ústí nad Labem – ceva mai redus ca dimensiuni și populație față de Praga, dar în niciun caz mai modest în materie de pretenții culturale, intelectuale și, mai ales, universitare (ba poate chiar mult mai puțin dispus la compromisuri în materie, întrucât este nevoit să lupte, pe de o parte, împotriva unei sofisticate capitale – la vremea ei – imperiale, pe de altă parte cu propriile-i complexe provinciale) –, cuvântul său de incontestabil specialist în teoria, istoria si critica literară (cu un focus pe cât de evident, pe atât de lăudabil pe poezia cehă contemporană și pe tendințele anglofone ale literaturii pragheze a ultimelor decenii), de traducător de mare forță și talent între cehă și engleză (printre altele, este unul dintre tălmăcitorii care l-au făcut accesibil pe Havel publicului american), de intelectual rafinat și erudit și de admirat și invidiat pedagog a cel puțin trei prestigioase unități de învățământ superior care se bat literalmente pentru onoarea de a-l titulariza și înainta în grad (didactic, desigur, la ei se poate și „numai” așa), așadar cuvântul și autoritatea lui David Vichnar – profesor la Departamentul de Literaturi și Culturi Anglofone din cadrul Facultății de Științe Umaniste a Universității Caroline din Praga și la Facultatea de Litere a Universității Purkyně din Ústí nad Labem – sunt ascultate și respectate, în formă vorbită sau scrisă, în tot spațiul central-european slav, dar, prin intermediul traducerilor (adesea chiar ale sale), oriunde în lume se vorbește limba engleză și / sau există interes pentru literatura și cultura cehă. Nume grele ale literaturii (în special ale poeziei) cehe contemporane îi sunt recunoscătoare, în mare măsură, pentru celebritatea mondială pentru „simplul” fapt că-i datorează traducerea operei lor în limba engleză: ar merita menționați aici cel puțin Olina Stehlíková, Jozef Straka, Adam Borzič sau Jaromír Typlt, cu mențiunea că de ultimul – pe care am avut bucuria de a-l invita la București și de a-l traduce în limba română în cea de-a treia decada a lunii mai a.c. – îl leagă și o strânsă prietenie, bazată, în principal, pe erudiția ambilor literați și pe gustul lor comun pentru performance, poezia experimentală și modalitățile netradiționale de a o aduce în fața publicului. Iar în acest context, este momentul să amintesc că Vichnar este și directorul Microfestivalului Praghez, unul dintre cele mai dinamice, originale și apreciate evenimente de acest gen din arealul ceho-slovaco-polon, orientat, la fel ca și principalul său coordonator, spre ideea de performance și experiment poetic. Pentru a întregi (fără a emite pretenția de a-l „termina” sau „desăvârși”) portretul intelectual și artistic al celui căruia îi dedicăm aceste rânduri, să ne mai referim și la activitatea sa editorială (este redactor-șef al editurilor Litteraria Pragensia Books și Equus Press și colaborator al respectatei reviste Vlak) și publicistică (printre numeroasele și deosebit de interesantele titluri care au văzut lumina tiparului prin strădania lui Vichnar numărându-se, de exemplu, traducerea în cehă a romanului Mic-dejun la miezul nopții de Louis Armand, varianta engleză a textului experimental H de Philippe Sollers (tălmăcită din originalul francez) sau romanul dadaist O clipă de-a curmezișul creierului de Melchior Fischer (traducere din germană în engleză).

…Vi se pare, poate, că lipsește ceva din această enumerare fără pretenții exhaustive (și, de fapt, fără niciun fel de pretenții, eventual în afara celor documentare)? Nu ne vom prevala de definiția scurtă, cuprinzătoare și sarcastică pe care Karel Čapek i-a dat-o criticului literar, în special, și celui de artă, în general –„cel care vă învață cum ar face el în locul vostru, dacă ar fi în stare” –, iar cei mai perspicace dintre dumneavoastră au intuit deja ceea ce ar fi de așteptat să urmeze: într-adevăr, criticul și teoreticianul literar David Vichnar nu le dă altora lecții din ceea ce nici el nu știe, iar întâmplător – spre deosebire de numeroși alți confrați în mod necruțător de avenit biciuiți de remarca lui Čapek – chiar știe foarte bine despre ce vorbește și / sau scrie și, tot mai mult sau mai puțin întâmplător, meșteșugul scrisului, mai precis al scrisului poetic, nu îi este deloc străin. Mai precis, întreaga sa cultură teoretic și critic literară are la bază, printre multe altele, și un filon creativ de mare originalitate și consistență, un număr însemnat de texte poetice de o calitate remarcabilă și în mod la fel de convingător conectate la filonul experimental și performativ al poeziei ca și autorul lor. Ce anume l-a determinat pe Vichnar să se îndepărteze încetul cu încetul de condiția de creator / poet convingător și de mare talent și neîndoioasă perspectivă (poemele experimentale menționate mai sus le-a scris la vârsta de nouăsprezece ani), pe măsură ce, înaintând în vârstă, se apropia, la fel de convingător, de condiția de analist și cercetător al literaturii pe care până nu demult nu se sfiise să o și creeze? Să fi simțit tânărul critic și teoretician literar o incompatibilitate oarecare cu foarte tânărul poet din urmă cu numai câțiva ani?

Oare Vichnar însuși recunoaște că nu se simte pregătit să răspundă la această întrebare, să analizeze cu detașare științific-obiectivă acest mister care-l privește atât de subiectiv și de atât de aproape? Un lucru este însă cert: la aproape cincisprezece ani după ce – se pare că nici el nu știe prea bine cum și de ce – a abandonat-o, Vichnar declară că dorește să se întoarcă înspre propria-i poezie: atât către aceea pe care a creat-o cu peste un deceniu și jumătate în urmă, cât și către aceea pe care-și propune să reînceapă a o crea. Iar poate că aceste aspecte nu sunt cu totul independente de faptul că, la sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, distinsul autor, critic și teoretician a binevoit – și el, ca și Typlt – să-mi accepte invitația de a citi și a publica în România și, mai mult, de a „ceda” insistențelor mele de a-și scoate creația poetică din tinerețe de la o nemeritată naftalină. Se pare, într-adevăr, că, după mai mulți ani, Vichnar a acceptat să reînceapă să citească în public din propriile-i texte de-abia în mai 2019, la Cluj, și să le publice, în traducerea românească semnată de mine, în Tribuna clujeană. Am, așadar, dreptul de a presupune – riscând să mă înșel, aferent oricărei afirmații hazardate prin simplul fapt că nu a fost în niciun fel confirmată științific sau documentar, ci doar dedusă în mod speculativ – că acestui Anteu de mare forță al culturii cehe contemporane i-a priit contactul cu solul literar românesc.

Mai jos, ilustrăm spusele noastre cu cinci dintre cele mai frumoase texte experimentale de tinerețe ale lui David Vichnar, însoțite de câteva scurte comentarii cu privire la inerentele dificultăți de gen cu care s-a confruntat traducătorul:

1. Primul și cel mai scurt dintre cele cinci texte, Dar a-l desfășura, a fost, în ciuda aparențelor, poate cel mai dificil și cel mai incomod de transpus în limba română. În primul rând, fiindcă infinitivul însoțit de puncte de suspensie în care se termină poemul este mult mai puțin convingător și expresiv decât originalul cehesc: „dar a-l desfășura…”. Astfel încât, pentru a nu pierde complet atmosfera instituită de această elaborată construcție lexical-fonetică din original, am fost nevoit să-l „tratez” într-o oarecare măsură, adăugând discret la final două cuvinte care să întărească, și în cazul traducerii, efectul urmărit de autor:

„dar a-l desfășura, MAI GREU…”

2. Dincolo de excursul de rigoare în adâncurile tulburi ale culturii generale acumulate pe la orele de latină din liceu și anii de început ai primei facultăți (căci unde altundeva să citească bietul elev sau student român despre cupa de cucută a lui Socrate?), poemul cu pricina este plin de capcane lingvistice, care-i conferă un farmec deosebit în original, în schimb reprezintă un coșmar iterativ pentru traducător. Să menționăm măcar motivul, fundamental în poem, al otrăvirii ca trecere către o nouă formă de viață și rolul esențial jucat aici de verbul

nalokat „a se înfrupta cu nesaț, a sorbi cu poftă”, dar fără a exclude aici nici dimensiunea morbidă a descompunerii sugerate printr-o metaforă cutremurătoare, dar de mare forță și originalitate: trezirea daemonului în urma proceselor organice din „burta însărcinată cu moartea”, așadar o naștere echivalentă cu acceptarea – în niciun caz senină – a propriei morți pe care, în numele asumării voluntare a chinului, acceptă, CA BĂRBAT, să o „nască” pe post de daemon, „copil” blestemat și monstru paricid rezultat în urma siluirii trupului mascul de către „femela” moarte (care are același gen și în originalul ceh).

3. Problematică a fost, în poemul Xxx, tălmăcirea expresiei chodit psem, combinație voit forțată a cel puțin trei sensuri colaterale: „a scoate câinele la plimbare”, „a avea o depresie” și „a se lăsa pradă unei potențiale predestinări, renunțându-se la orice formă de împotrivire sau de luptă”. Fără a reda în totalitate complexitatea triplei metafore din original, varianta aleasă de traducător cel puțin trimite – sper –, într-o oarecare măsură, la fiecare dintre cele trei dimensiuni ale acesteia.

4. Last, but not least, urmărind în paralel conținutul, semnificațiile și, foarte important, aspectul grafic al poemului Sinusoidă, cititorul va înțelege, fără îndoială, dificultățile pe care le-a întâlnit traducătorul în încercarea de a reda „sinusoidele” și în varianta română a textului. Este de la sine înțeles că, pe ici pe colo, a trebuit să „trădez” rigoarea de bijutier cu care autorul a gândit împărțirea poemului în versuri în original, întrucât un cuvințel în plus sau în minus la începutul sau în finalul versului riscă să-mi distrugă sinusoidele românești…

Vă urez, așadar, să vă bucurați cât mai deplin de frumusețea complexă a versului lui David Vichnar, în speranța că artificiile și „chiuretajul” tălmăcitorul vă vor fi în mai mare măsură un sprijin decât o piedică în acest scop.

⁂