Dicta Catonis. Spusele memorabile ale lui Cato

0
437

Ca un omagiu pentru activitatea de profesoară și traducătoare de literatură din greaca veche și din limba latină, publicăm în acest număr – la o lună după ce s-a stins din viață – un mic fragment din studiul doamnei profesoare Mariana Băluță-Skultéty despre Cato cel Bâtrân. Este vorba despre o serie de expresii pline de înțelepciune ale acestuia – în fapt atribuite lui -, iar paradoxul face ca sculptura reprodusă în deschiderea articolului să fie un bust care, la rândul lui, se presupune că-l reprezintă pe el. Într-o vreme când puține lucruri erau așternute pe pergament sau dăltuite în piatră, au rămas atât de nesigure multe din lucruri după mii de ani… (Peter Sragher)

 

Studiu introductiv

(scurte fragmente)

Studiu introductiv, traducere în metru originar şi note de Mariana Băluţă-Skultéty
Studiu introductiv, traducere în metru originar şi note de Mariana Băluţă-Skultéty

Interesul pe care, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, l-au suscitat paremiile ca fenomen cultural universal s-a înscris în efortul diversificării investigaţiilor şi al înnoirii abordărilor metodologice în multiple domenii ale cunoaşterii. […]

Caracterul universal al sentenţelor rezidă în consubstanţialitatea unor ipostaze general umane ale cunoaşterii experimentale, turnate — drept măsură a exemplarităţii lor — în formele, reduse la esenţă, ale unor mesaje individuale de înţelepciune. Element intermediar între abstracţia filosofică şi forma de pragmatică pe care şi-a afirmat-o de-a lungul vremii, sentenţa, utilizată ca instrument retoric şi poetic, oscilează, din punctul de vedere al conţinutului, între silogismul condensat şi metaforă, pe calea alegoriei.

Creaţia apoftegmatică pare să facă parte din tezaurul de vestigii al unei străvechi forme de spiritualitate, azi dispărute, care şi-a exercitat necontenit finalitatea mnemonică de transmitere a unor valori etice esenţiale.

Acest fenomen spiritual e prezent, sincronic şi diacronic, în creaţii literare, lucrări şi culegeri cu caracter gnomic din străvechi spaţii de cultură: sumeriană, indiană, orientală, greco-romană.

Atît la culegerile asiatice, cît şi la cele europene, se constată însă, în plan diacronic, o deplasare de accent în ce priveşte categoria de cititori cărora li se adresează sau care manifestă preocupare pentru conţinutul şi valoarea lor: în timp ce în epocile vechi aforismele au jucat un rol important în registrul etico-didactic, astăzi sfera receptorilor este, prin generalizare, mai difuză şi nu se mai poate defini cu precizie care e publicul interesat în această direcţie şi cui îi e destinat acest tip de creaţie.

Culegerea de sentenţe Dicta Catonis pune în evidenţă o caracteristică fundamentală a lumii romane: constanţa articulării la tradiţie, decelabilă în predilecţia pentru formule şi exempla ce au dobîndit valoare şi forţă de lege şi au îndeplinit, de-a lungul timpului, funcţie argumentativă, etică şi pedagogică.

Această culegere de aforisme latineşti a circulat în Antichitate, ca parte a tezaurului gnomic al epocii, şi a supravieţuit — ca text literar — pînă tîrziu declinului civilizaţiei romane. Traversînd veacurile, a cunoscut o imensă popularitate în Evul Mediu şi în epocile care au urmat.

În zilele noastre, constatăm — ca fenomen ce pune în evidenţă continuitatea unui proces — o adevărată eflorescenţă a acestui gen literar, inspirată, în bună măsură, de creaţia catoniană.

Istoricul şi definirea genului gnomic

În spaţiul de cultură european, primele încercări de elaborare a unor precepte cu conţinut moral apar în Grecia, sub o formă particulară de filosofie — filosofia gnomică —, ce se afirmă ca realitate spirituală de sine stătătoare în secolul al VI-lea a. Chr. […]

Reflecţii ale autorilor latini sau greci incluse în culegeri — ca, de pildă, în Dicta Catonis (secolele al III-lea–al II-lea a. Chr.), Sententiae ale lui Publilius Syrus (secolul I a. Chr.), ‘Egceir…dion al lui Epictet (secolul al II-lea p. Chr.), Consolatio philosophiae a lui Boethius (secolul al V-lea) —, cu toate diferenţele existente, prezintă certe analogii cu sentenţele primilor gnomici şi aparţin filosofiei gnomice.

Substanţa textelor paremiologice antice […] a germinat, tocmai datorită originalităţii şi bogăţiei sale, în cele mai diferite epoci şi locuri, de la „povestirile“ lui Chaucer pînă la „vorbele de duh“ ale lui Anton Pann.

Structurarea lucrării

Culegerea intitulată Dicta Catonis cuprinde patru mari secţiuni:

  1. Collectio distichorum vulgaris;
  2. Codicum Turricensis et Veronensis appendix;

III. Collectio monostichorum;

  1. Ex Columbano quae videntur Catonis esse.

[…] Nu putem decela în această culegere vreun principiu tematic sau alt tip de organizare a materiei. După opinia unor specialişti, scurtimea cărţilor s-ar putea explica prin folosirea lor în procesul de învăţămînt. […]

Maximele lui Cato — mai ales după ce textul a trecut prin mai multe etape de prelucrare în spirit creştin — se pretau la utilizarea în primele clase de şcoală atît datorită conţinutului, cît şi limbajului simplu, clasic putem spune, cu nuanţe arhaizante. Nu în ultimul rînd, memorarea lor era facilitată de forma versificată.

Tematica sentenţelor

[…] În Dicta Catonis, autorul formulează maxime cu o tematică foarte largă şi de interes general. Spiritul de dreptate, corectitudinea, toleranţa, cumpătarea, răbdarea, devotamentul sînt calităţi importante, care stau la baza preocupărilor majore legate de conduita umană. […]

Filosofia inclusă în aceste maxime este de natură pragmatică: efemeritatea vieţii — atribut ineluctabil al condiţiei de muritor — nu trebuie să devină o temă obsesivă a preocupărilor umane; prezenţa indubitabilă a pericolului permanent al morţii să nu altereze bucuria de a trăi, căci, copleşiţi de ideea morţii, uităm să ne bucurăm de viaţă. […]

În mijlocul îndoielilor în care trăieşte omul, dar al certitudinii pericolelor ce pot aduce oricînd moartea, orice zi care urmează, bună sau rea, trebuie considerată un bun cîştigat. Autorul cunoaşte preabine apetenţa firii umane pentru obţinerea de bunuri, dar şi faptul că omul se află sub semnul permanentei primejdii a morţii — şi, tocmai de aceea, aseamănă fiecare zi trăită în plus cu cea mai profitabilă achiziţie. […]

Maximele din culegerea catoniană se disting prin facilitatea comunicării cu un public foarte divers. A-contextuale, aceste structuri paremiologice au constituit un tezaur fecund pentru o tradiţie culturală ce s-a hrănit cu prisosinţă din substanţa lor şi care le-a înglobat individualitatea în noi şi valoroase opere artistice. Afinitatea cu această importantă tradiţie înseamnă să devii moştenitorul ei activ şi s-o accepţi ca pe un patrimoniu ce trebuie păstrat şi îngrijit. […]

Textul catonian a fost transpus în limba română într-o variantă în proză (respectiv, proză ritmată) şi o variantă în metru originar (hexametru). Varianta în proză (ritmată) a fost preluată din corpus-ul traducerii şi utilizată în studiul introductiv […].

LIBER I

Cartea I

  1. Plus vigila semper nec somno deditus esto;
    Nam diuturna quies vitiis alimenta ministrat.

Fii mereu mai mult treaz, nu te lăsa stăpînit de somn;

Căci odihna de lungă durată viciilor le-oferă hrană.

Treaz fii mai mult, să nu cazi, stăpînit de-a somnului vrajă;

Îndelungata odihnă în fapt hrăneşte năravul.

  1. Rumores fuge, ne incipias novus auctor haberi,
    Nam nulli tacuisse nocet, nocet esse locutum.

Evită bîrfa, ca să nu începi să fii socotit o nouă sursă [de bîrfe];

Căci nimănui nu-i face rău tăcerea, ci-i face rău limbuţia.

Bîrfa evit-o, să nu treci defel drept noua ei sursă.        

Rău nimănuia nu face tăcerea, doar limbuţia. 

  1. Rem tibi promissam certam promittere noli;
    Rara fides ideo est, quia multi multa loquuntur.

Nu anunţa ca sigur lucrul ce ţi-a fost promis:

Rară-i buna-credinţă, căci mulţi spun multe.

Nu anunţa foarte sigur nimic din cele promise:

Rară e buna-credinţă, căci mulţi înşiruie multe.

  1. Cum te aliquis laudat, iudex tuus esse memento;
    Plus aliis de te, quam tu tibi, credere noli.

Cînd te laudă cineva, nu uita să-ţi fii propriul judecător;

Să nu crezi ce cred alţii despre tine mai mult decît ce crezi tu însuţi despre tine.

Jude să-ţi fii nu uita de te laudă foarte vreunul;

Nu te încrede în spusa străină, crezi doar în tine.

  1. Officium alterius multis narrare memento,
    Atque aliis cum tu bene feceris ipse, sileto.

Să nu uiţi să faci cunoscut celor mulţi binele făcut ţie de altul;

Dar cînd tu însuţi ai făcut bine altora, să-ţi pui lacăt la gură.

Binele ţie făcut să nu uiţi să-l spui ca pe-o ştire;

Lacăt la gură să-ţi pui doar cînd tu faci altora bine.

Mircea Roman, sculptură, preluată din revista Infinitezimal
Mircea Roman, sculptură, preluată din revista Infinitezimal
  1. Exiguum munus cum dat tibi pauper amicus,
    Accipito placide, plene laudare memento.

Cînd un prieten sărac îţi dă un dar oricît de mic,

Primeşte-l bucuros şi nu uita să-l lauzi din plin.

Cînd un prieten sărac te cinsteşte — mic, chiar — cu daru-i,

Fii bucuros să-l primeşti; să nu uiţi, de asemeni, să-l lauzi.

  1. Infantem nudum cum te natura crearit,
    Paupertatis onus patienter ferre memento.

De vreme ce natura te-a adus pe lume copil gol-goluţ,

Să nu uiţi să-nduri răbdător povara sărăciei.

Firea copil gol-goluţ te-a adus, ştii bine, pe lume;

Nu da uitării defel: răbdător să-nduri sărăcia.

  1. Ne timeas illam, quae vitae est ultima finis:
    Qui mortem metuit
    amittit gaudia vitae.

Nu te teme de ultimul hotar al vieţii:

Cine se teme de moarte pierde [înseşi] bucuriile vieţii.

Nu-ţi fie frică defel de-ale vieţii, finale, confinii:

Cine se teme de moarte va pierde farmecul vieţii.

  1. Quod praestare potes, ne bis promiseris ulli,
    Ne sis ventosus, dum vis bonus esse videri.

Ceea ce poţi să oferi, nu promite de două ori nimănui,

Să nu fii lăudăros, de vreme ce vrei să pari a fi bun.

Tot ce nu poţi să oferi nimănui-ndoit nu promite!

Vrei să pari bun? Să ai grijă atunci să nu te mai lauzi!

  1. Noli homines blando nimium sermone probare;
    Fistula dulce canit, volucrem dum decipit auceps.

Nu pune preţ pe oamenii cu vorba prea linguşitoare:

Naiul cîntă plăcut cînd vînătorul prinde pasărea-n laţ.

Nu pune preţ chiar pe nimeni din preajmă cu vorba mieroasă:

Laţul se strînge cînd cîntă viclean din nai păsărarul.

  1. Quae culpare soles, ea tu ne feceris ipse:

Turpe est doctori, cum culpa redarguit ipsum.

Să nu faci tu însuţi ceea ce condamni de obicei [la alţii]:

E nedemn de un înţelept cînd îl discreditează propria-i greşeală.

Nu face lucruri ce altora ceri socoteală tu însuţi:

Pentru-nţelept e nedemn să-l acuze chiar propria-i vină.

  1. Ignotum tibi tu noli praeponere notis;
    Cognita iudicio constant, incognita casu.

Nu pune înaintea cunoscutului necunoscutul:

Cele cunoscute stau sub semnul judecăţii, cele necunoscute sub cel al hazardului.

Nu ridica înaintea ştiutului — zid — neştiutul.

Ştii? — Judecata a-nvins. Neştiutul e fiica-ntîmplării.

  1. Cum dubia incertis versetur vita periclis,
    Pro lucro tibi pone diem quicumque laboras.

Cum viaţa nesigură constă în pericole neştiute dinainte,

Socoteşte-ţi drept cîştig ziua căreia-i ţii piept.

Viaţa e preget. Primejdii e chiar — în ajun neştiute.

Fiece zi ce-ţi răsare din nou — drept cîştig socoteşte-o.

  1. Vincere cum possis, interdum cede sodali;
    Obsequio quoniam dulces retinentur amici.

Chiar dacă poţi să birui, dă-te uneori învins în faţa camaradului,

Pentru că prietenii buni sînt păstraţi lăsînd de la tine.

Chiar de putea-vei să-nvingi, să îţi cruţi uneori camaradul:

Bunii prieteni păstrează-se sigur lăsînd de la tine.

  1. Litem inferre cave, cum quo tibi gratia iuncta est;
    Ira odium generat, concordia nutrit amorem.

Fereşte-te să începi cearta cu cel de care ai fost legat prin bune raporturi;

Mînia naşte ură, armonia hrăneşte iubirea.

Nu-ncepe cearta cu-acela de care te leagă consensul;

Ura e fiica mîniei, măsura hrăneşte iubirea.

  1. Quem superare potes, interdum vince ferendo;
    Maxima enim morum semper patientia virtus.

Pe cel pe care poţi să-l întreci învinge-l uneori prin răbdare;

Căci cea mai mare virtute morală [este] totdeauna răbdarea.

Poţi să-l întreci? Atunci să-l învingi uneori prin răbdare;

Căci cea mai mare virtute-i totdeauna răbdarea.

  1. Dapsilis interdum notis et carus1 amicis,
    Cum fueris felix, semper tibi proximus esto.

Cînd — mărinimos uneori faţă de cei cunoscuţi şi drag prietenilor —

Vei fi fericit, să-ţi fii totdeauna cel mai apropiat [prieten].

Darnic cu cei cunoscuţi, iar amicilor drag cîteodată —

Fi-vei ferice? Să-ţi fii totdeauna proxim prieten.

Lasă un răspuns