Era frumoasă, suavă, cu pielea catifelată, de culoarea pâinii și ochii de migdale verzi și avea părul neted și negru și lung până la mijloc și un aer de antichitate orientală încât putea la fel de bine să fie și din Bolivia sau din Filipine.
Era îmbrăcată cu gust: jachetă gen blană de râs, bluză de mătase cu flori foarte discrete, pantaloni de in natural și pantofi lunguieți de culoarea florii de bougainville.
„E cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată”, m-am gândit zărind-o în șirul celor care luau avionul spre New York, pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris. I-am cedat rândul și când am ajuns la locul indicat pe talonul de îmbarcare, am găsit-o instalându-se pe scaunul de alături. Cu respirația tăiată, am reușit să mă întreb pe care din noi doi îl păscuse ghinionul acestei teribile întâmplări.
S- a instalat de parcă ar fi avut de trăit acolo ani mulți, punând fiecare lucru la locul lui, într-o perfectă ordine, până ce spațiul a rămas așa de bine aranjat, ca o casă ideală unde totul se află la îndemână. Între timp, însoțitorul de bord ne-a oferit șampania de bun venit. Ea n-a vrut și a încercat să explice ceva într-o franceză stâlcită. Însoțitorul i-a vorbit atunci în engleză, iar ea i-a mulțumit cu un surâs îngeresc și i-a cerut un pahar cu apă, rugând ca pe timpul zborului să nu fie trezită pentru nimic. Apoi, a deschis pe genunchi un geamantănaș pătrat, cu colțuri din bronz, precum cuferele de pe vremea bunicelor și a luat două pastile aurii, scoase dintr-o cutiuță în care mai avea multe de diferite culori. Făcea totul metodic, fără grabă, ca și cum nimic n-ar fi fost neprevăzut pentru ea, încă de la naștere.
La urmă, a așezat pernița lângă ferestruică, s-a acoperit cu pătura până la mijloc, fără să-și scoată pantofii și s-a întins pe o parte, parcă ar fi fost un plod și a dormit, fără cea mai mică pauză, fără un suspin, fără să-i schimbe câtuși de puțin poziția, pe timpul celor șapte ore groaznice, bașca douăsprezece minute, cât a durat zborul până la New York.
Întotdeauna am crezut că nimic nu-i mai frumos în natură decât o femeie frumoasă. Așa că mi-a fost imposibil să scap, măcar pentru o clipă, de farmecul acelei creaturi fabuloase care dormea lângă mine. Era un somn atât de liniștit, că la un moment dat m-am speriat dacă nu cumva pastilele pe care le luase nu erau pentru dormit, ci pentru murit. Am privit-o de multe ori, centimetru cu centimetru și singurul semn de viațî pe care l-am putut percepe erau umbrele viselor care treceau peste fruntea ei,, precum norii peste o apă. Avea la gât un lanț atât de fin, încât era aproape invizibil pe pielea ei aurie, avea urechile perfecte, fără să fi fost găurite pentru cercei și avea un inel fără lucrătură pe mâna stângă. Cum nu părea să aibă mai mult de douăzeci și doi de ani, m-am consolat la gândul că n-ar fi o verighetă de soție, ci doar de la o logodnă trecătoare și fericită. Nu folosea nici un parfum; pielea ei degaja o boare care nu putea fi alta decât mirosul firesc al frumuseții sale. „Tu prin vis, iar pe mare corăbiile”, m-am gândit la 20000 de picioare deasupra Oceanului Atlantic, încercând să-mi amintesc sonetul de neuitat al lui Gerardo Diego.
„Știind că dormi, sigură, neșovăind, făgaș al pierzaniei, linie pură, atât de aproape de brațele mele încătușate”. Situația mea se asemăna într-atât cu cea din sonet, încât după o jumătate de oră îl refăcusem din memorie până la capăt: „Groaznica sclavie a insularului, stau nedormit, nebun, pe stânci, corăbiile pe mare, iar tu cu visul tău.”
Totuși, după cinci ore de zbor privisem atât de mult frumoasa adormită și cu atâta jind fără noimă, încât deodată am înțeles că starea mea de har nu era cea din sonetul lui Gerardo Diego, ci dintr-o altă capodoperă a literaturii contemporane, Casa cu frumoasele adormite de Yasunari Kawabata.
Am descoperit acest plăcut roman pe o cale lungă și deosebită, care oricum se încheie cu frumoasa adormită din avion. Cu câțiva ani în urmă, la Paris, scriitorul Alain Jouffroy mi-a telefonat ca să-mi spună că vrea să mă prezinte unor scriitori japonezi aflați la el. Singurul lucru pe care-l știam despre literatura japoneză, pe lângă tristele haikai de la bacalaureat, erau câteva povestiri de Junichiro Tanizaki, care fuseseră traduse în spaniolă. În realitate, singurul lucru pe care-l știam fără tăgadă despre scriitorii japonezi era că, mai devreme sau mai târziu, până la urmă toți au să se sinucidă. Auzisem de Kawabata pentru prima oară când i s-a acordat Premiul Nobel în 1968 și atunci am încercat să citesc ceva scris de el, dar am adormit. Nu mult după aceea, și-a scos mațele cu o sabie rituală, la fel cum o făcuse în 1946 un alt romancier renumit, Osanu Dazai, după mai multe încercări nereușite. Cu doi ani înainte de Kawabata, ș tot după câteva încercări nereușite, romancierul Yukio Mishima, care poate este cel mai cunoscut în Occident, își făcuse harakiri, nu înainte de a ține un discurs patriotic în fața soldaților din garda imperială.
Așa că la telefonul lui Alain Jouffroy, primul lucru pe care mi l-am amintit a fost cultul morții la scriitorii japonezi. „Vin cu mare plăcere, i-am spus lui Alain, dar cu condiția să nu se sinucidă”. Nu s-au sinucis, e adevărat, ba am petrecut o seară minunată, în care lucrul pe care l-am învățat cel mai bine a fost că nimeni nu era în mințile sale. Ei au fost de acord. „De aceea am vrut să te cunoaștem”, mi-au spus. Până la urmă m-au convins că pentru cititorii japonezi, fără nici o îndoială, eu sunt un scriitori japonez.
Încercând să înțeleg ce au vrut să-mi spună, a doua zi m-am dus la o librărie specializată din Paris și am cumpărat toate cărțile din autori disponibili: Shusako Endo, Kenzaburo Oe, Ibusi, Osanu Dazai, pe lângă, firește, Kawabata și Mishima. Timp de aproape un an n-am citit altceva și acum sunt și eu convins: romanele japoneze au ceva comun cu ale mele. Ceva ce n-aș putea explica, ce nu am simțit nicicând în singura călătorie făcută în Japonia, dar care pentru mine este mai mult decât evident.
Totuși, singurul roman care mi-ar fi plăcut să-l scriu este Casa cu frumoasele adormite al lui Kawabata, care povestește despre o casă de la marginea orașului Tokio, unde burghezi bătrâni plăteau sume enorme pentru a se bucura de forma cea mai rafinată a ultimului amor: petreceau noaptea, uitându-se la fetele cele mai frumoase din oraș, întinse pe pat, goale și narcotizate. Nu aveau voie să le trezească, nici măcar să le atingă, cu toate că nici n-ar fi încercat, pentru că satisfacția cea mai pură a acelei petreceri senile era că puteau să viseze lângă ele.
Am trăit această experiență lângă frumoasa adormită, în avionul de New York, dar nu m-am bucurat. Ba, din contră, singurul lucr pe care-l doream în ultima oră de zbor era ca însoțitorul s-o trezească ca să pot să-mi recapăt libertatea și poate chiar tinerețea. Dar n-a fost așa. S-a trezit singură când nava aeriană era pe pământ, s-a aranjat, s-a sculat fără să se uite la mine și a coborât prima din avion, pierzându-se pentru totdeauna în mulțime. Eu am zburat mai departe spre Mexic, culegând primele nostalgii ale frumuseții sale, pe scaunul de alături, încălzit încă de visul ei, fără să-mi pot scoate din cap ceea ce-mi spuseseră despre cărțile mele scriitorii trăzniți de la Paris. Înainte de aterizare, când mi-au dat formularul pentru străini, l-am completat cu un sentiment de amărăciunea. Profesia: scriitor japonez. Vârsta: 92 de ani.
