Iova: Poetul e poet numai când scrie

0
960

Asta mi-a zis – foarte rar şi apăsat – Iova cu câţiva ani în urmă şi pot spune cu mâna pe inimă că m-au deprimat foarte mult aceste cuvinte venite de la el. Ştiam că este ironic, uneori chiar cinic, își pierdea câte odată răbdarea cu neofiții, dar aceste spuse m-au dat realmente peste cap.

Ca un cuţit mi-au trecut prin inima mea artistică, căci mă gândeam că – puţin eşti, Doamne, poet, şi restul… treci prin restul vieţii ca vodă prin lobodă, iar viaţa ta nu înseamnă mai nimic. Depresia a lăsat locul unui gol. Ce eşti oare când nu eşti poet? Un om oarecare? Şi te prefaci în artist doar când inspiraţia te ia pe sus în sferele creaţiei?!?

Peter Sragher © foto Adorian Târlă
Peter Sragher © foto Adorian Târlă

Noroc că acest calambur, cum aveam să-l consider ulterior, al lui Iova n-a rămas fără dezlegare prea mult timp. Poate nu spun bine că aş fi găsit o dezlegare, ci mai degrabă am reuşit să ies dintr-un impas psihologic creat de acest iovism:

Poetul este poet numai când scrie.

amodiLa fel cum un fotograf surprinde frumosul într-o fotografie – fără să fotografieze totul, întreaga realitate, toate peisajele, toate chipurile etc. –, la fel şi poetul, artistul decupează din viaţa atât de diversă, dar şi din mintea sa atât de dornică de a explora teritorii necunoscute, dar incitante ceea ce consideră că este frumos, ceea ce are o componentă lirică. Când vezi pe cineva cum merge pe stradă şi ai impresia că pluteşte sau chiar valsează, mângâind uşor aerul cu trupul, atunci da, este primul pas către o poezie, iar tu, ca poet, nu vezi realitatea, ci ceea ce-ţi inspiră realitatea, eşti într-o reverie în care ai fost prins de propria ta sensibilitate. Chiar aşa, cineva păşind poate fi începutul unei poezii, sau vocea – timbrul vocii, chiar – a unei persoane străine, sunetul scos de o pasăre, chiar şi mersul roţilor de tren pot fi calea unui poet către poezie. Astfel, poetul nu vede ceea ce este, ci ce ar putea fi, ce există în mintea lui, acea lumea posibilă a frumosului pe care el îl trăieşte aidoma unei iluzii devenită pentru el realitate aproape palpabilă. De fapt, realitatea lui. Gândind astfel, m-am mai liniştit, golul a dispărut, iar depresia a fost dispărut ca prin minune. Slavă Domnului! Se părea că am găsit calea.

Şi mai este o miză: aceea că poetul, atunci când recită din opera sa re-creează momentul de graţie al scrisului, re-compune poemul; iar alteori, chiar inovează în poem şi-l re-creează.

Mi-am dat seama, de fapt, că artistul are mereu o viziune artistică asupra realităţii şi nu încetează să fie nicio clipă poet.

Articolul precedent[VIDEO] Gheorghe Iova – Penița anilor 80
Articolul următorDespre culisele muncii de traducător literar

Lasă un răspuns