Gheorghe Iova – câteva linii curbate dincolo de cuvinte

1
623

Nu știam nimic despre preocuparea pentru desen a lui Gheorghe Iova, – asta înseamnă că nu-l cunoșteam pe îndelete! –, nici măcar nu intuiam că poetului, un guru care cu puține cuvinte crea un paradox ce trebuia să fie deslușit de mai mulți înțelepți, nu-i erau îndeajuns cuvintele pe care abia le expira cu parcimonie, de teamă ca nu cumva să supere semnificația, să dilueze conținutul lor mereu surprinzător.

Doar câteva cuvinte aruncate așa, parcă din întâmplare și o ceată de înțelepți caută să le pescuiască semnificația, să le înțeleagă sensurile ascunse, uitându-se la chipul ce-așteaptă cu un interes special de la ceilalți pentru ghicitorile sale, cu un zâmbet în colțul gurii, dezlegarea. Dezlegare pe care el o are pe vârful buzelor sale atotștiutoare.

Descoperim însă abia acum ceva important: în câteva linii – îndrăgostit cum este de zgârcenia și abstracțiunea lui Ion Barbu, de bucuria de a se realiza într-un cuvânt de duh cu miză, nu întâmplător i-a dedicat un desen intitulat Ilustrații la Uvedenrode –, Iova reușește să lege semnificații în lucrările sale, unele cu o tentă ironică. Spre pildă, desenul intitulat Poet contemporan, unde creatorul din zilele noastre (de fapt din zilele de acum 50 de ani, din mirabilul an 1969, atât de productiv pentru artist chiar în miezul epocii comuniste) ne sugerează mai degrabă un înger privind din ceruri către pământ, agățat fiind de aripile sale în înalturi, privind în jos cu oarecare duioșie. Duioșie cunoscută a lui Iova care, dincolo de cuvinte ce ar putea să rănească, uneori, era un candid în căutarea adevărului. Poetul-înger?!? Desenul lui ne amintește de acel Christos crucificat al lui Salvator Dali care se găsește în ceruri, iar în spatele lui este un întuneric adânc, iar din privirea lui pare să lumineze lumea. Lumea capătă iarăși sens.

Gheorghe Iova
Gheorghe Iova

Interesant este că un om care toată viața lui s-a aplecat asupra textului și textuării în buna tradiție a textualismului francez – vezi și volumul Texteiova, în care se făcea legătura indestructibilă între text și numele său de familie, văzut de către poet ca un brand – este incitant să realizezi că se apleacă, aș spune eu, cu un talent aparte asupra liniilor pe care le duce încolo și încoace, le face să șerpuiască, într-un desen ce adesea nu are nevoie de cuvinte, de o identificare a intenționalității sale, lăsând privitorului libertatea, dar totodată și bucuria numirii. Așa că după ce el a dat sens simțurilor sale, gândurilor sale, se așteaptă ca pe calea de el bătută să pășească și privitorul. El doar deschide calea.

Multe dintre operele sale grafice sunt executate adesea pe caiete dictando liniate, ceea ce dovedește că Iova nu se folosea de instrumentele specifice desenului, cum ar fi cărbunele sau caietul de desen cu cartoane albe. El se oprea din când în când din meditația sa asupra lumii și naturii umane tocmai ca să o zugrăvească în linii curbate, dincolo de cuvinte. Dincolo de cuvinte erau liniile pe care le împingea în curbe, ridicându-le și coborându-le, până când semnificația lor începea să fie iarăși verbalizată, nu-i așa, limbajul este interpretantul universal, cum ne învăța Gerard Genette în anii șaizeci ai secolului trecut.

Impresionant portretul – din deschiderea acestui articol din 1969 – care mie mi-l aduce în minte pe tânărul Marin Sorescu, care nu-și găsise încă matca. Sau poate să fie chiar Iova într-o încercare de autoportret, un autoportret care nu a putut niciodată să fie unul cu o privire hotărâtă, care ar fi cucerit o certitudine, ci mereu unul dubitativ în spiritul cartezian dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Putem să intuim chiar surâsul ușor ironic din colțul gurii, care-i stătea așa bine, atunci când își lansa butadele. Acel surâs care se aștepta la un răspuns din partea partenerului de discuții. Nu se vede, dar se simte din acest portret, unul dintre puținele care a adăugat din întâmplare culoarea albastră, odată ce artistul n-a avut la îndemână un creion.

Apoi, un el și o ea, nenumiți, dar izvorând din același trup, uitându-se cu o nemărginită dragoste unul la celălalt, ei par însă că nu pot se se găsească într-un sărut – iată un alt desen remarcabil al lui Iova, izvorât cu siguranță dintr-o inspirație de-o clipă. Intensitatea privirii, chiar dacă ochii sunt abia schițați, este incredibil de bine sugerată, iar în continuare este completată de unduirea suplă a trupurilor celor doi, care înlocuiește ideal inexistența mâinilor, cele care adesea sunt personificarea intenției.

Poezie în doar câteva linii care devin gând și care curg în emoție.

Emoție care ne cuprinde și pe noi, privitorii.

Descoperirea lui Iova ca artist vizual.

Și acum, după atâția ani, foile inspirației lui Iova au fost îngălbenite de timp, timpul adăugându-le culoarea trecerii sale. Trecere de care a fost cuprins de câteva zile și poetul-filosof-artist vizual spre alte tărâmuri. Tot timpul ne va spune odată și odată încotro a apucat-o.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns