S-a stins o flacără. O dăruită slujitoare a artei literare românești pe tărâmul traducerii. A fost una dintre cele mai luminoase prezențe în lumea noastră scriitoricească. O ființă total inocentă, funciar incapabilă de resentimente și de porniri spre răzbunare, în pofida nedreptății și suferințelor detenției politice de care a avut parte. Nu a dorit să-i afle (prin intermediul dosarului de la CNSAS) pe cei care au prigonit-o, slujbași zeloși ai luptei de clasă din anii ’50. I-a iertat și a încercat, în plan personal, să-i dea uitării.
Cu o noblețe rară, pe care nu toți au înțeles-o. Dacă ei, torționarii de ieri – se întrebau mulți dintre cei aflați în aceeași situație de victime –, nu se rușinează, dacă nu se căiesc pentru fărădelegile lor, cum pot îndrăzni să ceară iertare necondiționată, ba chiar să-i acuze de înverșunare împotriva lor pe cei care nu-i pot ierta? În fond, așa gândea și Micaela Ghițescu. Știa prea bine ce consecințe nefaste avea să producă neadoptarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara. În lipsa unei legi a lustrației, impenitența a devenit impertinență agresivă.
Dacă nu și-a dorit răfuieli personale, s-a angajat, în schimb, plenar în lupta împotriva uitării, când a fost chemată în redacția revistei Memoria de Banu Rădulescu, publicație pe care, după moartea acestuia, a condus-o cu fermitate mai bine de două decenii.
În celălalt plan al vieții sale, cel profesional, după umilitoare refuzuri, a găsit, în cele din urmă, un post de traducător tehnic.
Bună cunoscătoare a mai multe limbi, și-a aflat refugiul în colaborarea cu Editura Univers pentru domeniul lusitan. Acest refugiu a devenit, cu timpul, o adevărată împlinire: an de an, i-a apărut câte o traducere din literatura portugheză, în care a devenit o reputată specialistă. Cu timpul, a putut să-și aleagă autorii pe care să-i traducă și să se exprime astfel pe sine, prin intermediul lor, în ceea ce avea mai de preț, sub raport ideatic și stilistic. În ultimii ani, a realizat admirabile versiuni ale romanelor lui Lobo Antunes, un mare artist al cuvântului.
În chip de încununare a unei vieți de trudă și har (potrivit devizei lui Aurel Covaci, pe care și-a însușit-o cu entuziasm: traducătorul e mai curând un truditor decât un trădător), neuitata doamnă care a fost Micaela Ghițescu a primit importante și pe deplin meritate premii literare, care au consacrat-o.
